Chiar pierde toată lumea?

Recentul raport al Comisiei Europene pe justiţie a fost comentat în fel şi chip, deopotrivă în România şi în Europa. La noi, s-au desprins două atitudini. Nu am să numesc susţinătorii fiecăreia dintre cele două "şcoli de gîndire" pentru a nu fi acuzat, într-un ev atît de aprins, că fac politică în rubrica mea dilematică. Aici ne interesează mai mult ideile şi mai puţin oamenii, aşa că despre idei voi vorbi. Aşadar, primul tip de reacţie a fost acela sobru, rezervat, care a salutat raportul CE, a admis că e un document obiectiv, care cuprinde multe adevăruri. Mai precis, un bun instrument de evaluare, dar şi de lucru. Al doilea tip de reacţie a fost unul arţăgos, care gîdilă un naţionalism primitiv: "nu ne dau ei lecţii nouă", "un raport politic alimentat de Monica Macovei, notoriu inamic al României", "n-au înţeles nimic din realităţile noastre". În siajul acestei atitudini, a apărut şi teza, mai subtilă, a pedepsirii României pentru că… e criză! Nu mai sînt bani în Europa, Uniunea trebuia să găsească un motiv pentru a subţia fondurile trimise spre noi şi l-au găsit pe cel mai "onorabil": nu facem reforme în justiţie. Aceste două abordări nu sînt deloc noi. Cam aşa au fost întîmpinate toate rapoartele CE despre România de după aderare. Înainte de aderare, desigur, atitudinea era alta. Toată lumea îşi lua angajamentul, iar opoziţia blama guvernul pentru întîrzieri. Desigur, după aderare sîntem altfel. După aderare, Comisia Europeană pare, celor care susţin discursul ţîfnos, incorectă şi implicată în jocuri politice dîmboviţene. În afară, însă, atitudinea pare a fi ceva mai uniformă. Iată, de pildă, ce scrie cotidianul austriac Die Presse imediat după publicarea raportului: "Cine se grăbeşte se pedepseşte singur. Au existat numeroase momente istorice care trebuia folosite ca oportunităţi. De exemplu, căderea Cortinei de Fier sau extinderea către Est a Uniunii Europene. Dar au existat şi momente care au fost supralicitate " ca de exemplu decizia pripită de a primi în 2007 România şi Bulgaria în UE. Cele două ţări nu erau atunci destul de coapte pentru a adera şi nici astăzi nu sînt... Prin decizia politică de intrare în UE, cele două ţări şi-au pierdut mult din motivaţia de a controla corupţia extinsă şi crima organizată. Cel mai recent raport al CE dovedeşte foarte clar acest lucru. Bulgaria şi România nu reuşesc să evolueze pentru că, pur şi simplu, nu se potrivesc încă în sistemul UE. Cu ambiţiile lor prea mari de a ajunge în UE, s-au pedepsit, aşadar, singure… Aderarea nu a fost benefică pentru nici o parte. Nu a fost pentru cele două ţări, care voiau, cu ajutorul UE, să se alăture Vestului, nu a fost pentru partenerii UE, care doreau să se asigure că firmele lor nu se vor expune unor riscuri dacă fac afaceri cu România şi Bulgaria, şi nici pentru restul regiunii, ale cărei ţări, posibile candidate la UE, sînt deja discreditate". Teza după care decizia de admitere a României în UE a fost pur politică şi, mai exact, adoptată cu ignorarea criteriilor de aderare este, acum, cvasiunanimă printre experţii şi comentatorii europeni. Voci lucide din România, de la H.-R. Patapievici la Alina Mungiu Pippidi, au spus răspicat încă de la momentul aderării că nu sîntem gata pentru UE, dar că e bine că intrăm pentru că, astfel, reformele ar putea fi accelerate. În ceea ce priveşte România, ne aflăm din nou în situaţia istorică a formelor fără fond, comentate anti-maiorescian de către Eugen Lovinescu: chiar dacă formele importate din Vest nu au fond românesc, prin îndelunga lor exersare, formele occidentale creează fondul de care au nevoie şi la noi. Astfel, România se modernizează. În fapt, întregul proces de extindere spre Est a UE s-a confruntat cu această problemă aproape filozofică: fostele ţări comuniste care doresc să intre în UE se reformează mai bine în afară, în procesul de aderare, sau în interior, ca membri? Lecţia pe care o oferă întregii Uniuni povestea Românei şi a Bulgariei trebuie bine înţeleasă şi bine învăţată pentru viitoarele extinderi. Pînă acum, după opinia mea, răspunsul este că determinarea pentru reforme, într-o ţară fost comunistă, adică o ţară al cărei ţesut etic a fost catastrofat de ciuma roşie, este cu mult mai mare dacă nu primeşte ceea ce îşi doreşte, dar are perspectiva certă a rezultatului, decît dacă primeşte. Mai precis, o ţară precum România era cu mult mai determinată pentru reforme în cursul aderării decît în anii de după aderare. Nu e mai puţin adevărat că, înainte de aderare, România era cu mult mai vulnerabilă decît acum, în sensul că derapajele de tot felul erau mult mai posibile, iar pericolul reversibilităţii reformelor deja făcute era mai mare. În orice caz, nu ar fi corect să ne repezim să acuzăm România că, odată ce s-a văzut cu sacii în căruţă, a uitat de promisiuni. La rîndul ei, colosala forţă transformatoare a UE este intactă cînd e vorba despre candidaţi, dar păleşte cînd este vorba despre membri. Logic, pentru că UE este produsul deciziei membrilor. Revenind la relaţia dintre UE şi România, dacă admitem teza de mai sus, atunci concluzia ziarului austriac e firească: dintr-o aderare prematură, pierde şi România, pierde şi Uniunea. Numai că realitatea este, cum ar zice un personaj din filmele lui Nae Caranfil, complexă şi are multe aspecte. Există şi multe cîştiguri de ambele părţi, de la cele economice, la cele geo-strategice. Aşadar, chiar dacă unele iluzii s-au spulberat, cîteva beneficii s-au realizat deja. De ambele părţi.