În 1989, cu ocazia primirii unui premiu, Paul Ricœur a ținut o conferință intitulată „Iubire și justiție“ care a fost, firește, publicată imediat. Într-o Românie care țipă isteric, pe la toate încheieturile, după dreptate și în care se cîștigă alegeri urlîndu-se de la televizor „Dreptate!“ (și în 2004, și în 2012), într-o Românie care se mîndrește cu felul ei de a iubi, cu poeții și iubăreții ei, cu ortodoxia sa suavă și cu tandrețurile ei în general, lectura acestei scurte conferințe – are doar 25 de pagini în format mic – ar prinde tare bine.

Ricœur vorbește, mai întîi, despre discursul iubirii creștine („agápe“), un discurs de natură poetică prin excelență, și identifică trei particularități. Prima: discursul iubirii este întotdeauna un discurs de laudă. Bucuria de a vedea sau de a se referi la obiectul iubirii se transpune în ipostazierea acestuia deasupra tuturor celorlalte. Astfel, discursul iubirii scapă oricărui examen etic pentru că este imposibilă „clarificarea conceptuală“. A doua particularitate a discursului iubirii în creștinism este faptul că e promovat, adesea, ca poruncă. Să iubești pe Dumnezeul tău! Să iubești pe aproapele tău! Să iubești pe dușmanul tău! – se spune. Caracterul imperativ al iubirii poate părea mulțimii de superficiali emancipați ai vremii noastre un scandal. Cum adică să fiu eu obligat să iubesc pe cineva? Iubesc pe cine vreau…

Ricœur sugerează două explicații. Prima, poate mai puțin convingătoare, este o speculație care pornește de la imperativul kantian. A doua, de o subtilitate excepțională pentru că surprinde unul dintre aspectele pur și simplu geniale ale iubirii, constă în observația că iubirea devine imperativă pentru că există, nu ca să existe. Îndrăgostiții, în momentele lor de intimitate, își spun adesea „Iubește-mă!“ și nu sună deloc agresiv, anume pentru că iubirea există deja. La fel și în relația cu Dumnezeu. „Iubește-L pe Dumnezeu!“ nu se spune cuiva care nu-L iubește, ci cuiva care Îl iubește deja. Așadar, iubirea se impune ca obligatorie odată cu existența sa, căci dobîndește un statut ontologic total, dominant și, în cele din urmă, regulator-normativ. În fine, a treia caracteristică a discursului iubirii este puterea sa metaforizatoare, care derivă din imnicitate și din poetica inerentă vorbirii despre sentiment. În pandant, Ricœur identifică aspecte ale discursului despre justiție complet opuse celui despre iubire: justiția este formală (și acesta este un aspect al forței și coerenței ei) și deloc metaforică; justiția pleacă de la ideea de egalitate în fața ei și de la ideea echitabilei distribuții, adică nu favorizează nici un subiect, în vreme ce iubirea ridică în slăvi obiectul ei și-l distanțează de toate celelalte; justiția își adresează imperativul nu doar celor care au deja vreo particularitate (așa cum face iubirea, care devine imperativă doar pentru cei care sînt deja sub puterea ei), ci tuturor oamenilor, tinzînd spre universal. În fine, în ultima parte a discursului, Ricœur își asumă sarcina de a face „o punte de legătură între poetica iubirii și proza justiției, între imn și regulă formală“. Construcția intelectuală a lui Ricœur este, aici, admirabilă și, la final, descoperim odată cu el că „Iubirea este păzitorul dreptății, în măsura în care justiția… este mereu amenințată să cadă din nou, în ciuda ei, la nivelul calculului interesat al lui «do ut des». Iubirea păstrează justiția pe calea cea bună…“

Îmi declar spaima cînd văd cîtă ură acompaniază discuțiile despre justiție în România. Și cei care simt fericire cînd cineva merge la închisoare (și îl urăsc pe el și pe susținătorii lui), și cei care simt revoltă cu același prilej (și îi urăsc pe judecători și pe susținătorii lor) ar trebui să știe că ceea ce fac sau cred este forma cea mai pură de nedreptate. Îmi dau seama că, scăpat de sub controlul iubirii, actul de justiție românesc este în mare, imens pericol. Ura furibundă indusă sacadat, ca un sunet de mitralieră, în sufletul oamenilor (și vorbesc, aici, de ura împotriva indiferent cui!), nu are cum să nu ajungă și în sufletul judecătorilor. Oricît s-ar feri de otrăvurile mediului social în care trăiesc pentru a fi cît mai „aseptici“ cînd fac dreptate, judecătorii și procurorii au șanse mici să nu fie, măcar, atinși de toxina partizanatului politic (căci acolo rezidă, de fapt, totul). Nu mai vorbesc de situația în care ei înșiși umblă după această toxică atingere.

Politicieni și oameni din presă deopotrivă – a lor este răspunderea pentru sălbăticirea lumii românești, pentru dezechilibrul ei, pentru sufletul ei răvășit. Politicienii care vor să facă din justiție un instrument de atingere a scopurilor politice și oamenii de presă care îi ajută fac un imens rău României. S-a dovedit că, de ei, sistemul judiciar se poate apăra și, la nevoie, societatea sare în apărarea lui. Dar ce ne facem cu ura din noi? Și, mai ales, cu plăcerea?

Astăzi, în România, cele două tabere din jurul justiției susțin, de fapt, același lucru. Știm că unii vor să subordoneze justiția intereselor lor, alții vor să o apere. Fără să stai mult pe gînduri, evident că ții cu cei din urmă. Dar, în fond, cele două tabere spun același lucru: că justiția trebuie să le facă plăcere. Plăcerea unora e durerea celorlalți, se vede treaba. De aici și inimiciția. Or, a face din justiție un producător de senzații sociale este profund greșit.

Cine ne-a băgat în cap că justiția e un serviciu social pe care statul are datoria să-l livreze societății ne-a dus în mare eroare. Cînd aud că e important ca lumea să aibă încredere în justiție și judecăm valoarea actului de justiție după cum poporul sau grupuri populare au sau nu încredere în el, iarăși, mă sperii. Justiția nu trebuie să dea satisfacție nimănui! Justiția care urmărește să fie iubită de popor sau de o parte din el este la mare distanță de obiectivul ei natural. Poporul este cel mai nepotrivit judecător al judecătorilor din simplul motiv că poporului nu-i pasă dacă e drept sau nu, lui îi pasă dacă-i place sau nu. Diferență enormă! Cît diferența de la justiție la injustiție!

Dacă vrem să judecăm ce face un judecător sau altul din perspectiva dreptății (nu a legalității!), atunci trebuie să fim siguri că noi înșine sîntem drepți. Nu poți judeca cu pretenția că identifici dreptatea și/sau nedreptatea fără să-ți examinezi propriul amplasament în raport cu justul. Dar cine dintre noi poate spune despre el însuși că e drept sau nu fără să greșească? Și tocmai pentru că e foarte dificil să fii drept cînd judeci dreptatea unui act judiciar, avem la îndemînă reglajul cel mai bun: iubirea. Dacă iubim, nu e sigur că judecăm drept, dar e sigur că nu putem fi nedrepți. În acest sens, vorba lui Ricoeur, „iubirea păstrează justiția pe calea cea bună...“