Comunitatea internațională se mobilizează și cere eliberarea celor șase jurnaliști turci condamnați, acum două săptămîni, la închisoare pe viață fără posibilitate de amnistie. Din acest lot fac parte frații Ahmet Altan, fostul redactor-șef al ziarului Taraf, fratele său, Mehmet Altan, un intelectual public foarte apreciat, jurnalista Nazli Ilicak, apropiată de partidul aflat la putere (AKP) și alte trei persoane. Cu toții au fost condamnați pentru „tentativă de răsturnare a ordinii constituționale“. În Europa, sute de organizații și de personalități publice solicită, prin petiții și proteste, eliberarea lor. „Verdictul e o răzbunare politică de o violență incredibilă. E un precedent dezastruos pentru numeroșii jurnaliști acuzați pe nedrept de implicare în tentativa de lovitură de stat din 2016“, spune Christophe Deloire, secretarul general al organizației Reporteri fără Frontiere.

Într-adevăr, după lovitura de stat eșuată din iulie 2016, președintele Recep Tayyip Erdogan a declanșat starea de urgență și a lansat ceea ce mulți comentatori consideră a fi o campanie de epurare politică. În jur de 50.000 de persoane au fost arestate în lunile care au urmat: jurnaliști, angajați ai administrației, militari și polițiști. Alte 150.000 de persoane au fost demise sau destituite.

Tabloul e încă și mai sumbru în ceea ce privește libertatea de exprimare. Potrivit organizației Reporteri fără Frontiere, Turcia este „cea mai mare închisoare pentru jurnaliști“. În 2017, se situa pe locul 155 (din 180) în clasamentul mondial al libertății presei. Un bilanț din 2016 indica 150 de jurnaliști aflați în detenție. 170 de publicații au fost suspendate în urma puciului și peste 100.000 de site-uri sînt blocate. Erdogan a profitat de puci pentru a-și elimina, prin decret, adversarii politici și pentru a închide gura presei critice.

Cel mai adesea, autoritățile recurg la acuzația de terorism sau de complicitate cu o organizație teroristă. Așa s-a întîmplat și în cazul cel mai recent, al lui Mehmet Altan. Eseist, publicist, cunoscut om de televiziune, un intelectual implicat, Mehmet Altan s-a definit întotdeauna ca un democrat, ca un „marxist-liberal“. E un susținător al aderării Turciei la Uniunea Europeană. Și, ca mulți alți apărători ai democrației, s-a poziționat inițial printre aliații lui Erdogan în lupta sa cu elitele militare. Dar n-a ezitat să sancționeze derapajele naționaliste și antieuropene ale președintelui. În seara de dinaintea puciului eșuat, Altan era într-un studio de televiziune. A fost arestat în septembrie 2016, două luni mai tîrziu. I s-a imputat că ar fi transmis „un mesaj subliminal“ în legătură cu lovitura de stat. A fost cercetat pentru legături cu mișcarea Hizmet (inițiată în SUA de predicatorul Fethullah Gülen), pe seama căreia autoritățile de la Ankara pun tentativa de lovitură de stat. Procesul a fost urmărit de numeroși jurnaliști: atît capetele de acuzare, cît și pronunțarea instanței au fost considerate arbitrare de observatorii europeni.

În mod amar-ironic, cei șase au primit sentința definitivă în aceeași zi în care a fost eliberat jurnalistul Deniz Yücel. Corespondent al ziarului Die Welt, Yücel se afla deja de mai bine de un an în arest, fără să-i fie aduse la cunoștință acuzațiile. Eliberarea lui s-a produs, cel mai probabil, în urma unor negocieri (însăși Angela Merkel a cerut-o, de mai multe ori) complicate. Fiind cetățean german, se poate spune că Yücel a avut, pînă la urmă, noroc. Dar ce poate face comunitatea internațională pentru jurnaliștii -turci aflați în închisori? Altceva în afară de petiții, scrisori deschise și declarații?