De la un timp, puține publicații din România îmi dau mai mult de gîndit decît o face Gazeta Sporturilor. În paginile ei am găsit, nu de mult, cele mai cutremurătoare vorbe pe care le-am citit în ultimii 25 de ani în presa noastră. În ciuda faptului că aproape toate paginile Gazetei sînt pline de fotbal, nu la vreo zicere venită de la Becali, Șumudică sau Burleanu mă refer. Ceea ce mă tulbură în paginile cotidianului sportiv sînt investigațiile jurnalistice ale echipei conduse de excelentul Cătălin Tolontan. Într-una dintre ele, am găsit vorbele.

Nu cred că exagerez prea mult dacă spun că Tolontan și ai lui au revitalizat specia anchetei jurnalistice, intrată în comă profundă odată ce presa a devenit un fel de damă de consumație în insolvență cronică, gata să facă orice ca să trăiască de azi pe mîine. Ancheta jurnalistică este specifică presei sănătoase, cu adevărat puternică în independența ei financiară, așa că nu se prea face la noi. Sigur că ancheta jurnalistică este mereu riscantă. O anchetă jurnalistică subîntinde capcane multe. Tensiunea acestor riscuri, mereu potențiale și, uneori, chiar actualizate, dă anchetei intensitatea dramatică pe care nu o are nici o altă specie jurnalistică. Cu ancheta se pătrunde în zona cețoasă a adevărurilor periculoase.

În același timp, o anchetă jurnalistică, dacă e bine făcută, nu mărturisește doar o înșiruire de fapte și probe. Dacă, repet, e bine făcută, ancheta are în chip natural un halou nerostit, ceva ca o umbră a ei – o meditație implicită despre etosul lumii în care se desfășoară faptele propriu-zis investigate. Pentru cei mai mulți cititori, forța unei anchete jurnalistice stă în ceea ce ea dezvăluie la prima mînă, în imediatul pe care îl prezintă. Fapte! Neașteptate uneori sau, dimpotrivă, bănuite de toată lumea, dar asta nu afectează deloc succesul de public. Și surpriza, și confirmarea produc jubilații cititorilor. Ancheta jurnalistică este singura specie publicistică generatoare de adrenalină în corpul consumatorului de presă. Dezvăluirea într-o anchetă este un fel de dezbrăcare a lumii, de smulgere a secretelor ei, iar reacțiile sînt, întotdeauna, frenetice. Însă dincolo de dezvăluire se află altceva, mai profund și mai relevant.

Așadar, într-una din investigațiile publicate de Cătălin Tolontan am găsit un prilej de reflecție pe care vreau să vi-l împărtășesc, pentru că mi se pare că merge direct în partea întunecată a inimii României de azi. Materialul jurnalistic vorbea despre transplanturile realizate în sistemul nostru medical. Evident, nu mă pricep la asta, habar n-am cum se poate organiza un asemenea complicat domeniu. Habar n-am cum se face un transplant, dar înțeleg foarte bine că la mijloc este nu doar diferența, ci și numitorul comun între viață și moarte. Ca mai toți oamenii, nu contenesc să mă minunez că este posibil să treci un organ de la un om aflat în moarte cerebrală la unul viu și mă plec în fața acelora care sînt în stare să facă așa ceva. Spun asta ca să înțelegeți că ignoranța mea în materie e totală. Însă ceva din investigația GSP mă tulbură…

Aflu că unul dintre impedimentele cele mai serioase în calea dezvoltării sistemului de transplant de la noi este neîncrederea celor chemați să accepte ca o parte din corpul omului decedat din punct de vedere medical să treacă în corpul altuia, suferind, pentru a-l salva. Rata de refuz în donarea de organe a crescut în ultima vreme de la 20% la 40%, zice investigația GSP. Consecințele sînt cît se poate de rele. Nu doar că un număr tot mai mare de pacienți nu vor găsi organele de care au nevoie și vor muri, dar rata de succes a operațiilor de transplant va scădea pentru că, o spun studiile de specialitate, în materia transplantului e așa: cu cît transplantezi mai mult, cu atît rata de succes e mai mare, cu cît transplantezi mai puțin, cu atît crește rata eșecului. Așadar, nu doar că împuținarea transplanturilor duce la moartea celor aflați în așteptare, dar și la o rată mai mare a morții celor care au norocul de a găsi organul potrivit.

De ce a crescut atît de mult refuzul donării de organe? Iată un fragment din interviul cu medicul respectiv:

Care sînt replicile cel mai des întîlnite la familiile care vă refuză?

Vi le spun: „Nu cred că este mort“, „Nu vreau să dau organele copilului meu la oameni bogați“, „Cred că pe liste (e vorba despre listele bolnavilor în așteptarea unui organ – n.m.) se fac aranjamente“.

Ultimele două răspunsuri suspectează manipularea procesului de alocare a organelor?

Da. Neîncrederea în etica alocării organelor este unul dintre motivele importante ale refuzului.

Acestea sînt, cum spuneam, cele mai puternice vorbe rostite în public ultimii ani, după umila mea părere. Las la o parte prima motivație a refuzului de a dona organe – problema morții excede cu totul analiza de orice fel. În fața morții, toți sîntem atît de fragili, de mici și de speriați încît ar fi inacceptabil să judecăm în vreun fel sau altul pe cei care, în primele ore de după moartea unui apropiat, refuză să accepte moartea cu totul. Dar celelalte două motive vorbesc direct despre viață. Despre viața noastră de aici și de acum…

Sufletul nostru colectiv s-a chircit sub atîtea cicatrici. Se apără secretînd, fără oprire, neîncredere, după ce a fost de atîtea ori lovit. Observ de ani mulți cum lumea românească este un spectacol grandios al neîncrederii și al suspiciunii. Pînă acum, însă, nu mi-a dat prin cap că neîncrederea are o asemenea profundă legătură cu moartea. Neîncrederea ucide.

În cazul concret prezentat mai sus, se spune că oamenilor le vine greu să înțeleagă că, în privința organelor, important nu este locul la rînd al bolnavului care așteaptă organul, ca la o coadă, ci compatibilitatea între organul donat și donator. Așadar, din lista fatalmente alcătuită din bolnavi în ordinea sosirii, nu se aleg cei dintîi cînd apare un organ disponibil, ci cei compatibili cu organul apărut. Asta e logica. Dar neîncrederea nu este logică. Dimpotrivă, neîncrederea sufocă logica. Mai mult, desele controverse publice pe tema transplantului, alimentate de o presă și incompetentă, și inconștientă, însetată de scandal, au indus ideea că pînă și în rîndul muribunzilor care așteaptă organul salvator există un aranjament, o șpagă, o pilă… Și concluzia românului: dacă mie mi se pare că e ceva urît cu lista asta de bolnavi, să moară, că eu nu-i ajut! Stupefiant, nu?

După cum este șocant să aud că un om, probabil sărac, care ar putea salva viața unui bogat bolnav cu o simplă semnătură care nu-l costă absolut nimic, refuză să o facă pe motiv că bolnavul… e bogat. O agresivă presă de stînga le-a băgat în cap oamenilor povești despre inegalitate pînă într-acolo că săracul îl vrea mort pe bogat. Mintea cuiva care refuză să accepte donarea de organe pe motiv că pe acea listă se află bolnavi bogați este infectată cu cel mai abject virus moral. Probabil că propovăduitorii „justiției sociale“ jubilează. Au de ce. De cînd cu activismul lor, săracii îi urăsc și mai tare pe bogați, ceea ce înseamnă că baza socială a justiției la care visează ei este deja solid așezată. Terenul urii de clasă e pregătit, așa că n-au decît să aștepte, iarăși, momentul oportun pentru erupția noului bolșevism…

Dar cel mai grav mi se pare că ultimele generații de români sînt crescute într-un adevărat cult pentru neîncredere. Sfaturile pe care le primesc la vîrstele formării sînt de genul: „Nu e bine să ai încredere“, „Dacă ești deștept, n-ai încredere“, „Doar proștii au încredere“, „Toți vor să te păcălească, fii mereu vigilent“… Mi se va spune că încrederea se cîștigă greu, că e firesc să n ai încredere de la început și abia după un timp de cunoaștere să ai încredere. Mi se va spune că nimic nu e mai dureros decît să ți se înșele încrederea și că cea mai bună cale să ne ferim de durerea încrederii înșelate este să nu mai avem încredere. Și totuși, am convingerea că România merge prost și pentru că noi nu mai sîntem deloc generoși cu încrederea. Hayek explica odată, în cîteva pagini memorabile, de ce capitalismul merge cu atît mai bine cu cît există mai multă încredere „investită“ în societate. În afaceri, în politică, în gazetărie, în justiție, în cultură, peste tot, dacă oamenii sînt incapabili de încredere, totul se construiește mult mai greu, cu mai mult efort, mai scump și, vai, cel mai adesea, netemeinic. Iar eu știu bine că oamenii buni sînt cei care nu doar că privesc lumea cu încredere, ci cei capabili să pună la loc încrederea exact în privința în care le-a fost sfărîmată. Dar României îi lipsesc oamenii buni, după cum se vede și în ancheta Gazetei Sporturilor…