Ce luăm cu noi?
Sînt foarte puțini cei care au văzut criza financiară din 2008 venind. La fel de puțini au fost și cei care au avertizat că o pandemie cu efecte paralizante asupra economiei mondiale poate apărea oricînd. Sigur, au existat scenarii, a existat o oarecare pregătire, însă ele au părut majorității factorilor de decizie mai degrabă exerciții de creionat apocalipse improbabile.
Generațiile anterioare au fost martore la o criză a petrolului, la războaie regionale și valuri de refugiați, dar niciodată, de la al Doilea Război Mondial încoace, nu a existat un eveniment care să afecteze grav atît de multe state.
Administrațiile naționale și organizațiile internaționale fac eforturi să limiteze efectele opririi aproape totale a activității economice. Băncile centrale și guvernele anunță gigantice pachete financiare de sprijin, guvernele abandonează unul după altul doctrine cu principii rigide și iau măsuri de negîndit cu doar cîteva luni înainte. În Statele Unite, spre exemplu, președintele, împreună cu secretarul trezoreriei, vorbesc despre înmînarea cîte unui cec de 1.200 de dolari fiecărui american afectat de criză. Ideea nu e neapărat nouă, Andrew Yang, un fost candidat la președinție, a propus-o anul trecut, dar ea a fost întotdeauna respinsă de ortodoxia economico-politică americană. „Bani din elicopter”, o expresie inventată Milton Friedman prin anii ’60, denumea exact acest gen de utilizare liberală a fondurilor publice. Friedman făcea un exercițiu teoretic încercînd să calculeze efectul asupra consumului. Donald Trump și Robert Mnuchin au în vedere mai degrabă un soi de ajutor social pentru milioanele de americani ale căror contracte de muncă au fost suspendate. Deocamdată.
Așa-numitul „venit de bază universal” a fost deja anunțat de Spania, pentru început tot ca măsură socială, însă guvernul de la Madrid a anunțat că studiază atent posibilitatea ca el să devină permanent. Într-un mesaj de Paște, o sugestie în acest sens a fost făcută și de Papa Francisc.
E greu să nu remarci ce aliniere improbabilă de mesaje e aceasta: Donald Trump, socialiștii spanioli și șeful Bisericii Catolice promovînd cu toții variante ale aceleiași idei. Dacă voiați un argument pentru a susține gîndul că lumea de dinainte de pandemie nu se va mai întoarce niciodată, atunci acesta e un început.
Și Uniunea Europeană pare să treacă printr-un proces rapid de ajustare a percepțiilor despre sine. Nordul continentului a încercat pentru scurt timp să reia sceneta responsabilității financiare prioritare în fața solidarității. A renunțat repede cînd a înțeles că la final, căci chiar și această criză se va sfîrși, e posibil ca Italia sau Spania să își pună foarte serios întrebări legate de utilitatea Uniunii Europene. Din orice punct ai privi-o, slăbirea sau dispariția Uniunii Europene e un dezastru cu consecințe inimaginabile chiar și pentru state foarte sigure pe ele ca Olanda sau Germania.
În tot acest peisaj, România oscilează între prudență și confuzie, refuzînd încă să își pună întrebările esențiale. Cum se va manifesta solidaritatea atît de des invocată zilele acestea? Vom lupta cu mijloacele din 2008, astfel încît statul va continua să cheltuiască bani pe investiții de orgoliu în timp ce nota de plată pentru criză va fi iar achitată de cei aflați la capătul de jos al lanțului trofic? Cum se face că un spital în care s-au investit zeci de milioane de euro poate fi cea mai gravă sursă de infecție din țară? Cum se face că personaje stranii cu funcții în sistemul sanitar pot afirma senin că au vaccinul pentru COVID-19 deși este evident că așa ceva nu există încă în România și aiurea? Cîtă dezordine e în sistemul sanitar public dacă statul simte nevoia să instaleze medici militari acolo unde situația scapă de sub control?
Nici măcar nu putem invoca cine știe ce surpriză. Trăim în aceeași țară care a asistat înmărmurită la urmările incendiului de la Colectiv. Aceeași țară a cărei atît de blamată presă scrie constant de cinci ani încoace despre dezastrul din sistemul de sănătate. Efectele au fost minime. Schimbări minore pe ici, pe colo, fără cine știe ce efect sistemic.
La finalul crizei, vom constata că lumea de dinainte nu mai e posibilă. În România nu a început încă această dezbatere. Ce lăsăm în urmă și ce rămîne cu noi? Ce ne-a luat criza și ce nu vrem să luăm din lumea de dinainte? Și aici nu e vorba numai de reformarea unuia sau altuia dintre sistemele publice, fie el de sănătate sau de asistență socială, cît despre felul în care ne raportăm la societate. Ce pretenții avem (ele sînt similare oricărui cetățean al lumii), dar mai ales ce facem pentru a primi răspunsurile pe care le așteptăm?
Cinismul nemărturisit, dar practicat zelos și izolarea în propriul confort nu vor face decît să creeze noi și noi motive de indignare, de revoltă, de apatie și abandon.
În toate crizele precedente, emoția a prevalat, ne-a extenuat și am uitat. Dacă nu vrem noi și noi motive de indignare care să ne consume inutil energiile trebuie să începem să punem întrebări. Inclusiv unele care riscă să ne ducă la răspunsuri pe care încă nu sîntem pregătiți să le auzim.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
