Căldura
M-am născut în Orient. Bucureşti, 1967. Era cald pe 15 septembrie " aşa mi s-a spus. Poate şi de aceea am iubit-o mereu. Pe ea, căldura, dogoarea, înăbuşeala Bărăganului vărsată peste un oraş nimerit nici el nu ştie cum, aici. Abia cînd am cumpărat aer condiţionat am realizat că nu vreau să cîştig bătălia cu ea. Căldura e parte din sufletul meu: raiul mi se pare un binoclu cu care te uiţi la orizont, pe un cîmp, să vezi cum pîlpîie, în depărtare, grîul şi copacii şi stîlpii de cale ferată. Frumuseţea mi se pare un termometru dat peste cap. Transpiraţia e mir cu care o ungem pe trupul ei de foc şi văpaie. Aşa spun reporterii la televizor, parcă. Iubesc deci căldura şi mă îmbăiez în ea. O aştept din octombrie pînă în mai, îi ridic templu în cap, din iunie şi pînă în septembrie. Mă rog de ea să vină mai repede şi mă plîng şi bodogănesc la prima brumă cînd realizez că, totuşi, nu pe mine mă iubeşte şi trebuie să plece. Căldura e în firea lucrurilor aici în România. Şi nu e vorba de clişeul acela cu sufletul. E vorba de pietre şi copaci, de cîini vagabonzi şi asfalt cu urme de roţi. E vorba de cumpăna fîntînii care scîrţîie, cînd vrei să scoţi mai repede o cană cu apă rece, în august. E vorba de nisipul dunelor cu ierburi rare şi păsări ciudate de la Vadu, adulmecate de mare, niciodată sărutate cu răcoare. E vorba de mînerul de la tramvai, încins de trupuri încă din aprilie. De cînd ştiu oraşul ăsta, căldura se întinde peste noi de dimineaţă, să le facă în ciudă cisternelor care dau cu apă încă din copilăria mea, se lăfăie între betoane la prînz, nu se mai lasă dusă nici cu întunericul, pe care puştanii îl aşteaptă între blocuri, ascunşi în fumul de ţigară. Căldura ne cheamă să ne spună ceva: vorbele ei cresc fructele în pomi şi aripile fluturilor în crisalide, ridică mîinile îndrăgostiţilor la frunte, să se vadă din vreme la întîlnire, cheamă Salvarea pentru hipertensivi şi trag jaluzelele în clădirile de birouri ieftine, unde oamenii se prefac că muncesc, iar patronul le mai promite că le pune aer şi anul ăsta. Căldura mea e chiar viaţa, pe care n-am timp s-o trăiesc. Mă ascund de ea în maşină, o îmbrăţişez pe bicicletă, o aştept în fiecare iarnă cu fiecare pas mai aproape de casa plină de copii şi cu centrala dată la maximum. În vremea comunismului mi-a fost foarte frig. În apartamentul cu două camere în care stăteam cu mama, frigul ştia să intre în fiecare seară, ca un spărgător plictisit, convins că n-are ce să fure de la săracii ăştia. De Bobotează, peretele se umplea de steluţe de gheaţă. Afară, tramvaiele mergeau cu drapele roşii, la fel ca nasurile oamenilor, la fel ca obrajii mamei, obosită şi ea de atîta luptă cu frigul. Roşul e de atunci rece pentru mine. Tocmai de asta îmi place să mă aşez de-a curmezişul şinei de tren pe care vine căldura şi să mă las călcat. Îmi place să intru în magazinele mici de la parterul blocurilor, unde căldura smulge ce e mai rău din oameni şi marfă şi face un melanj de mirosuri care mie unul îmi spune un singur lucru: acasă. Acolo unde e cald: acolo e patria mea. Acolo unde e praf şi năduşeală, unde sînt nervi şi atacuri de cord, unde lumea îşi face vînt cu ziarul, în care fete dezbrăcate îşi fac şi ele vînt spre celebritate. Patria mea e vara, şi aici visez să mă stabilesc cîndva, fără să mai fie nevoie, în fiecare an, să fac, odată cu Pămîntul şi-a lui orbită înclinată, drumul spre nord, spre răcoare, spre moartea termică şi bradul cu luminiţe, nici una de la capătul tunelului. Vă place cald? Vă îmbie fierbinte? Credeţi în soare? Spuneţi-mi! lucian@signfactor.ro