Sistemul a cedat în cele din urmă. A renunțat să mai lupte. Șefa DNA a demisionat într-o zi fără ca gestul să mai surprindă pe cineva. Ambasadorul de la Washington a înțeles într-un tîrziu că ar trebui să înceteze să mai susțină idei antinaționale ca anticorupția și s-a retras la rîndu-i. Nici nu i-a fost prea greu. El fusese un patriot la origine. Dar se rătăcise un pic, furat de aerul de pe Potomac. În Parlament, Opoziția, atîta cîtă era, anunța crearea unui bloc național al cărui principal rost urma să fie un sprijin constructiv, necontondent și binevoitor pentru guvern. La televiziunile și radiourile sistemului se difuzau dezbateri în care principala temă era regretul. Cu toții fuseseră induși în eroare. Se marșa mult pe mîndria națională, pe istorie și pe nevoia de consens.
De cealaltă parte, organele de presă patriotice erau cumva stupefiate. Nu mai era nici un dușman de devoalat în lungi și bizare execuții în prime-time. În noua eră a consensului, singurul lucru pe care îl mai puteau face era să identifice foști oameni ai sistemului și să le testeze credința. Așa se face că mai toate emisiunile politice deveniseră un soi de confesionale în care diverși useriști, peneliști sau lideri de opinie își povesteau revelația: momentul în care au înțeles că sistemul e rău. Unii cu ochii în lacrimi. Alții încrîncenați, cu ură. Dar mîntuirea era acolo: sistemul a fost învins, binele a triumfat.
Dincolo de televizor, la Festivalul „Pasărea Măiastră“ din București, Tudor Chirilă și trupa lui au făcut senzație cu o piesă de dragoste intitulată „Iartă-mă“. Nimănui nu i-a scăpat dublul sens al versurilor și mai ales doamnei Firea, surprinsă în timp ce îl sorbea pe artist din priviri cu o duioșie maternă. La final, Chirilă a fost declarat cetățean de onoare al orașului în fața unui public fascinat, care știa că asistă la un moment istoric. Modest, Tudor a cerut un pic de liniște și a citit cîteva versuri semnate de primarul Capitalei. Apoi, în impresionanta liniște care se lăsase peste Piața Revoluției, a părăsit scena fără să mai spună un cuvînt. Un moment uriaș, încheiat cu aplauze și urale cum nu s-au mai auzit de la victoria Naționalei de fotbal în fața Argentinei în 1994. Bucuria se revărsa din cartiere, în lungi fluvii de entuziasm, către piața unde avusese loc momentul convertirii.
„L-am iertat“, a spus cîteva ore mai tîrziu Cel-Care-A-Învins-Sistemul. Se referea la președintele României, care tocmai anunțase că renunță la restul de mandat. Într-o declarație scurtă și sobră, șeful statului explicase că pleacă din funcție pentru a da poporului șansa să aleagă pe cineva care să corespundă noilor condiții politice și sociale.
Acum, fără antemergător, blocat undeva în Militari, pe drumul spre Sibiu, asculta calm știrile. Nu i se pomenea numele. Avea o senzație bizară de dedublare. Probabil așa era și atunci cînd, în timpul mandatului, refuza aristocratic să intervină în dezbateri pe care le considera sub demnitatea funcției. Ultimul său SPP-ist, la volan, încerca politicos să nu pară conștient de mica dramă de pe bancheta din spate. În același timp, omul se gîndea ce noroc avuseseră colegii care îl păzeau pe președintele Camerei Deputaților. Ce noroc pe ei, ce avansări îi așteaptă! Și el stă aici, în BMW-ul ăsta blocat, cu un sas placid mergînd spre nicăieri. Viața asta, pff…
Se petreceau și alte lucruri, mai puțin importante: primirea în Academie a lui Dan Voiculescu, numirile în funcții publice ale unora din victimele sistemului – Adrian Severin, de exemplu, venise din pușcărie direct la Ministerul de Externe. Adrian Năstase fusese numit, printr-un artificiu constituțional, președinte interimar.
De altfel, Comisia pentru Reconciliere, condusă de Episcopul Teodosie al Tomisului, emitea decizii reparatorii pe bandă. Cum numărul de victime ale sistemului era totuși mare, Comisia a propus instituirea unei pensii speciale care să fie acordată tuturor celor condamnați și trimiși în închisoare. Ceva asemănător cu beneficiile pentru participanții la revoluție sau pentru veterani. Condamnat cel mult de un tribunal al bunului-simț în timpul dictaturii sistemului, Codrin Ștefănescu reușise cumva să se strecoare pe listă. Nu l-a îndepărtat nimeni de acolo. Omul fusese totuși un luptător.
Nu apăruse nicăieri, pe nici un site, la nici o televiziune, dar singurul loc în care sistemul părea încă viu era la Otopeni, unde mama aglomerațiilor din aeroporturi tocmai se instalase. Familii de corporatiști, unii cu mutre suspecte de vegani, cumpărau la suprapreț bilete low-cost. Probabil era o perioadă de concedii sau așa ceva. Niciodată nu era ușor de înțeles cum gîndeau oamenii ăștia.
După vreo cîteva zile, pacea s-a instalat și la Otopeni. Unii plecaseră fără gînd de întoarcere, dar cei mai mulți acceptaseră realitatea. Dar erau speriați. Și nu pentru că noua ordine a consensului ar fi avut ceva cu ei, era clar că nu voia nimeni să se răzbune. Problema erau companiile străine, dintre care unele plecau deja. Conspirația antiromânească reușise să le sperie, iar Pipera arăta acum ca într-o distopie de pe Netflix. Pustie. Un șut dat unui pahar de carton de la Starbucks producea ecouri cale de două străzi în orice direcție. Unii începuseră să colecteze paharele alea. Oameni ciudați.
În Palatul Parlamentului, prim-vicepreședintele PSD, Bădălau, intră pe vîrfuri în biroul Celui-Care-A-Învins-Sistemul: „Și acum ce facem, șefu’?“
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.