Stăpînul (II)
„(…) VESTITORUL: – N-auziţi să tăceţi! De vreme ce vă încredinţez că a promis, că şi-a fixat el însuşi itinerariul... (Se întoarce din nou spre fundul scenei; strigă): Uraa! Uraa! Trăiască stăpînul! (Tăcere.) Trăiască, trăiască, trăiască Stă-pî-nul! (Cei doi Admiratori, nemaiputînd să se stăpînească, strigă şi ei deodată): Uraaa! Tră-ias-că Stăpînul!
VESTITORUL către Admiratori: – Gura, voi ăştia doi! Potoliţi-vă! Stricaţi tot! (Apoi, din nou, privind către fundul scenei, în timp ce Admiratorii tac): Trăiască Stăpînul! (Dezlănţuit): Uraa! Uraa! Îşi schimbă cămaşa. Dispare în spatele unui paravan roşu. Apare din nou! (Se aud aplauzele înteţindu-se.) Bravo! Bravo! (Admiratorii vor să spună «Bravo!» sau să aplaude; îşi pun mîna la gură, se stăpînesc.) Îşi pune cravata! Citeşte ziarul în timp ce îşi bea cafeaua cu lapte! Mai are ariciul! Se sprijină de marginea parapetului. Parapetul se rupe. Se ridică... Se ridică singur! (Aplauze. «Ura!») Bravo! Nemaipomenit! Îşi curăţă hainele murdărite.
ADMIRATORUL şi ADMIRATOAREA nu mai pot sta locului: – Oh! Ah! Oh! Oh! Ah! Ah!
VESTITORUL ca şi pînă atunci: – Se urcă pe un scăunel! Face scăriţa, i se dă să tragă la sorţi, ştie că e o glumă, nu se supără, rîde. Aplauze şi aclamaţii foarte puternice.
ADMIRATORUL către Admiratoare: – Auzi, auzi! Ah! Dac-aş fi rege...
ADMIRATOAREA: – Ah... Stăpîne! Toate acestea sînt spuse pe un ton exaltat.
VESTITORUL, tot cu spatele spre public: – Se urcă pe scăunel. Nu. Coboară. O fetiţă îi oferă un buchet de flori... Ce va face? Ia florile… Sărută fetiţa... Îi spune «Copila mea»... (...) Îi dă ariciul. Fetiţa plînge... Trăiască Stăpînul! Trăiască Stă-pînul!“
Eugène Ionesco, Le Maître (1951), trad. de Dolores Toma, în România literară, 18 ian. 1990
Citiţi aici Stăpînul (I)
