Ce facem cu patrimoniul cultural imaterial?
A trebuit să treacă destulă vreme pînă ce, în conştiinţa publică, şi-a făcut loc ideea că, dincolo de feluritele edificii şi bunuri materiale de patrimoniu, care se cer conservate şi ocrotite, comunităţile mai au de apărat şi altceva: este vorba de întregul tezaur de tradiţii, obiceiuri, meşteşuguri, producţii orale, mituri, modalităţi specifice de a practica o anumită îndeletnicire, în general – de realităţile culturale proprii unei anumite arii geografice sau etnice, dintre care multe cu caracter de unicitate, lipsite însă de suport material. Toate acestea, reunite sub denumirea generică de patrimoniu cultural imaterial, au intrat în atenţia şi preocupările UNESCO, care a înfiinţat chiar un Birou destinat să gestioneze problemele proprii domeniului, cu sediul la Brescia. Mai mult decît atît, au fost constituite şi organisme zonale, menite să identifice şi să facă tot ce este posibil pentru prezervarea bunurilor culturale de această factură, dintre care unele se constituie în veritabile branduri de ţară.
Un astfel de Birou zonal, avînd ca obiect realităţile sud-estului european, îşi are sediul la Sofia şi gestionează manifestările, întîlnirile specialiştilor şi, desigur, analiza dosarelor menite să înscrie, între bunurile culturale imateriale ce se cer ocrotite, anumite „producţii“ provenind din diverse ţări ale acestei părţi a Bătrînului continent. Chiar anul acesta România a găzduit, în judeţul Vîlcea (cunoscut pentru inspirata gestionare a conservării şi valorificării tradiţiilor), o sesiune, cea de-a patra, a experţilor sud-est europeni în domeniu. A fost un bun prilej de evaluare a stadiului în care se află azi identificarea şi conservarea patrimoniului cultural imaterial.
Am aflat cu acel prilej că România are deja omologate două astfel de produse artistice cu caracter de unicitate: doina şi căluşul. O a treia, „Cocoşul de Horezu“, se află în curs de omologare. Ne aflăm în fericita situaţie în care, în vreme ce destule ţări nu prea mai au ce conserva (unele propun, de pildă, cositul fînului sau… scrisul de mînă!), noi să dispunem încă de un tezaur cultural imaterial absolut fabulos. Mare parte a acestuia se află, cum e uşor de presupus, departe de Capitală, în zone şi localităţi diverse, risipite pe întreg cuprinsul ţării. Identificarea, conservarea şi punerea în valoare a acestei veritabile bogăţii naţionale care, în timp, poate duce la apariţia unor focare de interes turistic şi nu numai, reprezintă tot atîtea imperative a căror asumare revine, în primul rînd, provinciei.
Problema care se pune este, însă, dacă putem conta peste tot pe interesul şi sprijinul factorilor locali de decizie. Personal, sînt mai degrabă sceptic. Pe agenda curentă a politicienilor din administraţia locală cultura este, din nefericire, departe de a reprezenta o prioritate. Dar excepţiile dătătoare de speranţe nu lipsesc. Doamna profesoară Elena Stoica, inimoasa şi competenta directoare a Centrului judeţean Vîlcea de Conservare şi Valorificare a Creaţiei, îmi relata de curînd că încearcă să propună spre omologare un produs cultural excepţional: vechile colinde din Ţara Loviştei. Primarul de la Boişoara, comuna în vatra căreia acestea s-au păstrat, domnul Petre Popescu, face tot ce-i stă în puteri pentru ca ea să se materializeze. E un caz fericit.
O problemă rămîne, totuşi: aceea a necesităţii unei iniţiative legislative în domeniu. Valorificarea patrimoniului cultural imaterial nu trebuie lăsată la latitudinea interesului (sau dezinteresului!) unuia sau altuia dintre factorii locali de decizie. Identificarea şi conservarea lui trebuie să fie o obligaţie stipulată de lege. Altminteri, pe măsura scurgerii timpului şi a dispariţiei puţinilor păstrători ai acestor comori neştiute, vom irosi o zestre multimilenară şi vom deveni tot mai săraci.
Doru Moţoc este scriitor.
