M-am uitat la Aferim! cu acelaşi gînd cu care am citit scenariul acum aproape doi ani, cînd Radu Jude mi l-a dat să-l citesc: e România pe care au refuzat-o paşoptiştii, pe care au încercat să o schimbe paşoptiştii (mă leagă o prietenie de Jude, deci să nu vă aşteptaţi la ceva obiectiv în textul care urmează, sînt doar gînduri de om care nu se pricepe la filme, doar la istorie şi politică). Aceeaşi senzaţie pe care am avut-o cînd am citit volumele Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, consultant istoric la film. Doar că ceea ce cărţile Constanţei îţi spun molcom, filmul lui Radu Jude îţi transmite direct şi vizual, ca un pumn în stomac. De asta ieşi de la film cu o senzaţie de ameţeală, pentru că ţi-a fost transmisă o Românie pe care nu o cunoaştem aproape deloc. Tradiţional, singurele atingeri de România dinainte de 1848 pe care ni le-am permis în cultura română vizau cîteva episoade eroice în film şi literatură, cu figura lui Tudor Vladimirescu forţată de istorici să joace rol de moment schimbător de epocă. Apoi, filmele cu Florin-Piersic-bătăuş-de-boieri-şi-de-turci centrate pe intrigi politice, venite pe un fond cultural deja pregătit: atenţia focalizată aproape exclusiv pe clasa politică şi pe elita boierească. În schimb, cărţile Constanţei Vintilă-Ghiţulescu au mers spre ţărani, tîrgoveţi, preoţi, robi, încercînd un demers de redare a societăţii pre-paşoptiste în întregul ei. Jude decupează de acolo povestea celor aflaţi pe cea mai joasă treaptă a ierarhiei, romii sclavi.
 
De asta, Aferim! e un film care vorbeşte despre o ţară şi familiară, şi bizară în acelaşi timp. Pentru că nu avem acces îndeobşte la acea Românie. Pentru că acea Românie a fost neinteresantă pentru canonul nostru cultural, format doar peste cîteva decenii şi preocupat de alte subiecte. Oamenii din film vorbesc o limbă pe care o înţelegem şi nu tocmai, e limba de dinainte de marele import de franţuzisme din secolul al XIX-lea. O limbă română şi totuşi bizară, în care oamenii se adresează unul altuia cu apelative de politeţe turceşti, pentru că şi un slujbaş mărunt cum e Costandin, zapciul personaj principal, o rupe pe turceşte – aşa erau vremurile, trebuia să te descurci în turcă şi greacă pentru a ieşi din plasă. O lume în care nu există stat în afara tutelei boiereşti – Jude îl construieşte pe Costandin ca zapciu mîndru, umblat şi înţelept, dar în final îl pune pe boier să-l demoleze cu un gest. O lume în care nu există aproape nimic din ce înseamnă pentru noi România secolului al XIX-lea, pe care o ştim de la şcoală şi din literatură. Pentru că toată acea Românie e o creaţie ulterioară a paşoptismului. 
 
Înţeleg prin acest termen curentul manifestat la Revoluţia din 1848 şi care a acaparat apoi elita politică – o epocă de schimbare în care copiii de boieri s-au revoltat împotriva lumii părinţilor lor. Revoluţie ca atare am avut numai în Valahia, unde a fost instalat un guvern revoluţionar, cu un program radical de reforme. În Transilvania, revoluţia română a fost mai degrabă o contra-reacţie la cea maghiară, pentru că ungurii au amestecat liberalismul socio-politic cu ignorarea drepturilor minorităţilor şi au plătit scump pentru asta, transformînd românii în unealta Vienei contrarevoluţionare. În Moldova a fost o agitaţie limitată a cîtorva fii de boieri, repede arestaţi şi trimişi în exil. Guvernul revoluţionar de la Bucureşti a fost de scurtă durată şi nefuncţional din cauza rupturii între radicali şi moderaţi. Şi totuşi, acea generaţie a învins ulterior şi a purces la crearea României moderne ca o copie a lumii occidentale, adică în refuzul expres al lumii din Aferim!. 
 
Ne e greu să îi înţelegem pe paşoptişti din două motive: 1) nu înţelegem lumea moştenită de ei şi 2) povestea lor a ajuns la noi spusă de inamicii lor. În epoca în care se întîmplă Aferim!, copiii de boieri plecau la studii la Paris, Viena şi în Prusia. Se întorceau şi găseau o lume în care totul era de schimbat sau de-a dreptul de abolit. Ceea ce s-a şi întîmplat în următorii 50 de ani, sub diverse programe şi personalităţi: de la cuplul Cuza – Kogălniceanu la cuplul Brătianu – Carol I. 
 
În Aferim!, o cucoană trece afectată prin cadru, în costum parizian de epocă, în iarmarocul unde Costandin face un ban cinstit vînzîndu-l pe Ţintiric, ţigănuş fugit de la moşie pentru că boierul îl bătea. Ţintiric se roagă să nu-l ducă înapoi, ceea ce Costandin şi face, dar nici nu îl poate lua acasă, pentru că nu are nevoie de el; cînd băiatul spune că găteşte şi spală, zapciul zice că pentru asta are nevastă. Deci Ţintiric e pus să-şi facă autoreclamă în gura mare şi e vîndut unui boier în haine turceşti, care îl cumpără ca să-l facă danie la o mănăstire, pentru că e om cu frică de Dumnezeu. Ce era cu cucoana îmbrăcată franţuzeşte în peisajul acesta, sîntem lăsaţi să ne imaginăm. La hanul unde poposesc zapciul şi Ioniţă, cu ţiganul Carfin prizonier, nişte meseni sînt deranjaţi de la jocuri de un străin, cu joben şi vorbind ceva despre o altă lume, din altă lume. Oamenii se enervează – lasă-ne, bre, cu dintr-astea, nu vezi că ne distrăm? –, Costandin îl alungă pe străin. Cucoana din iarmaroc şi străinul cu joben sînt mesagerii lumii care urma să vină. Lumea pe care o cunoaştem prea bine, lumea care ne vine în cap cînd ne gîndim la România veche pe care o ştim de la şcoală şi din literatură. Lumea care bea bere în schiţele lui Caragiale, pentru că berăria e invenţia occidentală care va înlocui rapid ciubucul. Berăria e burgheză şi publică, ciubucul e boieresc şi privat. E lumea lui Zoe Trahanache care are amoruri în stil occidental. Amorul fetei de protopop din Aferim! aproape că nu există, e doar un act carnal bun de bîrfă şi aducător de nenoroc. S-o fi amorezat boieroaica de ţigan? În scena dinspre final în care Costandin o descoase pe boieroaică, aceasta îi zice „Carfin“. Cristian Tudor Popescu crede că asta este o gafă regizorală, adică regizorul şi toţi ceilalţi nu şi-au dat seama că actriţa a încurcat personajele. Nu e însă gafă, ci s-a dorit un act ratat al personajului, sugestia timidă a scenariştilor că poate boieroaica chiar s-a amorezat de ţigan. Atît de nelalocul lui pare amorul în lumea pre-paşoptistă încît poate trece de gafă regizorală. Zoe Trahanache o fi o viperă ipocrită, dar ea are dreptul la amor, pentru că în 50 de ani România importase şi ideea de amor, alături de haine şi instituţii ale modernităţii. 
 
Paşoptiştii români sînt pentru noi o specie greu de înţeles pentru că ne e greu de înţeles cum arăta lumea lor înainte de ei. Aferim! ne face acest serviciu public. În 50 de ani, acea generaţie a luat o provincie turcească marginală chiar şi în economia Imperiului Otoman şi a proclamat-o regat cu un rege neamţ, cu prefecţi şi sergenţi de poliţie în stil francez, cu berării, cu o reformă agrară timidă, dar pentru care a fost nevoie de o lovitură de stat dată de Cuza, cu Bancă Naţională pe model englez, făcută de Carada, nepot de greci veniţi cu fanarioţii, cu universităţi care doar peste două generaţii aveau să producă exces de intelectuali şomeri atraşi de ideologii prosteşti, dar moderne. La toate aceste schimbări au reacţionat ceilalţi. Curentul antipaşoptist, în diversele sale forme, de la conservatorismul politic la romantism, junimism, păşunism. Eminescu, Creangă, Caragiale, Iorga, Maiorescu, toţi au reacţionat contra curentului paşoptist. Cel mai mare poet, cel mai mare povestitor, cel mai mare dramaturg, cel mai mare istoric, cel mai mare critic literar. Toţi au reacţionat nu faţă de România moştenită de paşoptişti, ci faţă de România re-creată de paşoptişti. Nu le plăcea. Copierea Occidentului, modernizarea rapidă, ignorarea ţărănimii (şi, între noi fie vorba, a romilor eliberaţi – care aproape dispar din istoriografie odată drama robiei terminată). Noi toţi ne gîndim la România lui Caragiale cînd ne gîndim la acea epocă. Ideea că au trecut doar 50 de ani între România din Aferim! şi România lui Caragiale pare ciudată. Proiectul paşoptist a adus chiar atît de multe schimbări. Ura de sine a acelei generaţii de copii de boieri care au plecat la Paris era ura faţă de România premodernă. De aici dorinţa de a schimba tot. Generaţiile următoare s-au format oarecum împotriva lor, au inventat pentru ei termeni ca „bonjurist“. Dar ei au pus bazele României moderne. Şi doar înţelegînd lumea pre-paşoptistă putem înţelege acea ură de sine care a devenit proiect reformator. 
 
Radu Jude se joacă cu referinţele culturale în filmul său. Una foarte reuşită e să-i pună pe Victor Rebengiuc şi Luminiţa Gheorghiu să joace din nou roluri de ţărani, soţ şi soţie, călcaţi de stăpînire. În Moromeţii erau vizitaţi de Jupuitu, venit să încaseze fonciirea. Le caută prin casă ceaunele şi velinţele, în zbieretele femeilor, cu Rebengiuc-Moromete protestînd principial, dar detaşat, pe ideea că „n-am“. În Aferim!, zapciul Costandin îi calcă pentru a-l căuta pe robul Carfin. Îl caută prin casă şi pod, în zbieretele femeii şi cu Rebengiuc-ţăranul etern protestînd pasiv pe ideea că nu îl are. Joaca foarte serioasă a lui Jude te pune pe gînduri: ce s-a schimbat pentru acest Moromete generic în cei 100 de ani care despart cele două personaje istorice? Istoric vorbind, putem trece în revistă cîteva schimbări. Două reforme agrare, una forţată de Cuza, a doua voluntar executată de elita politică – clasa boierească după primul război mondial, ceea ce Neagu Djuvara numeşte cea mai mare autoexpropriere din istorie. Peste şase milioane de hectare expropriate şi date ţăranilor. Dar şi reforma lui Cuza, şi reforma lui Ferdinand au fost soluţii de moment, suprapopularea rurală şi urbanizarea înceată au fragmentat proprietăţile şi au făcut ca generaţiile imediat următoare să revină la sărăcie. Copiii lui Moromete au şcoală de stat şi iau drumul oraşului, vecinul lui e activist de extremă dreaptă, semne ale unei modernităţi, cu bune şi rele, care pentru ţăranul din Aferim! nu exista. Ţăranul din Aferim! şi Moromete sînt similari, dar primul pare un personaj etern, al doilea pare ultimul din specia sa. 
 
Sandra Pralong vorbea acum cîţiva ani de ideea de neo-paşoptişti, în volumul unde a adunat diverse texte ale unor români care s-au întors în ţară după ce au petrecut ceva vreme afară. Cred că termenul ar trebui extins pentru a desemna întregul proiect de modernizare prin care a trecut România după 1989. S-ar putea ca, peste 30 de ani, generaţia care a făcut Revoluţia română, care a reuşit rupturi politice în 1996 şi 2004, care s-a raportat la România lui 1990 ca la o ţară unde totul e de schimbat sau de abolit, să sufere aceeaşi nedreptate istorică ca şi paşoptiştii. Pentru că generaţiile viitoare nu vor mai cunoaşte România lui Ceauşescu, ci România schimbată de neo-paşoptişti. În acest sens, şi celălalt film-pumn-în-stomac din acest an – De ce eu? – este filmul unei schimbări: Justiţia din 2002 era Justiţia dinainte ca revoluţia neo-paşoptistă să ajungă şi acolo. Numai stînga radicală (reprezentată în mod trist şi de cronica lui Andrei Gorzo la filmul lui Giurgiu, care preia papagaliceşte clişeele despre anticorupţie ale curentului CriticAtac) crede că nu se schimbă nimic dacă nu e cu luptă de clasă. E greu azi să îţi mai aduci aminte de unde s-a plecat în 2003 (prin preluarea administrării Justiţiei de către CSM) şi 2005-2006 (prin reformele Macovei care au eliberat magistraţii din sclavia superiorilor) şi cum arăta sistemul de justiţie atunci. E greu deci să vezi distanţa parcursă. Într-un fel e şi normal să lăsăm distanţa în urmă, odată parcursă: trăim, ne raportăm la lumea de azi, aşa cum o cunoaştem. Lumile pe care le-au avut de schimbat paşoptiştii şi neo-paşoptiştii se pierd în fundal, noua lume devine noua normalitate şi pare că a fost aşa dintotdeauna.