Viața ca o carte și cartea Vieții: m-am învîrtit mereu într-un univers livresc. Biblioteca moștenită de la tatăl meu a făcut loc diverselor mele biblioteci de campanie: cea doctorală sau cele încropite la fel de selectiv-nesățios în misiunile diplomatice de care m-a învrednicit România, cele recente – din anii pustiului și ai contraselecției – cînd am redevenit, pe alocuri, cronicar, folosindu-mi și pagina de Facebook ca rampă de lansare (pentru alții). Un destin mai curînd borgesian, asumat sub fascinația constantă a bibliotecii-labirint. A sosit apoi, gradual, revoluția digitală: gradual, deci nerevoluționar, în fapt. Pe nesimțite, tiptil, textul s-a mutat pe Internet, cu tot cu exegeza populară, spontană, din rețelele de socializare și cu stocul parazitar de reclame. În propria casă, bibliotecile s-au însingurat, din pivniță pînă în mansardă, volumele au supraviețuit, liniștite, tăcute, feluritelor mutări, dezmembrări și curățenii de primăvară. Resimt din inerție bucuria de face din ele decorul meu cotidian, deși le deschid tot mai rar: Internetul, cu ecranul său de laptop sau de telefon, a cam cîștigat partida practicilor mele cognitive. Uiți ceva, te chinuie un lapsus? Google! Vrei o referință specifică – dar și contextul ei semantico-istoric mai larg: aceeeași adresă… Templul inteligenței artificiale, unde ordinea imaterială a infinitului referențial e păstrată cu puteri de care nu dispui. Am înțeles, chiar din felurite istorii ale cărții și lecturii, că totul se transformă, că schimbarea suportului (piatră, papirus, pergament, pixeli) nu modifică nevoia de a supraviețui prin memorie, rescriere, transcriere, transfigurare creativă, așa că sînt împăcat cu noua lume unde cartea-așa-cum-am-cunoscut-o devine pdf, tabletă și păienjeniș global, dispersîndu-se în noosfera digitală. Și totuși, mă frămîntă nostalgia relației tactile cu volumul palpabil, pe care timpul (și uneori muștele ori petele de cafea) lasă mereu urme revelatorii, compunînd un palimpsest proustian. Țin minte primele întîlniri, aproape amoroase, cu marile cărți care mi-au întreținut gîndirea și simțirea, ajutîndu-mă să mă orientez, să pricep, să reiau pe cont propriu marile întrebări permanente. Nu pot uita incursiunile rituale în librăriile pe care le-am îndrăgit, mai ales în anii parizieni: puținii bani păreau perfect investiți în prada fiecărei dimineți sabatice, pe culoarele luminoase ale unor sanctuare ale umanismului spiritualizat, precum La Procure, lîngă biserica Saint-Sulpice, care dăduse și numele celei mai apropiate stații de metrou. Cartea ca evaziune din fața angoasei și recompunere arcimboldescă. Cartea pe care, ajuns la vatra intimității studioase, o extragi din pungă, o deschizi, o semnezi și însemnezi, făcîndu-i loc pe rafturi, alături de suratele ei neașteptate și aparent definitive.

S-au risipit multe, odată cu informatizarea textului nostru universal. De pildă (cel puțin în sărac-bogata Românie actuală), pasiunea bibliofilă. De atîtea ori am mîngîiat, sfios și ceremonial, edițiile acelea limitate, numerotate, îngălbenite și nobile, publicate pe hîrtie japoneză sau chinezească, vergé: le parcurgeam tacticos colofonul, trăind privilegiul de a le avea la îndemînă. Chiar și în comunism, culmea, au mai apărut, mai ales la sfîrșitul anilor ’60, ediții bibliofile: rețin, bunăoară, seria numerotată, hors commerce, a opusului Cadavre în vid. 250 de exemplare, numerotate și semnate de autor, prezentate în mape, pe hîrtie vărgată și cu nouă guașe originale de Alin Gheorghiu. Regret că noile generații de cititori (avide și debusolate, năpădite cantitativ și tot mai funcționalist-pragmatice) își refuză asemenea delicii sinestezice. De fapt, nu-și refuză, așa cum nici omul adamic nu-și refuză Edenul din care a fost expulzat. Azi, exclusivitatea se declină la vedere, în registrul consumului de lux (artiștii lucrează, de pildă, pentru eticheta unor vinuri rare). Ce se pierde, cînd se cîștigă ceva? O senzație prețioasă și trecătoare Sau poate că totul. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.