Sensibilitatea faţă de valoarea monumentelor istorice şi, prin urmare, preocuparea de a evita distrugerea lor au apărut numai de la Renaştere, cînd cei dintîi învăţaţi moderni au dobîndit conştiinţa diferenţei dintre vremea în care trăiau şi un trecut pe care-l admirau. Acest fel de a gîndi a rămas mult timp limitat la o minoritate luminată, dat fiind că se întemeia pe cultură şi pe un sentiment de solidaritate cu ce fusese odinioară. Implicarea politică a maselor înainte ca ele să fie şcolite a provocat, dimpotrivă, o condamnare în bloc a trecutului. S-a văzut la Revoluţia Franceză, care a devastat castele sau mănăstiri şi a profanat mormintele regale. Trebuie să recunoaştem că numai un decret al lui Lenin a salvat palatele ţarilor, luîndu-le sub protecţia noului regim: în restul Rusiei, ţăranii au jefuit conacele şi au pus tablourile capace la murături. După Al Doilea Război Mondial am asistat la extinderea educaţiei istorice la nivel popular şi disciplinarea exceselor. Dar totdeauna o mînă de oameni luminaţi au fost cei care au intervenit în momente cruciale: aceştia sînt drepţii mei, şi ar merita o listă a lor.

De exemplu, în timpul înaintării germane în Franţa în 1915, invadatorii au ajuns în Champagne, la Reims. Erau în faţa catedralei, capodoperă de arhitectură şi sculptură unde avuseseră loc încoronările regilor Franţei timp de şase sute de ani. Unele încercări răzleţe de rezistenţă au atras după sine represiunea populaţiei civile, adesea mai degrabă un pretext. Astfel, declarînd că din turnurile catedralei s-a tras asupra unor soldaţi germani, un colonel l-a chemat pe locotenentul von Ranke şi i-a ordonat să îndrepte tirul tunurilor spre faţada de vest, cu portalul din secolul al XIII-lea. „D-ta eşti luteran, aşa că poţi trage, fiindcă mie, catolic, mi-ar fi greu“, a fost argumentul. Tînărul ofiţer, care se întîmpla să fie nepotul celui mai mare istoric al Germaniei, a refuzat, dar s-a găsit altul care a executat ordinul. Scena a fost povestită de Robert Graves în memoriile sale.

Războaiele au adus întotdeauna şi monumentele în linia întîi a riscului. În Italia, în 1944, Aliaţii au ajuns în Toscana, la Sansepolcro, localitate pe care o deţineau germanii. Ofiţerul britanic care ar fi trebuit să bombardeze orăşelul citise însă că în muzeul de acolo se află „Învierea“ de Piero della Francesca, despre care Huxley a scris că este cea mai extraordinară pictură din lume. De aceea, omul şi-a zis să nu se grăbească şi a întîrziat bombardamentul pînă cînd nemţii s-au retras singuri. În aceeaşi vară, se dădeau lupte la sud-vest de Paris, unde, la Anet, castelul Dianei de Poitiers se păstrează din secolul al XVI-lea cînd l-a construit marele arhitect Philibert Delorme. După cîteva zile de bombardament, în orăşel a pătruns în goană primul jeep american, din care a sărit un maior de aviaţie, întrebînd dacă a scăpat castelul. Omul dirijase tirul cu preocuparea să-l protejeze: îşi făcuse teza despre Philibert Delorme! Aşadar, chiar în momentele cele mai critice, au fost oameni care au înţeles că există o datorie şi faţă de civilizaţia universală, cu nimic mai prejos faţă de alte datorii cu care poate intra în conflict. Cu atît mai mare e obligaţia impusă de valoarea unor monumente care, pentru fiecare ţară sau pentru fiecare oraş, sînt temelia identităţii colective. Legea spaniolă, de pildă, pedepseşte deteriorarea intenţionată a unui monument istoric cu închisoarea între şase luni şi şase ani. Nu este totdeauna vorba de ştirbirea unei comori artistice, ci de protejarea unui vestigiu de cultură, indiferent de calitatea sa estetică, numai fiindcă menţine în memoria generaţiilor succesive un certificat de nobleţe pentru înaintaşi.

Să mi se îngăduie aici să introduc o amintire personală. La 6 iulie 1986 a fost dărîmat imobilul din Bd. Ilie Pintilie nr. 6, care servise în anii 1948-1984 drept sediu al Institutului de Filozofie al Academiei, după ce fusese între 1923 şi 1938 locuinţa lui Nicolae Iorga, apoi încă zece ani adăpostise Institutele de Studii Sud-Est Europene şi de Bizantinologie, al căror întemeietor donase acea casă statului. Pentru a o feri de primejdia demolării, am apelat la bunăvoinţa, totdeauna promptă, a profesorului Ştefan Ştefănescu, care, fiind atunci directorul Institutului de Istorie „N. Iorga“, a intervenit la generalul Constantin Olteanu, primarul Capitalei. Prin arhitectul Cristian Moisescu, am obţinut sprijinul Tamarei Dobrin la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Educaţie. La directorul Muzeului de Istorie Bucureşti, Panait I. Panait, m-am dus eu, l-am scos dintr-o şedinţă şi l-am pus să telefoneze tovarăşului Necşoiu. Cînd a auzit în receptor vocea acelui puternic al zilei – drept să spun, nu mai ţin minte ce funcţie avea –, s-a ridicat în picioare. Pînă la urmă, s-a înduplecat şi tov. Necşoiu. Urma ca această clădire, cu parter şi etaj, să fie mutată aşa cum mai fuseseră şi altele, la o distanţă de vreo 30 m, aşa încît să intre în spatele unor case din Bd. Ana Ipătescu, lăsînd locul liber pentru un nou front de blocuri (actualul sediu al BRD). Dar ghinionul a făcut ca să treacă Ceauşescu în inspecţie. A întrebat „ce-i cu magherniţa asta“ şi i s-a răspuns: „este casa lui Nicolae Iorga“. Replica, pe care mi-a comunicat-o un martor, a fost: „Daţi-i nişte bani... şi pînă luni să nu mai fie“. La asta nu s-a mai găsit nimeni să aibă curajul să-i explice că Iorga era mort din 1940 şi cine a fost el, iar casa a fost a doua zi un morman de cărămizi.

Cum spunea Hermann Hesse, „a te îndeletnici cu istoria înseamnă a-ţi păstra credinţa în ordine şi sens chiar cînd eşti lăsat în seama haosului“.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.