De atîtea ori am văzut anunţul „De vînzare“ că-i momeşte pe demolatori, aşa că, de cîteva zile, prieteni ai mei sînt alarmaţi de apariţia lui pe Bd. Lascăr Catargiu la nr. 58. Nu pot, totuşi, să cred că ar fi în primejdie o clădire înscrisă ca monument istoric şi aflată chiar în mijlocul unei zone protejate, lîngă Piaţa Victoriei, între alte case care, chiar dacă au suferit modificări, beneficiază de acelaşi statut. Ele sînt pînă la colţul cu str. Grigore Alexandrescu, Restaurantul Buongiorno, unde, prin 1925, locuia o miss Robbins, care dădea lecţii de engleză, şi casa Vasilescu, vîndută asociaţiei LARES şi devenită apoi un club al Aviaţiei. 

E adevărat că starea în care se găseşte nr. 58 este destul de dărăpănată, cu tencuiala jupuită şi geamurile prăfuite la ferestrele închise, ca şi cum viaţa s-ar fi retras din interiorul altădată somptuos şi de pe eleganta terasă de unde se cobora în grădină. Un colţ întreg a căzut după cutremurul din 1977, care a făcut să se prăbuşească turnul cu blazon al casei Bossy de alături, aşa că, lipindu-se la loc, de bine, de rău, bucata ciuntită, o uşă interioară a devenit o ieşire afară, mereu încuiată. Urmează, către piaţă, sediul BRD în fruntea şirului de blocuri care, din 1986, au început să se alinieze pe Bd. Iancu de Hunedoara. Cînd acesta se numea Şoseaua Bonaparte, acolo era cazarma gardienilor publici. 

La adresa la care ne oprim azi a locuit cineva care a avut o carieră diplomatică şi, spre sfîrşit, politică. Nicolae Petrescu-Comnen (1881-1958) a fost delegat la Societatea Naţiunilor în 1923-1929, a reprezentat România la Berna, la Berlin, apoi la Roma, ca ministru pe lîngă Sfîntul Scaun. A fost, în 1938, chiar ministru al Afacerilor Străine. Valoarea personajului este, pe nedrept, scăzută din cauza snobismului de care contemporanii săi rîdeau. Petrescu fusese redus la o iniţială, iar numele imperial venea, se zice, de la Cotmeana! Corpul nostru diplomatic era încă rezervat celor care purtau un nume boieresc, şi atunci omul nostru, deşi cu studii bune la Paris, a avut ambiţia de a se da drept descendent al bazileilor bizantini (cum aceeaşi pretenţie o avusese înaintea lui Duiliu Zamfirescu, fără să fie nici el os împărătesc). N.P. Comnen a fost autorul a vreo douăzeci de volume, pe teme politice şi juridice: i se datorează, de pildă, o prezentare în limba franceză a Dobrogei şi cartea de istorie Notes sur la Guerre Roumaine, amîndouă fiind publicate la Paris în 1918, pentru a apăra poziţia României. Rămînînd în Italia după Al Doilea Război, el a avut o oarecare activitate în cadrul emigraţiei româneşti, protestînd contra regimului comunist. Casa a fost confiscată odată cu colecţiile pe care le adăpostea, de argintărie veche, de covoare şi porţelanuri, de cărţi din secolul al XVIII-lea. Am în faţă o tipsie de argint care provine din acea colecţie. Îmi îngădui să-i reproduc inscripţia, cam emfatică, fiindcă explică prezenţa acestui obiect de muzeu în casa mea: 

„Lui NICOLAE IORGA, care în vremurile cele mai vitregi a crezut fără şovăire şi, prin cuvîntul, prin scrisul, prin faptele sale, a contribuit la izbîndirea visului de aur al Neamului. Cu prilejul aniversărei sale. Un prieten statornic, un admirator neclintit. Roma, 17 Iunie 1931 N.P. Comnen“ 

Nu ştiu dacă familia a revendicat clădirea la care ar fi avut dreptul. Din căsătoria tatălui lor cu Antoinette von Benedek se născuseră doi copii. Fiul, însurat cu Iolanda Lalu, se chema Raymond-Alexis, pentru a aminti şi de cruciade, şi de Bizanţ. Fiica era – ţin minte – pe lista participanţilor la un congres internaţional de studii bizantine. Trăiau, mi se pare, în Canada. 

În casă am călcat numai o dată, într-una dintre camerele de la parter, unde prietenii care se mutaseră atunci acolo îşi aduseseră mobilele şi un portret de familie de-al lor. 

Orice schimbări s-ar fi petrecut între timp, oricine ar vinde şi oricine ar cumpăra, sper că nu se va atinge nimeni de casă şi nici nu va folosi spaţiul curţii, destul de întins, pentru o construcţie nouă, aşa cum se caută exploatarea fiecărui metru pătrat de teren. Restaurată, casa l-ar înnobila, ca altădată, pe proprietarul ei.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: Rareş Avram