Nu se poate spune îndeajuns cît de bine-venite sînt amintirile despre Bucureştii pe care i-am pierdut, care, de cîtva timp, au început să apară – majoritatea, cred, la Editura Vremea. Nu numai pentru încărcătura de amănunte pe care, oricum, nu le mai ştia nimeni, ci şi pentru diversitatea unghiurilor din care e privită această fantomă. Fiecare autor vine cu informaţia lui, ba şi cu prejudecăţile lui, deci cu experienţa datorată poziţiei sociale pe care a avut-o.

Din acest teanc de cărţi, care creşte mai repede decît le vine rîndul să-şi aibă aici o menţiune, aleg mai întîi Amintirile mele între Bonaparte şi Domeniilor, care poartă semnătura lui Radu Mihai Dimăncescu. Familiei Dimăncescu, statul şi cultura română îi datorează mult. În domenii ca propaganda culturală şi turismul a devenit cunoscut Dimitrie, consulul la San Francisco, care a strîns o colecţie de hărţi străine pentru Academie, şi tot el a fost foarte activ la Londra în timpul Războiului. În ramura din care face parte autorul au fost militari şi prizonieri politici: el însuşi, născut în 1929, a intrat la închisoare la 19 ani, a fost deţinut pînă în 1954 şi iarăşi în 1958-1962. Tatăl său, ofiţer de cavalerie în escorta regală, era şeful falangei de băieţi din Straja Ţării. Prin mama lui, el se trăgea din medicii Grunau, dintre care primul se stabilise în Muntenia în 1812.

Chiar titlul cărţii va fi trezit nedumeriri la generaţiile mai tinere de cititori: cine mai ştie că bulevardul care se numeşte astăzi Iancu de Hunedoara, după Ştefan cel Mare, a fost la început Napoleon Bonaparte, dar comuniştii l-au botezat Ilie Pintilie, ceea ce provocase un catren glumeţ al lui Păstorel? Prea se schimbă nomenclatura străzilor în Bucureşti, nu e serioasă chestia asta! Piaţa Domeniilor, fiind înconjurată de loturi rezervate funcţionarilor din Ministerul Domeniilor, se chema astfel încă de atunci, la capătul străzii Al. Constantinescu, fostă Aviator Muntenescu. Aflu de aici că a existat chiar o statuie a omului politic liberal (desigur, după 1926, cînd murise cel poreclit „Porcul“), la răscrucea cu str. Aviator Nicolae Drossu.

Viaţa ale cărei începuturi le urmărim s-a deschis în aleea Blanc (A), mai tîrziu str. Paris, de unde a trecut în Sănătescu nr. 50, în cartierul Aviatorilor, într-o casă construită în 1934, pe un proiect al arhitectului Horia Creangă. O serie de detalii despre aceste construcţii şi despre interiorul lor sînt evocatoare: înălţimea încăperilor de 4,40 m în str. Paris, spre deosebire de 2,70 m în str. Sănătescu, sau, tot acolo, livingul mare de 36 mp. Diferenţa e caracteristică pentru epoca în care luaseră naştere aceste cartiere. În str. Paris, camerele aveau tavanul împodobit cu stucaturi, şi sobe de teracotă cu cahle sculptate (dar cu gaze), boiserii de peste 3 metri înălţime, parchet şi, în dependinţe, mozaic. Gaz se cumpăra în cealaltă casă pentru combustibil, pentru lămpi sau pentru curăţenie. De fapt, aş adăuga eu, cînd se construise casa Grunau în str. Paris, erau între o clădire şi alte spaţii întinse, încă neconstruite, unde se înălţau iarna troienele de zăpadă şi veneau chiar lupii. Laptele se aducea de la fermă, de la Floreasca. Apoi, oraşul crescuse spre nord-vest, în 30 de ani, dar noile construcţii reprezentau, la rîndul lor, o avangardă. Radu M. Dimăncescu îşi aminteşte că turme de oi păşteau printre parcele şi că nu existau magazine, aşa că măcelarii vindeau la butuci (ca în secolul al XVII-lea la Scaune, între Batişte şi Colţea).

Şcolile prin care s-a perindat copilul, apoi adolescentul: la „Sfîntul Iosif“, apoi în str. Monetăriei nr. 30, la colţul cu Kiseleff, şi liceul la „Titu Maiorescu“, înainte de a intra la Silvicultură, care funcţiona la vechea Politehnică din str. Polizu. Altă lume decît cea de acasă la liceu, unde se întîlneau elevi „din cele două cartiere laterale ale Dorobanţilor“, adică din Bonaparte şi Parcul Filipescu – cartiere aristocratice, cu Groapa Floreasca. Chipurile sau numai numele unor colegi şi profesori refac o atmosferă a vremii. Impresia de respect pot să o confirm despre doi dascăli: Sotiriu, pe care l-am avut ca meditator la matematici, şi Guţu, cînd eram la facultate, la latină.

Paginile cele mai dramatice sînt acelea despre bombardamentul de la 4 aprilie ’44 şi despre manifestaţia de la 8 noiembrie 1945 din Piaţa Palatului. Întreaga carte e în măsură să dea o idee atît despre viaţa cea de toate zilele, cît şi despre ceasurile de tragică intensitate.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.