Meserii uitate (II)

Despre Bucureşti nu scriu bucureştenii decît dacă scriu un ghid. Scriu de obicei francezii, germanii şi englezii, ca să-i înveţe pe români ce să creadă despre Bucureşti.

Pînă la ultimul Război exista o temă comună la toţi aceşti autori, un acelaşi aspect al subiectului, anume impresia că stăpînirea otomană a influenţat adînc, definitiv, cultura românească. Deci, călătorii străini îşi aduceau aminte de Orient cînd ajungeau aici.

Din viaţa orientală erau desprinşi hamalii şi lustragiii. Şi unii, şi alţii, indispensabili pe vremuri, supravieţuiseră chiar în plină perioadă comunistă. Dovadă bancul cu: „Tovarăşi bagajişti, vă aduc salutul bagajiştilor din Moscova!“ Era destul ca să se dea jos din tren cineva şi se îngrămădeau în jurul său profesioniştii gata să-şi încarce spinarea cu un maldăr de geamantane. Acum n-au mai rămas decît şoferii ale căror maşini ocupă poziţii la intrările în gară, făcînd concurenţă taxiurilor.

Lustragiii te aşteptau la un colţ de stradă, au fost odată, demult, în Piaţa Romană, pe unde e acum chioşcul de ziare înainte de Hotelul Duke, iar ultimii au încercat să-şi instaleze cutia cu vacsuri şi perii în pasajul subteran de la Piaţa Universităţii. Vorbesc de centru fiindcă acolo se găseau clienţii amatori să-şi dichisească pantofii. Figura tuciurie a celor mai mulţi te ducea cu gîndul la un peisaj colonial. Poate de aceea i-au luat la goană autorităţile. Cred că în provincie au întîrziat să dispară, după cum şi vizitii se mai găseau acolo pe la mijlocul anilor ’50. În Bucureşti însă, nu mai vedeai o brişcă, după ce fuseseră atît de obişnuite încît erau pomenite într-un cîntec licenţios de pe vremea lui Tănase. Cît nu apăruse încă asfaltul, trăsura era indispensabilă pentru a naviga prin Bucureşti, mersul pe jos fiind împiedicat de nămolul adînc. Pe atunci, majoritatea vizitiilor erau lipoveni. Caftanele lor albastre şi negre erau vizibile în Piaţa Teatrului Naţional şi în cartierul străzii Romane. Despre ei se spunea că sînt obligaţi de cultul lor religios să se castreze după ce îşi asiguraseră descendenţa masculină. Pe la 1900, trăsurile de închiriat, cu doi cai, erau în tot oraşul vreo 850, la care se adăugau alte 200 pentru serviciul de noapte. Tariful acestor taxiuri era de un franc pentru o cursă şi doi pentru o oră.

Tot o meserie moştenită din trecut şi care nu-şi va mai avea rost după 1882, deşi eu am mai întîlnit sacagii prin sate dobrogene chiar în anii ’60, era creată de necesitatea alimentării cu apă potabilă. Sacaua cu apă scoasă din Dîmboviţa călătorea pe o căruţă de la un abonat la altul, unde avea de umplut o putină. Bineînţeles, sacagiul a mai transportat apă şi mai tîrziu, dar numai pentru spălarea rufelor acasă. La începutul secolului trecut, lucrările tehnice pentru igienizarea alimentării cu apă în Bucureşti, în cantităţi masive, au fost o adevărată epopee, în cursul căreia s-au ilustrat inginerii N. Cucu şi Elie Radu.

Meseriile înşirate pînă acum, eliminate ca „orientale“, au devenit inutile prin modernizare – cu toate că eu am nostalgia lustragiilor! Îmi vine în minte, dimpotrivă, una care a pătruns la noi din Occident, încă din veacul al XVII-lea, cu toate că pe calea Imperiului Otoman, unde au adus-o darurile oferite sultanilor. Necesitatea acestei profesii este indiscutabilă, dar ea se menţine aşa cum s-a răspîndit, la nivelul micului atelier individual. În faţa ceasornicarului cu lupa înşurubată în orbită, numărul clienţilor n-a scăzut. În camera plină de oameni, nerăbdători sau ştiind să aştepte, se măsoară timpul. Ceasurile din jur stau, fie că sînt pendule care s-au oprit de mult, fie jucării pentru copii, sau deşteptătoare care nu mai au pe nimeni pe care să îl trezească. Stăpînul lor e absorbit în urmărirea unor resorturi complicate. Măsurarea timpului se desfăşoară pe inventare paralele, intrînd tot mai adînc pe un teritoriu pe care noi credem că-l prevedem.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.