Mănăstirea Râşca
Una dintre mănăstirile moldoveneşti mai puţin cunoscute, din seria celor avînd biserici cu pictură exterioară, este mănăstirea Râşca. Poate pentru că se află în afara traseelor obişnuite ale vizitatorilor Moldovei: pentru a ajunge la Râşca trebuie ca, din drumul care leagă Romanul de Fălticeni, la cîţiva kilometri înainte de acesta, să urmăm un drum lateral, spre est. Direcţia este anunţată din şoseaua naţională, aşa încît nu se ajunge greu. De altfel, nici tătarii nu ratau ţinta, mănăstirea – ridicată la porunca voievodului Petru Rareş, în 1542 – suferind, pînă în secolul al XVIII-lea (inclusiv), numeroase atacuri ale acestora.
Biserica, aşa cum o construise Petru Rareş, era una foarte asemănătoare cu cele ale epocii: pronaosul dreptunghiular este urmat de naosul cu abside laterale şi acoperit cu o turlă şi, dincolo de iconostas, altarul. Pictura exterioară a fost realizată în 1552 de către pictorul grec Stamatello Cotronas.
Doar că – aşa cum scriam mai sus – mănăstirea a fost adesea atacată de tătari. Astfel, în 1574, aceştia o pustiesc şi ea nu mai funcţionează pînă cînd marele vornic Costea Bucioc nu intervine pentru refacerea ansamblului şi a vieţii monahale: între 1611-1617, el repară mănăstirea. Mai mult, adaugă bisericii lui Rareş un pridvor închis, acoperit şi el cu o turlă. Aceasta este biserica pe care o vedem astăzi în centrul ansamblului de la Râşca.
Viaţa mănăstirii este tulburată sau – mai mult – profund afectată de numeroase alte atacuri ale tătarilor, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Iar după jaful din 1716, mănăstirea rămîne din nou pustie, timp de cîţiva ani.
Cu o asemenea istorie zbuciumată, ne-am aştepta să nu mai vedem mare lucru la Râşca. Şi totuşi, după fiecare atac, mănăstirea reînvie şi monahii îşi găsesc resurse pentru a lua totul de la început. Pe de altă parte, nu trebuie să neglijăm faptul că actuala înfăţişare nu li se datorează doar lor: trei restaurări au loc în secolul al XX-lea, una în anii 1923-1931, alte două în anii ’60 şi ’70, făcute de către Direcţia Monumentelor Istorice. Şi putem spune că – tocmai pentru că incinta şi clădirile anexe au suferit numeroase distrugeri, reconstrucţii, reparaţii care au condus la modificări – ceea ce vedem astăzi este o bună ilustrare a felului în care astfel de ansambluri au traversat timpul pînă în zilele noastre.
Cel mai interesant obiect de arhitectură este – fără doar şi poate – biserica. Şi asta tocmai din pricină că şi ea este rezultatul unor transformări, oferindu-ne o imagine mai puţin obişnuită. Clădirea iniţială, cea ridicată de meşterii lui Rareş, poartă – aşa cum arătam mai sus – trăsăturile arhitecturale caracteristice ale epocii, la care se adaugă şi pictura exterioară. Dezvoltarea ulterioară spre vest a bisericii, pridvorul închis şi neobişnuit de larg, adăugat de Costea Bucioc, reprezintă limpede o altă etapă, pe care restauratorii au marcat-o prin intervenţia lor. Cu toate acestea, ei au reuşit, totodată, să facă din biserică un volum unitar, care, pe de altă parte, permite vizitatorului să descifreze corespondenţa faptelor istorice cu materialitatea clădirii.
Acesta este unul dintre principiile de bază ale restaurării moderne, urmărit de cei care sînt puşi în situaţia de a interveni asupra monumentelor. Pe de altă parte, punerea în practică a acestui principiu constituie una dintre problemele cele mai dificile pe care ei trebuie să le rezolve. De aici şi admiraţia mea pentru ceea ce s-a realizat la Râşca: rezultatul îmi pare a fi unul dintre cele mai izbutite tocmai din acest punct de vedere, iar mănăstirea lui Rareş rămîne şi astăzi unul dintre cele mai interesante monumente de artă religioasă românească.
Rămîne de văzut dacă, prin cele de mai sus, v-am convins să mergeţi să vizitaţi mănăstirea Râşca.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: L. Brătuleanu
