Din centrul Hunedoarei, de apuci drumul spre munţi pe valea îngustă a Cernei, peisajul te cotropeşte cu un amestec de impunător şi dezolant. Stîncile abrupte, vegetaţia tînără şi apele repezi ale rîului, domolit oarecum de barajul din amonte, alternează cu rănile încă vii ale carierelor de piatră şi cu ruinele postindustriale de betoane şi fierătanii prin care nu mai poţi călăuzi pe nimeni. Laşi pe stînga drumul ce urcă-n serpentine spre Lacul Cinciş şi-apoi, în Teliucu Superior, faci brusc la dreapta, atent să n-ajungi la Ghelar. Şoseaua, spartă şi cîrpită pe alocuri, e destul de bună şi, încet-încet, descoperi în peisajul din jur urmele metalurgiei fierului de altădată. Podeţe cu bîrne de susţinere din şine de cale ferată îngustă, clădiri de vechi colonii muncitoreşti reamenajate în cochete sau dezolante locuinţe familiale, terasamentul vechii „mocăniţe“ înălţat pe malul văii Runcului ca o alee de parc sau tăiat în pereţii stîncoşi ai versanţilor, găuriţi de tuneluri. Casele tradiţionale, înnegrite de fum şi de vremuri, abia îşi mai găsesc locul între cabanele şi vilele de vacanţă răsărite în ultimii ani. Şi apoi, brusc, îţi apare în faţă o clădire rătăcită parcă din altă poveste: furnalul de la Govăjdia.

La început nu ştii cu ce să-l asemeni. E o clădire masivă de piatră, cu acoperişul spulberat în parte de furtuni, deasupra căruia se înalţă două turnuri de cărămidă, unul patrulater, celălalt octogonal (cred!), legate între ele cu o pasarelă acoperită. Iar sus de tot, pe colţurile acoperişurilor înalte, cîţiva copăcei prind rădăcini din nepăsare. În jur, mizerie. Multă mizerie. Gunoaie, provenind parcă din demolarea unui bloc întreg. Mai la stînga, o altă construcţie ce aduce a clădire oficială, ţi se arată în toată gloria prăbuşirii ei. E fostul Cămin Cultural din sat.

Revii la furnal. Din loc în loc, pereţii sînt sparţi de ferestre: unele dreptunghiulare, înalte; altele mici, rotunde; unele cu arcade şi gratii, altele fără; majoritatea lipsite de geamuri de sticlă, puţine dintre ele zidite şi transformate-n firide. Tencuiala-i căzută mai peste tot, bucăţi mari din zidul de piatră s-au prăbuşit, arbuşti tineri parcă înghesuie furnalul spre dealul împădurit din spate. Cînd pătrunzi însă în interiorul clădirii, prin spaţiul cu grilaj ca o poartă de cetate, raporturile se schimbă. Bineînţeles, paragina tot paragină rămîne, dar spaţiul gol, ce pare imens datorită înălţimii, te copleşeşte. Din tot ce era pe vremuri înăuntru a mai rămas doar imensul furnal propriu-zis, impresionantă construcţie cu baza octogonală de piatră şi trunchiul de con din cărămidă strînsă în chingi de fier, spartă uneori de gurile de aeraj. Spre surprinderea ta, mizeria de afară nu se regăseşte şi aici. Doar cîteva pet-uri şi vreo două cutii turtite de bere zac prin cotloane. În rest, o atmosferă austeră dominată de un semiîntuneric, sau de o semilumină ce pătrunde, filtrată, prin gratii…


Istoricul furnalului de la Govăjdia poate fi redat şi în puţine cuvinte. Prin 1802, autorităţile habsburgice din Transilvania decid că e timpul pentru creşterea producţiei de fontă, prin construirea unui nou furnal cît mai aproape de zonele extractive de la Ghelar. Amplasamentul e stabilit de Thesauriatul din Sibiu la Govăjdia, în detrimentul Topliţei, iar construcţia e începută în 1806 şi finalizată patru ani mai tîrziu. Darea în folosinţă are loc însă abia în 1813, după edificarea anexelor necesare funcţionării. Urmează etape succesive de refacere, folosinţă şi abandonare, „vîrful“ activităţii fiind înregistrat în anii 1871 şi 1889, perioadă în care o parte din producţie are ca destinaţie Franţa, fiind utilizată ca materie primă pentru construcţia celebrului Tour Eiffel. Apoi începe decăderea, cauzată, în primul rînd, de construcţia „uzinelor de fier“ de la Hunedoara, ultimele reparaţii datînd din anii 1914-1916…

Cînd am coborît din maşină în dreptul furnalului, pe platoul betonat din faţa fostului Cămin Cultural tocmai îşi dădea duhul un extrem de aprig (după strigăte) meci de fotbal între tinerii şi mai puţin tinerii bărbaţi ai comunei. Unul dintre ei, mediu de statură şi de vîrstă, îmi propune să fotografiez şi gunoaiele. Mihai Pascu e un localnic cu durere în suflet. „Faceţi poze şi la mizeriile astea, că uite, se dărîmă şi se strică tot. Puteau să pună şi ei un acoperiş, să astupe găurile din zid. Îl mai protejau vreo patru-cinci ani. Dar nu… În schimb, au aruncat toate gunoaiele aci. Nu le pasă şi de-aia nu fac nimic…“, spune el cu năduf.

„Prin ’90 voiau să dărîme furnalul şi să ducă baza de piatră la un muzeu în Germania, da’ nu ştiu cine nu i-o lăsat. Distrugeau tot, aşa cum or făcut şi cu calea ferată. O funcţionat pînă prin ’97, după care praful s-a ales... Nici şine, nici traverse… N-o mai rămas nimic. Vedeţi căminul ăla? O fost cel mai modern cămin cultural din judeţ. L-or construit în 1948, cu parchet, cu tot ce trebe. Iar acolo, în faţă, unde acuma-i betonat, erau doi nuci mari, sub care se ţineau nedeile. Aşa şi erau cunoscute prin jur: Nedeia de sub nuc. De vreo cinci ani i-or tăiat şi or turnat beton, iar tavanul la cămin s-o prăbuşit. Vai de capu’ lor“ – a încheiat omul şi m-a mai îndemnat o dată să fac poze. L-am ascultat şi am plecat repede spre Hunedoara. Venea furtuna!

Daniel I. Iancu este muzeograf la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie şi doctorand la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.