Fundamentul educaţiei

Aşa cum a fost el – cu insistenţă – prezentat, actualul proiect al Legii Educaţiei îşi propune să aşeze (în sfîrşit!) învăţămîntul pe baze solide, menite a garanta, după un parcurs atent şi riguros organizat, fiecărui absolvent, o calificare care să-i permită inserţia adecvată pe piaţa muncii. Premisa de la care porneşte elaborarea acestui proiect pare a fi aceea că o şcoală temeinică e singura în măsură a răspunde cerinţelor unei economii care se vrea judecată în funcţie de criteriile capitalismului dezvoltat. Nimeni nu contestă această premisă; problema e dacă – în România viitorului previzibil – ea poate constitui mai mult decît o pioasă declaraţie de intenţii. În mod cît se poate de direct, şcoala nu se reglează doar în funcţie de propriile etaloane (de la cele morale şi profesionale, pînă la cele birocratice), ci şi – şi poate mai ales – în funcţie de solicitările pe care i le adresează societatea. Dacă societatea (şi „motorul“ acesteia: economia) are nevoie de oameni calificaţi, aceştia vor beneficia de o angajare rapidă şi sigură şi de stimulentele menite a le pune în valoare calificarea. E, în fond, o banală aplicare a legii cererii şi-a ofertei: dacă oamenii văd că şcoala e o garanţie a reuşitei în viaţă, reclama acesteia e inutilă. Or, întrebarea, la ora actuală (dar şi în viitor) este: ce anume îi cere societatea (şi economia) şcolii? Pentru a putea schiţa un răspuns adecvat acestei întrebări, nu spre şcoală, ci spre societate şi economia ei trebuie să privim. 

Piaţa muncii şi sistemul de învăţămînt 

În România lui 2010 absolvenţii ciclurilor şcolare (fie că sînt toate, fie doar o parte din ele) au două posibilităţi principale de angajare: la stat ori în mediul privat. Încep cu statul, căci, deşi e minoritar în ceea ce priveşte numărul angajaţilor, el păstrează în continuare prestigiul siguranţei locului de muncă şi, implicit, pe acela al proiecţiei propriei biografii pe termen mediu şi lung (care pare a influenţa tot mai mult opţiunile tinerilor din ziua de azi). Criteriile angajării la stat sînt difuze: fie contează (ca peste tot) rudenia, mai ales pentru posturile ce beneficiază de o anumită vizibilitate; fie se merge – în forme din ce în ce mai subtile – pe mită; fie sînt posturi (cele de la „munca de jos“) în care ajung doar cei ce n-au nici un alt orizont; fie angajările se fac în vrac, fără nici o atenţie la calitatea celor ce vor ocupa posturile scoase la concurs. Ultima situaţie e cea mai interesantă (deşi nu cea mai spectaculoasă), deoarece consecinţele ei asupra sistemului educaţional sînt cele mai semnificative. După 1990 România a fost în situaţia de a crea masiv instituţii ale statului contemporan şi în mod special de a construi din toate piesele o economie cît mai adaptată pieţei, ambele fiind condiţii sine qua non ale susţinerii pretenţiilor de integrare a ţării în Europa. Or, de cele mai multe ori, aici problema a fost aceea că s-au creat domenii întregi ale administraţiei şi economiei, care – în cele mai multe cazuri – nu aveau nici un antecedent în istoria autohtonă. Cum cerinţa (probabil tot europeană) era ca personalul acestor noi domenii să fie calificat, s-au creat discipline, catedre şi facultăţi întregi care să-l producă în regim de urgenţă. Producţia aceasta s-a desfăşurat relativ simplu: unii profesori au fost recalificaţi din mers (pe baza unor afinităţi mai mult sau mai puţin efective) şi aceştia au copiat structura programei catedrelor de profil ale universităţilor occidentale, la care au adăugat acele lucruri pe care ei înşişi le ştiau înainte de-a fi deversaţi în noile scheme. Sigur, avînd în vedere că majoritatea lucrurilor erau total inedite (şi fără relief în lumea noastră concretă), profesorii înşişi le abordau la modul platonic şi le transmiteau în manieră formală (căci uşor asimilabilă) proaspeţilor învăţăcei. Ceea ce s-a omis – oarecum fatal – în aceste începuturi au fost tocmai datele concrete ale realităţii româneşti. Şi tinerii, la fel ca şi profesorii lor, au rămas meduzaţi de un repertoriu (destul de restrîns) de scheme valabile în alte părţi (în Europa apuseană ori în Statele Unite) cu care au configurat – fără interes faţă de detalii – o lume ce-şi are propriile probleme, care însă nu figurează în nici un tratat occidental. Cu această şcoală, tinerii au absolvit universitatea, unii (din ce în ce mai mulţi) masterate şi doctorate şi s-au trezit pe „piaţa forţei de muncă“. Aici, cele dintîi generaţii au avut avantajul primului venit: ele însele fuseseră create pentru a umple rapid o nişă administrativă, şi acest lucru s-a întîmplat în doi-trei ani, după care am putut raporta, fericiţi, că există şi la noi domeniul respectiv. În aceste prime valuri angajatorul nu era preocupat de probleme de amănunt, cu atît mai mult cu cît ideea era aceea că abia prin rodaj noii angajaţi se vor integra în problematica lor specifică (care, cel puţin la început, era – adesea – destul de neclară). Morala: după trei, maximum cinci generaţii de absolvenţi, facultăţile au început să producă în gol, căci locurile de muncă erau, în marea lor majoritate, ocupate pe 30 de ani. Nimeni nu şi-a pus problema, de la bun început: angajăm selectiv, concentrîndu-ne pe un anumit tip de absolvenţi cu o anumită calitate a studiilor din care doar unii vor dezvolta – după o perioadă de stagiu – disponibilităţi care să-i lege de noul loc de muncă; nu, au fost „luaţi cu arcanul“ toţi veniţii, buni şi răi de-a valma, ca, peste un timp, să ne trezim că lucrurile nu prea merg. Şi atunci ce s-a-ntîmplat? Au apărut – ca o „necesitate a istoriei“ – regulamentele şi comisiile de calitate, a căror menire e aceea de a-i ridica pe toţi la nivelul performanţei. Efectul, din păcate, e mai curînd acela că performanţa e coborîtă la nivelul tuturor. E, cum s-ar spune, un dat al democraţiei. Aşa se explică faptul că avem nu doar corupţie fără corupţi, ci şi ineficienţă fără ineficienţi. 

Statul într-o societate capitalistă 

Se poate spune: nu e bine, dar nici excesiv de grav, dat fiind că într-o societate capitalistă statul e întotdeauna mai inerţial decît sectorul privat care e mult mai dinamic şi care impune pieţei (şi, implicit, ofertantului educaţional) propria-i normă. Problema e, din nou, aceea de-a vedea cum funcţionează economia de piaţă în România de azi. Aici lucrurile sînt şi mai abigue decît la stat. În mare, există trei tipuri de „afaceri de succes“: cele în care antreprenorul privat este partener al statului, cele în care e distribuitor unic al unor produse de import şi cele în care produce ceva sub licenţă ori franciză. Ceea ce e de remarcat e faptul că toate aceste afaceri „merg la sigur“ (tocmai de aceea şi sînt de succes); altfel spus, odată ce antreprenorul a pus mîna pe un asemenea contract, nu mai are nici o grijă. Şi, în principal, nu are grija concurenţei. După cum se spune (noi, din păcate, nefiind în situaţia de a verifica atare aserţiuni), ceea ce nu-l lasă să doarmă în pace pe capitalist e gîndul la concurenţă; teama de aceasta e mobilul ofertei mai bune, mai inovatoare, mai ieftine şi mai practice. Capitalistul român care are acces la marele contract nu mai are de ce se teme; ce-a fost mai greu a fost tocmai drumul pînă acolo. Iar acest drum a trecut – după un vechi obicei împămîntenit – nu prin cîmpul de luptă, ci prin seraiul puterii. Or, abilitatea de-a te descurca în penumbrele acestui serai – o confirmă întreaga istorie a umanităţii – nu ţi-o dau diplomele şi calificările, ci ceva înnăscut, precum şi lungul exerciţiu al frecventării acestor locuri de taină. De aceea acestea sînt lucrurile care se cer (şi se educă) la acest nivel; şi tot de aceea fiii politicienilor devin politicieni, cei ai oamenilor de afaceri, oameni de afaceri şi aşa mai departe. Totuşi, se poate obiecta, odată obţinut contractul, antreprenorul va trebui să-l onoreze. Sigur că da, numai că poate să-l subcontracteze şi, chiar dacă-l execută, nimeni nu-i cere paradă de calitate. Dimpotrivă, precaritatea calităţii e preferabilă, dat fiind că mai vin contracte din reparaţii, întreţinere etc. În aceste condiţii, şi capitalistul poate angaja pe oricine. În general, rude; la noi afacerile – chiar şi (sau poate mai ales cele) mari – sînt afaceri de familie. Apoi, da, cîte un băiat inteligent, specialist mai ales în jonglerii financiare sau chiţibuşerii avocăţeşti (acestea fiind printre puţinele domenii în care specializarea e intens valorizată) şi o mulţime de bodyguarzi şi secretare fără de care cartea de vizită nu are nici o valoare. 

Rămîn marile companii străine, a căror reputaţie e sinonimă cu competiţia şi calitatea. Numai că acestea, cel mai adesea, au nevoie de mînă de lucru – pe care o plătesc la standarde româneşti şi o exploatează la standarde occidentale. Legea capitalistului este profitul, aşa că nimeni nu le poate face o acuză din asta. Angajaţilor acestor companii li se cere în principal să execute, în termenul dat, sarcinile ce le-au fost fixate; gîndirea şi inovaţia în compania respectivă sînt apanajul funcţionarilor next level de la centrul regional sau de la cel principal. 

În ambele sectoare, şi cel de stat, şi cel privat, se produce, şi din ceea ce produc ele se asigură colectările bugetare din care trăim cu toţii, inclusiv educaţia. Şi atunci: de ce s-ar schimba ceva? Şi: care e, în fond, problema? Problema e foarte simplă: după 20 de ani, capitalismul nu a reuşit să convingă în România. Iar criza de acum îl face şi mai puţin convingător. Faptul că Ludwig von Mises şi Milton Friedman au demonstrat inconsistenţa tezelor marxismului nici nu le ţine de cald, nici nu-i mobilizează la muncă pe cei ce nu-şi pot permite luxul de a trăi din speculaţii. La o generaţie după Revoluţie, ideile de competiţie şi de concurenţă n-au părăsit cerul tratatelor de specialitate, pentru a modela realitatea cotidiană a fiecăruia dintre noi. Pentru omul mediu capitalismul înseamnă „tagma jefuitorilor“, iar paradisul (atît cît şi-l mai poate reprezenta) e un loc călduţ, fără prea multă bătaie de cap, la stat – cu carte de muncă şi asigurare plătită – din care ajungi în mod necesar la pensie. Pentru asta nu-ţi trebuie şcoală, ci diplomă, şi nici cunoştinţe teoretice, ci cunoscuţi concreţi. Locurile de muncă sînt – pentru ani (dacă nu decenii) – blocate, cele de conducere se atribuie după alte criterii, astfel că, în ceea ce va urma, şcoala contează prea puţin. Copiii merg la şcoală pentru că n-au unde sta pînă le sînt părinţii la lucru, tinerii o frecventează pentru că statul le cere o diplomă la angajare, cîţiva şi-au făcut un hoby din a studia chestii trăznite şi nişte „băieţi deştepţi“ fac bani buni din „criza sistemului“. Valoarea diplomei e exact aceeaşi cu cea a certificatului de naştere sau a oricărui alt act de la dosar: trebuie să fie acolo; mai departe nu se uită (şi nu întreabă) nimeni. 

Cam asta e tot. Principalul beneficiar al şcolii – societatea – nu pare prea interesată de beneficiul pe care i l-ar aduce o şcoală bine fundamentată. Şi atunci fundamentul acesta – pe care a mizat atît de mult Ministerul – pe ce se fundamentează la rîndul lui? 

Mihai Maci este lector la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Universitatea din Oradea.