Fundamentul educaţiei

Mihai MACI
11 iulie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Aşa cum a fost el – cu insistenţă – prezentat, actualul proiect al Legii Educaţiei îşi propune să aşeze (în sfîrşit!) învăţămîntul pe baze solide, menite a garanta, după un parcurs atent şi riguros organizat, fiecărui absolvent, o calificare care să-i permită inserţia adecvată pe piaţa muncii. Premisa de la care porneşte elaborarea acestui proiect pare a fi aceea că o şcoală temeinică e singura în măsură a răspunde cerinţelor unei economii care se vrea judecată în funcţie de criteriile capitalismului dezvoltat. Nimeni nu contestă această premisă; problema e dacă – în România viitorului previzibil – ea poate constitui mai mult decît o pioasă declaraţie de intenţii. În mod cît se poate de direct, şcoala nu se reglează doar în funcţie de propriile etaloane (de la cele morale şi profesionale, pînă la cele birocratice), ci şi – şi poate mai ales – în funcţie de solicitările pe care i le adresează societatea. Dacă societatea (şi „motorul“ acesteia: economia) are nevoie de oameni calificaţi, aceştia vor beneficia de o angajare rapidă şi sigură şi de stimulentele menite a le pune în valoare calificarea. E, în fond, o banală aplicare a legii cererii şi-a ofertei: dacă oamenii văd că şcoala e o garanţie a reuşitei în viaţă, reclama acesteia e inutilă. Or, întrebarea, la ora actuală (dar şi în viitor) este: ce anume îi cere societatea (şi economia) şcolii? Pentru a putea schiţa un răspuns adecvat acestei întrebări, nu spre şcoală, ci spre societate şi economia ei trebuie să privim. 

Piaţa muncii şi sistemul de învăţămînt 

În România lui 2010 absolvenţii ciclurilor şcolare (fie că sînt toate, fie doar o parte din ele) au două posibilităţi principale de angajare: la stat ori în mediul privat. Încep cu statul, căci, deşi e minoritar în ceea ce priveşte numărul angajaţilor, el păstrează în continuare prestigiul siguranţei locului de muncă şi, implicit, pe acela al proiecţiei propriei biografii pe termen mediu şi lung (care pare a influenţa tot mai mult opţiunile tinerilor din ziua de azi). Criteriile angajării la stat sînt difuze: fie contează (ca peste tot) rudenia, mai ales pentru posturile ce beneficiază de o anumită vizibilitate; fie se merge – în forme din ce în ce mai subtile – pe mită; fie sînt posturi (cele de la „munca de jos“) în care ajung doar cei ce n-au nici un alt orizont; fie angajările se fac în vrac, fără nici o atenţie la calitatea celor ce vor ocupa posturile scoase la concurs. Ultima situaţie e cea mai interesantă (deşi nu cea mai spectaculoasă), deoarece consecinţele ei asupra sistemului educaţional sînt cele mai semnificative. După 1990 România a fost în situaţia de a crea masiv instituţii ale statului contemporan şi în mod special de a construi din toate piesele o economie cît mai adaptată pieţei, ambele fiind condiţii sine qua non ale susţinerii pretenţiilor de integrare a ţării în Europa. Or, de cele mai multe ori, aici problema a fost aceea că s-au creat domenii întregi ale administraţiei şi economiei, care – în cele mai multe cazuri – nu aveau nici un antecedent în istoria autohtonă. Cum cerinţa (probabil tot europeană) era ca personalul acestor noi domenii să fie calificat, s-au creat discipline, catedre şi facultăţi întregi care să-l producă în regim de urgenţă. Producţia aceasta s-a desfăşurat relativ simplu: unii profesori au fost recalificaţi din mers (pe baza unor afinităţi mai mult sau mai puţin efective) şi aceştia au copiat structura programei catedrelor de profil ale universităţilor occidentale, la care au adăugat acele lucruri pe care ei înşişi le ştiau înainte de-a fi deversaţi în noile scheme. Sigur, avînd în vedere că majoritatea lucrurilor erau total inedite (şi fără relief în lumea noastră concretă), profesorii înşişi le abordau la modul platonic şi le transmiteau în manieră formală (căci uşor asimilabilă) proaspeţilor învăţăcei. Ceea ce s-a omis – oarecum fatal – în aceste începuturi au fost tocmai datele concrete ale realităţii româneşti. Şi tinerii, la fel ca şi profesorii lor, au rămas meduzaţi de un repertoriu (destul de restrîns) de scheme valabile în alte părţi (în Europa apuseană ori în Statele Unite) cu care au configurat – fără interes faţă de detalii – o lume ce-şi are propriile probleme, care însă nu figurează în nici un tratat occidental. Cu această şcoală, tinerii au absolvit universitatea, unii (din ce în ce mai mulţi) masterate şi doctorate şi s-au trezit pe „piaţa forţei de muncă“. Aici, cele dintîi generaţii au avut avantajul primului venit: ele însele fuseseră create pentru a umple rapid o nişă administrativă, şi acest lucru s-a întîmplat în doi-trei ani, după care am putut raporta, fericiţi, că există şi la noi domeniul respectiv. În aceste prime valuri angajatorul nu era preocupat de probleme de amănunt, cu atît mai mult cu cît ideea era aceea că abia prin rodaj noii angajaţi se vor integra în problematica lor specifică (care, cel puţin la început, era – adesea – destul de neclară). Morala: după trei, maximum cinci generaţii de absolvenţi, facultăţile au început să producă în gol, căci locurile de muncă erau, în marea lor majoritate, ocupate pe 30 de ani. Nimeni nu şi-a pus problema, de la bun început: angajăm selectiv, concentrîndu-ne pe un anumit tip de absolvenţi cu o anumită calitate a studiilor din care doar unii vor dezvolta – după o perioadă de stagiu – disponibilităţi care să-i lege de noul loc de muncă; nu, au fost „luaţi cu arcanul“ toţi veniţii, buni şi răi de-a valma, ca, peste un timp, să ne trezim că lucrurile nu prea merg. Şi atunci ce s-a-ntîmplat? Au apărut – ca o „necesitate a istoriei“ – regulamentele şi comisiile de calitate, a căror menire e aceea de a-i ridica pe toţi la nivelul performanţei. Efectul, din păcate, e mai curînd acela că performanţa e coborîtă la nivelul tuturor. E, cum s-ar spune, un dat al democraţiei. Aşa se explică faptul că avem nu doar corupţie fără corupţi, ci şi ineficienţă fără ineficienţi. 

Statul într-o societate capitalistă 

Se poate spune: nu e bine, dar nici excesiv de grav, dat fiind că într-o societate capitalistă statul e întotdeauna mai inerţial decît sectorul privat care e mult mai dinamic şi care impune pieţei (şi, implicit, ofertantului educaţional) propria-i normă. Problema e, din nou, aceea de-a vedea cum funcţionează economia de piaţă în România de azi. Aici lucrurile sînt şi mai abigue decît la stat. În mare, există trei tipuri de „afaceri de succes“: cele în care antreprenorul privat este partener al statului, cele în care e distribuitor unic al unor produse de import şi cele în care produce ceva sub licenţă ori franciză. Ceea ce e de remarcat e faptul că toate aceste afaceri „merg la sigur“ (tocmai de aceea şi sînt de succes); altfel spus, odată ce antreprenorul a pus mîna pe un asemenea contract, nu mai are nici o grijă. Şi, în principal, nu are grija concurenţei. După cum se spune (noi, din păcate, nefiind în situaţia de a verifica atare aserţiuni), ceea ce nu-l lasă să doarmă în pace pe capitalist e gîndul la concurenţă; teama de aceasta e mobilul ofertei mai bune, mai inovatoare, mai ieftine şi mai practice. Capitalistul român care are acces la marele contract nu mai are de ce se teme; ce-a fost mai greu a fost tocmai drumul pînă acolo. Iar acest drum a trecut – după un vechi obicei împămîntenit – nu prin cîmpul de luptă, ci prin seraiul puterii. Or, abilitatea de-a te descurca în penumbrele acestui serai – o confirmă întreaga istorie a umanităţii – nu ţi-o dau diplomele şi calificările, ci ceva înnăscut, precum şi lungul exerciţiu al frecventării acestor locuri de taină. De aceea acestea sînt lucrurile care se cer (şi se educă) la acest nivel; şi tot de aceea fiii politicienilor devin politicieni, cei ai oamenilor de afaceri, oameni de afaceri şi aşa mai departe. Totuşi, se poate obiecta, odată obţinut contractul, antreprenorul va trebui să-l onoreze. Sigur că da, numai că poate să-l subcontracteze şi, chiar dacă-l execută, nimeni nu-i cere paradă de calitate. Dimpotrivă, precaritatea calităţii e preferabilă, dat fiind că mai vin contracte din reparaţii, întreţinere etc. În aceste condiţii, şi capitalistul poate angaja pe oricine. În general, rude; la noi afacerile – chiar şi (sau poate mai ales cele) mari – sînt afaceri de familie. Apoi, da, cîte un băiat inteligent, specialist mai ales în jonglerii financiare sau chiţibuşerii avocăţeşti (acestea fiind printre puţinele domenii în care specializarea e intens valorizată) şi o mulţime de bodyguarzi şi secretare fără de care cartea de vizită nu are nici o valoare. 

Rămîn marile companii străine, a căror reputaţie e sinonimă cu competiţia şi calitatea. Numai că acestea, cel mai adesea, au nevoie de mînă de lucru – pe care o plătesc la standarde româneşti şi o exploatează la standarde occidentale. Legea capitalistului este profitul, aşa că nimeni nu le poate face o acuză din asta. Angajaţilor acestor companii li se cere în principal să execute, în termenul dat, sarcinile ce le-au fost fixate; gîndirea şi inovaţia în compania respectivă sînt apanajul funcţionarilor next level de la centrul regional sau de la cel principal. 

În ambele sectoare, şi cel de stat, şi cel privat, se produce, şi din ceea ce produc ele se asigură colectările bugetare din care trăim cu toţii, inclusiv educaţia. Şi atunci: de ce s-ar schimba ceva? Şi: care e, în fond, problema? Problema e foarte simplă: după 20 de ani, capitalismul nu a reuşit să convingă în România. Iar criza de acum îl face şi mai puţin convingător. Faptul că Ludwig von Mises şi Milton Friedman au demonstrat inconsistenţa tezelor marxismului nici nu le ţine de cald, nici nu-i mobilizează la muncă pe cei ce nu-şi pot permite luxul de a trăi din speculaţii. La o generaţie după Revoluţie, ideile de competiţie şi de concurenţă n-au părăsit cerul tratatelor de specialitate, pentru a modela realitatea cotidiană a fiecăruia dintre noi. Pentru omul mediu capitalismul înseamnă „tagma jefuitorilor“, iar paradisul (atît cît şi-l mai poate reprezenta) e un loc călduţ, fără prea multă bătaie de cap, la stat – cu carte de muncă şi asigurare plătită – din care ajungi în mod necesar la pensie. Pentru asta nu-ţi trebuie şcoală, ci diplomă, şi nici cunoştinţe teoretice, ci cunoscuţi concreţi. Locurile de muncă sînt – pentru ani (dacă nu decenii) – blocate, cele de conducere se atribuie după alte criterii, astfel că, în ceea ce va urma, şcoala contează prea puţin. Copiii merg la şcoală pentru că n-au unde sta pînă le sînt părinţii la lucru, tinerii o frecventează pentru că statul le cere o diplomă la angajare, cîţiva şi-au făcut un hoby din a studia chestii trăznite şi nişte „băieţi deştepţi“ fac bani buni din „criza sistemului“. Valoarea diplomei e exact aceeaşi cu cea a certificatului de naştere sau a oricărui alt act de la dosar: trebuie să fie acolo; mai departe nu se uită (şi nu întreabă) nimeni. 

Cam asta e tot. Principalul beneficiar al şcolii – societatea – nu pare prea interesată de beneficiul pe care i l-ar aduce o şcoală bine fundamentată. Şi atunci fundamentul acesta – pe care a mizat atît de mult Ministerul – pe ce se fundamentează la rîndul lui? 

Mihai Maci este lector la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Universitatea din Oradea.

Master franco român: Politica în Europa  jpeg
Master franco-român: Politica în Europa.
Facultatea de Ştiinţe Poiitice şi EHSS oferă anul acesta un program comun de master: Politica în Europa. State, frontiere şi societăţi.
Angajatorii despre studenţi jpeg
Angajatorii despre studenţi
Pe 23 mai, în clădirea Rectoratului din cadrul Universităţii Politehnice Bucureşti, am luat parte la conferinţa de lansare a proiectului susţinut de Ministerul Educaţiei – „De la teorie la practică prin Întreprinderea simulată“.
"Soluţii pentru îmbunătăţirea sistemului de învăţămînt românesc jpeg
"Soluţii pentru îmbunătăţirea sistemului de învăţămînt românesc
Cum? Cine? Cînd? – au fost doar cîteva dintre întrebările la care au încercat să răspundă invitaţii conferinţei „Soluţii pentru îmbunătăţirea sistemului de învăţămînt românesc“, susţinută de Fundaţia „Dinu Patriciu“ pe data de 15 iunie, la Universitatea Bucureşti.
Investitori nonguvernamentali în educaţia din România jpeg
Investitori nonguvernamentali în educaţia din România
Trebuie să menţionez, de la bun început, faptul că nu mai întrezăream, în prima jumătate a acestui an, o a doua ediţie a Forumului Educaţiei din România, fiecare dintre iniţiatorii Forumului fiind prins într-o agendă personală destul de stufoasă.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Societatea civilă şi educaţia
Gala Premiilor în Educaţie este actualizată de la un an la altul, conform schimbărilor prin care trece sistemul educaţional românesc, dar valorile acesteia (transparenţa, sustenabilitatea, voluntariatul) se păstrează.
Reţeta "Educativa" jpeg
Reţeta "Educativa"
Lipsa aplicabilităţii cunoştinţelor este o problemă pe care o resimt în mod deosebit angajatorii. De aceea, din ce în ce mai mulţi români aleg universităţile de ştiinţe aplicate din Danemarca sau Olanda, pentru a-şi lua o diplomă, sistemele educaţionale din aceste ţări oferind un echilibru între partea teoretică şi cea practică.
Orizonturi deschise jpeg
Orizonturi deschise
Nu-mi place să arunc cu pietre nici în sistemul de educaţie românesc, nici în industria de publicitate. Dar există totuşi diferenţe. Pe scurt, să spunem că în perioada facultăţii am învăţat despre publicitate din seminarii şi conferinţe, iar la master le-am pus cap la cap.
Cinci luni pe frînghia Cordiliera Pacific jpeg
Cinci luni pe frînghia Cordiliera-Pacific
O călătorie în Chile e cu atît mai plină de suspans şi savoare cu cît se aşază mai aproape de zilele importante din an, sărbătorile religioase sau Ziua Naţională, care are loc pe 18 septembrie şi la care am avut şansa să particip, alături de cîţiva prieteni chilieni şi familiile lor.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Practica teoriei
Nu pot avea un punct de vedere referitor la ceea ce se întîmplă în general, dar cred că, în special în ceea ce priveşte studiile academice, unde teoria şi practica trebuie să meargă mînă în mînă, focus-ul cade, într-adevăr, mai mult pe partea teoretică, şi mai puţin pe deprinderi practice.
Un alt fel de forum jpeg
Un alt fel de forum
De obicei discuţiile despre educaţie se reaprind la început de an şcolar/universitar, în apropierea bac-ului, a admiterii şi, la răstimpuri, cînd au loc greve ale profesorilor sau schimbări legislative, după cum s-a întîmplat cu mult aşteptata Lege a Educaţiei.
Contestatari şi idealişti jpeg
Contestatari şi idealişti
Probabil cea mai mare dilemă a sistemului universitar european este şi rămîne, la ora actuală, sistemul Bologna. Contestat în alte ţări „bologneze“, cum este el perceput de către studenţii din România şi cum văd aceştia, în general, problemele sistemului de învăţămînt superior din ţara noastră, în raport cu aşteptările şi necesităţile lor?
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
"Acasă" e locul unde te poţi împlini
În ultimii ani tot mai mulţi elevi şi studenţi români aleg varianta studiului peste hotare. Mulţi pleacă imediat după terminarea liceului şi mulţi dintre cei care aleg o facultate din ţară decid mai apoi să urmeze cursurile de masterat şi doctorat în afara României.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Bologna şi formarea intelectualilor
A vorbi despre sistemul în care „m-am născut“ ca studentă şi a-l compara cu unul pe care nu l-am cunoscut prin experienţă directă nu este o sarcină uşoară. Nu este însă greu de presupus că o durată de studii redusă la trei ani nu poate însemna un progres pentru formarea intelectualilor.
Dreptul de a fi oneşti jpeg
Dreptul de a fi oneşti
Stau în faţa chioşcului de ziare din Copou şi rîd zgomotos de ultimul examen pe care l-au dat. Cei trei studenţi de pe bancă îşi laudă performanţele în ale copiatului şi-şi arată unul, altuia fiţuicile pe care le-au folosit, ridicîndu-le în aer, pe post de trofeu al sîrguinţei lor.
Şansa de a face lucrurile de la capăt jpeg
Şansa de a face lucrurile de la capăt
După părerea mea, este vorba despre un parcurs mai consistent decît cel pe care îl urmau absolvenţii pînă acum.
Un master, două mastere    şi mai multe întrebări jpeg
Un master, două mastere... şi mai multe întrebări
Cu mult înainte să bată prin universităţile româneşti tornadele reformei Bologna, acestea începuseră să îşi construiască programe de master; era prin 1994-1996, iar programele erau concepute într-o libertate care ne face, azi, nostalgici: elitiste, cu discipline de performanţă, durau cîte trei şi patru semestre, cu profesori străini prestigioşi pe care în sfîrşit îi vedeam predînd şi la noi, în carne şi oase, cu tăieturi interdisciplinare ameţitoare, astăzi, pentru oricine lucrează la pla
Educaţia noastră cea de toate reformele jpeg
Educaţia noastră cea de toate reformele
Sistemul educaţional din România este mereu prilej de discuţii pătimaşe. De la părinţii care-i blamează, în primul rînd, pe profesori pentru „educaţia slabă“ pe care o primesc copiii lor, la miniştrii (mulţi) care acuză mai tot timpul „moştenirile grele“ cu care au ei de-a face.
Matrioşka şi Bologna gif
Matrioşka şi Bologna
Implementarea sistemului Bologna în România îmi aminteşte, într-o anumită măsură, de jocul cu păpuşile Matrioşka, în care e imposibil să determini de la început intervalul real de timp de care ai nevoie pentru a ajunge la final. Bănuieşti că în interiorul primei piese mai există cîteva replici mai mult sau mai puţin similare, dar nu poţi niciodată ghici numărul exact de componente şi, implicit, nu poţi să ştii dacă piesa pe care o ai în mînă mai ascunde sau nu ceva.
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
În România e promovată ignoranţa
Întrebarea trebuie privită din mai multe perspective. Din capul locului este necesar să detaşăm situaţia tînărului aflat la începutul carierei de profesor, pentru care nu există nici un fel de condiţii care să-l stimuleze spre un minim de emulaţie în desăvîrşirea acestei nobile misiuni. Chiar şi pentru cei înzestraţi de la natură cu harul indispensabil acestei profesii, cu acea capacitate rară de a dărui celor din jur, în defavoarea problemelor existenţei lor, situaţia actuală din România înăbuş
Studii autohtone după reţete bologneze jpeg
Studii autohtone după reţete bologneze
Student fiind, am făcut parte din generaţia care, la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, a inaugurat sistemul de studii universitare de 4 ani. Ne-am trezit, aşadar, două serii de absolvenţi, noi, cei cu 4 ani, şi colegii noştri mai mari, care finalizau un ciclu de studii de 5 ani. Era anul 1996.
Italia via România jpeg
Italia via România
Despre cum este să fii student român în străinătate pot spune, cel puţin din punctul meu de vedere, cît şi în funcţie de ţările în care am studiat, Italia şi Spania, că nu se pune accent pe naţionalitatea studentului, de unde provine el, ci pur şi simplu eşti tratat ca oricare alt student italian, sau spaniol. Este greu să fii student într-o ţară străină, cu o mentalitate şi o deschidere mult mai avansate. Primul impact cu originile locului, cu oamenii, concepţiile diferite faţă de ţara din care
Pregătiţi sau nu pentru sistemul Bologna png
Pregătiţi sau nu pentru sistemul Bologna
De cele mai multe ori, am impresia acută a unei sincronizări occidentale „derutante“ ce cunoaşte o aplicabilitate „întortocheată“. Între „avem şi noi legi şi sisteme europene“ şi „asta avem/sîntem, cu asta defilăm!“, distanţa e colosală sau, metaforic vorbind, e aşa de mare ca în basme, unde împărăţiile celor doi fraţi împăraţi se află fiecare la celălalt capăt de lume. E drept, avem un sistem de învăţămînt modern format din: studii superioare à la Bologna, burse Socrates, Erasmus... şi mai ce?!
Curajul de a vedea lucrurile pozitiv jpeg
Curajul de a vedea lucrurile pozitiv
Povestea studiilor mele în România a început de fapt în Republica Moldova, în anii de liceu (1999-2002). Despre calitatea studiilor din România ni se vorbea nu doar la şcoală, ci şi acasă, la biserică, la căminul cultural sau la şezătorile din sat: toate babele ziceau că „fiul/fiica lui cutare este foarte deştept/deşteaptă că învaţă în România“. De aici veneau nu doar mîndria celor care învăţau în România, ci şi creşterea statutului social şi importanţa părinţilor şi rudelor în sat…
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png
Este masteratul studiu post universitar?
Procesul Bologna, numit după Declaraţia cu acelaşi nume, începe însă cu un an înainte de aceasta, prin semnarea Declaraţiei de la Sorbona de către miniştrii responsabili pentru învăţămîntul superior din Franţa, Italia, Marea Britanie şi Germania, care vizau armonizarea arhitecturii sistemului european al învăţămîntului superior.

Adevarul.ro

autostradaa7 SURSA CNAIR jpg
Zeci de firme se bat pentru sutele de milioane de euro alocați unui tronson al Autostrăzii A7
Firmele, 23 la număr, care se bat pentru sutele de milioane de euro alocaţi unui tronson al Autostrăzii A7, Bacău-Neamţ-Paşcani, sunt din România, Turcia şi Ucraina.
ADEVARUL LIVE 4 OCTOMBRIE  png
Diana Vasile, psiholog și psihoterapeut, despre cum să ne vindecăm de boli și nefericire, cu cât mai puține medicamente
Ce înseamnă noua normalitate și cum o înțelegem? Cum să trăversăm prin haosul perfect: războiul la granițele noastre, criza economică, explozia facturilor la energie, inflația, recesiunea?
arsenal
Explozie la cea mai mare fabrică de armament din Bulgaria. Cel puțin trei oameni au murit
Trei oameni şi-au pierdut viaţa în urma unei explozii produse la un atelier al firmei Arsenal, cel mai mare producător de armament din Bulgaria, informează Reuters.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.