Consideraţii asupra doctoratului profesional
Şi-ar fi susţinut Leonardo da Vinci doctoratul dacă ar fi trăit în ziua de azi? Cu siguranţă că da: teza era deja scrisă sub forma tratatului despre pictură. Şi ar mai fi avut şi alte idei...
Discuţiile în jurul doctoratelor în ziua de azi aprind spiritele universitare şi pun obsesiv întrebări asupra a ceea ce vrea să însemne doctoratul profesional. Par aceste discuţii, pe alocuri, dialoguri colorate între personaje opace, căpătînd adesea accente de ceartă a universaliilor. Nu este un exerciţiu uşor să accepţi criteriile de valoare ale domeniului aflat la aceeaşi masă, dar într-un alt colţ. Acolo, în mod cert, supa este mai rece.
Iată că există la ora actuală în România, în desfăşurare, un proiect de organizare a tuturor şcolilor doctorale, o încercare de elaborare a unui cod general valabil pentru toţi conducătorii de doctorate şi implicit pentru toţi doctoranzii. Un asemenea arbitraj lucid aminteşte de respectul reciproc între domenii, aminteşte de performanţă, vizibilitate, corectitudine. Criteriul cel mai important într-o asemenea întreprindere ar fi o valoare comună pe care toate domeniile o visează: excelenţa (în forma ei extinsă – calitatea).
Modelul de organizare actual al majorităţii universităţilor din România este modelul Bologna. Conform acestuia, la nivel universitar funcţioneză trei cicluri de şcolarizare: tînărul student devine licenţiat în trei ani, frecventează masterul în doi şi după ce se înscrie la doctorat, dacă rămîne inspirat şi corect, îşi poate susţine teza în public după trei ani. Ar fi cam opt ani de studii în care ai şansa să fii numit student, timp în care îţi ascuţi simţurile, devii eficient, pe alocuri ascultător, neobosit şi nu de uţine ori blazat. Chiria, viaţa de cămin, masa, micile cheltuieli imprevizibile, abonamentul la mobil, aglomeraţia, aparenţa haotică sînt nelipsite. Altfel, libertăţile se ţin lanţ: ai net, inteligenţă, cîteodată fervoare, modele la tot pasul, colegi şi colege, bursă, roaming şi chiar un scop. Într-un asemenea context realizezi că din anul întîi şi pînă la înscrierea la doctorat rîndurile se subţiază şi miza creşte. Cît de mult? Atîta cît te ţine încrederea în valoare. Acestui crochiu al vieţii studenţeşti din România contemporană îi corespundeau în perioada pre-Bologna cu totul alte zări şi etape. Doctoratul era rar, aprig şi mai apăsat. Organizatoric vorbind, cei aleşi erau puţini. Şi nu auzise nimeni de doctorat profesional... ce va să zică?
Identitatea şi legitimitatea doctoratului
Începînd cu anii ’90, în spaţiul academic european şi în afara sa au apărut specii de doctorat care s-au dorit mai bine pliate pe varietatea domeniilor, dar şi pe aşteptările societăţilor emergente. Alături de doctoratul tradiţional PhD stă doctoratul profesional al disciplinelor profesionale, vocaţionale şi al cercetării aplicate, cel prin publicaţii the PhD by publication, cel pe bază de instruire taught doctorate şi cel pe baza unei performanţe creative practice-based doctorate. Cu alte cuvinte, adaptările de conţinut au vizat în special domeniile aplicative, unde a teoretiza şi a studia fenomenologic aspecte relevante însemna un ciclu de cercetare complet.
Pînă azi, identitatea şi legitimitatea doctoratului profesional s-a rafinat, fiind promovat în sisteme de învăţămînt acoperind ţări precum SUA, Anglia, Franţa, Danemarca, Austria, Olanda, Norvegia, Irlanda, Canada, Japonia, România, Coreea de Sud etc. Aria disciplinelor este la rîndul ei acoperitoare: arhitectură, muzică, arte vizuale, cultură fizică şi sport, ştiinţe sociale, medicină, ştiinţe biologice, inginerie, educaţie, administraţie, limbi străine, psihologie etc. Contribuţiile originale din fiecare domeniu au sub această formă de legitimare profesională şansa de a deveni punţi de vizibilitate şi comunicare.
Lumea contemporană trăieşte din paradoxuri: dinamici ameţitoare ale instrumentelor de lucru, legături instantanee la informaţii din cele mai diverse, schimbări neaşteptate de paradigmă, simultane cu clasicitatea unor forme mentale verificate (şi adesea vitrificate), autarhice şi conservatoare, în multiple şi sublime variante morfologice. Adăugăm şi un pic de specific local, după gust, şi putem obţine rapid, timp de cîteva generaţii, o crustă dulce-amăruie. Are şanse doctoratul profesional ca într-un asemenea context de viaţă reală să nu fie asociat clişeului struţo-cămilistic? Da... în fond îşi bazează existenţa pe criterii solide, verificate pe domenii în sute de ani. Pot aduce în mod real valoare ştiinţifică? Da... sondează profunzimi ale spiritului cu mijloacele intuiţiei geniale pe drumuri noi, de cele mai multe ori neumblate.
Capacitarea doctoranzilor pe aceste rute duce inevitabil la finalităţi valoroase (ori interesante) traduse într-o literatură de specialitate importantă sub aspect contributiv. Competenţele transversale (metodologice, cognitive, lingvistice, de expertiză, de interrelaţionare, chiar şi cele de management al riscului (!) etc.) se dezvoltă odată cu cele profesionale. Practicianul, profesionistul, artistul devin teoreticieni ai unor aspecte ce ţin de preocupările lor esenţial-profesionale, de universul diferenţelor specifice. Şi ce mai diferenţe... acolo unde domeniul pare greu de supus unor reguli ale raţiunii, se întîmplă ca perfecţiunea să conteze enorm. O notă falsă într-o interpretare, o mişcare de cîţiva milimetri în plus într-un gest al actorului, o alunecare involuntară spre kitsch în discursul plastic sînt fatale. Domeniile par să-şi autoconfigureze metodele (metodologiile), regulile şi limitele.
Coexistenţa ambelor forme de studii doctorale se bazează în ultimă instanţă pe un compromis rezonabil şi principial (prof. Mircea Dumitru). Trebuie avută în vedere ideea importantă a existenţei unor standarde comune în recunoaşterea oricărui tip de doctorat. Exerciţiul unui asemenea demers este în primul rînd unul al flexibilităţilor formale, al acceptării de noi criterii pe aceeaşi scară axiologică. De la ştiinţe la arte, de la inginerie la socio-umane sau umanioare, peisajul colorat al cercetării invită la dezautohtonizare, la comunicare pe paliere noi, insolite.
Momentul asumării unui doctorat corespunde unei profunde mutaţii interioare: aflarea unei etici a cercetării, a unei deontologii profesionale adecvate domeniului şi acceptarea unor standarde ale cercetării de excelenţă.
Un univers luxuriant
În lumea artei, de pildă, sînt artişti de calibru care nu se vor înrola niciodată într-un asemenea parcurs. Refuzul lor categoric devine în sine un gest expresiv. Pe de altă parte sînt şi artiştii care simt nevoia organică de a crea sisteme. Cred că şi aici e o problemă de gust. Leonardo a fost un astfel de spirit. Artiştii – în viziunea sa – au de-a face cu materiale şi strategii ce ţin de mental. Vorbesc despre nuanţe, tonuri, geometrii din spatele compoziţiilor, structuri şi energii discrete. În ziua de azi însă, artele vizuale, de pildă, se aştern peste spaţii necuprinse: nu mai este vorba de tabloul-obiect, ci de fenomene culturale ori vizuale, de noi media, de noi limbaje şi posibilităţi de expresie cu reguli şi gramatici proprii. A-ţi croi drum într-un asemenea luxuriant univers este o probă de vitalitate. În general, ştiinţele socio-umane şi-au reorientat discursul către noi perspective: ştiinţele de graniţă (antropologia, sociologia etc.) îşi dovedesc eficienţa în preocupările actuale. Experienţele realmente valoroase pot traversa domeniile, pot da idei, deschide perspective şi oferi repere. A şti să întrevezi ofertele cercetării este o virtute. A fi conştient de rezultatele armonizate ale cercetării devine o artă.
Fragmentările din societăţile contemporane revalorizează aspectele locale, identităţile, sensibilităţile de toate felurile. Să intri cu seriozitate într-un doctorat seamănă cu înălţarea unui zmeu peste o asemenea lume pestriţă. Îţi doreşti vînt bun care să te împletească în sforile altor zmeie, să te conecteze cu domenii noi de pe alte dealuri. Deznodămîntul va duce previzbil spre cunoaştere, spre revelarea potenţialului intelectual extraordinar, latent şi înălţător.
Dr. Lisandru Neamţu este lector universitar la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti.
(Articol apărut în suplimentul Dilema studiilor postuniversitare, Dilema veche, nr. 316, 4 - 10 martie 2010)
