„Urbanul și natura pot și trebuie să coexiste” – interviu cu artistul vizual Liviu BULEA –
Pînă pe 27 aprilie, la Diptych Art Space (str. Plantelor 58, București) se regăsesc lucrările lui Liviu Bulea, care au coagulat expoziția COLAPS. Artistul este interesat de tot ce înseamnă ruină și decrepitudine, ale căror fragmente le decontextualizează cu scopul reasamblării în forme ce pot fi substituite spațiului expozițional: colectează „gunoaie” sau bucăți din ceea ce a fost cîndva parte integrantă a orașului (ambalaje și învelișuri, fragmente de ziduri, bucăți de moloz, rigips și plase din fibră de sticlă, dar și ferestre de la colțurile străzilor berlineze, vieneze sau pariziene, grilaje, mînere, neoane sau alte semnale luminoase aruncate și uitate în spațiul comun, pe care majoritatea le ocolește cu rigurozitate) și le folosește pentru a crea noi elemente. Liviu Bulea se raportează la spațiul urban ca la un organism viu, cu propriile sale amintiri, asocieri și provocări mai mult sau mai puțin politice. Expoziția poate fi vizitată cu o programare pe pagina de Facebook sau Instagram @diptych.artspace.
Absolvent de licență și masterat al Universității de Artă din Cluj, secția Grafică, ai plecat imediat din țară. Ce te-a făcut să pleci din scena de artă clujeană, un context consacrat, cu o vechime prolifică și productivă în spate?
După ce am terminat masteratul nu mi-am găsit locul în scena de artă din Cluj. Se punea foarte mult accentul pe pictură, iar eu nu m-am regăsit niciodată în acel loc. Nu sînt genul de persoană care să lucreze în grupuri, găști. Sînt mai singuratic, fac lucrurile în felul meu, nu mi-a plăcut niciodată să am obligații față de cineva. Pe de altă parte, mai erau și alte motive legate de viața de zi cu zi, de la vibe-ul orașului cu care nu mă identificam și pînă la sentimentul profund de neștiință pe care îl simțeam.
Universitatea nu ne-a pregătit cum să fim artiști după ce terminăm facultatea, nu știai încotro s-o apuci. În acel moment, eram sigur că nu voi mai fi artist. Mă gîndeam că voi face design grafic sau orice altceva îmi va aduce bani, pentru că nu ne-a explicat nimeni ce trebuie să facem ca să atragem fondurile necesare pentru a crea efectiv. Eram dezamăgit și furios, așa că am plecat la Berlin, unde am stat un an și ceva. Acolo m-am lovit cu capul de realitate. A fost, probabil, cel mai mare eșec din viața mea: nu am reușit să fac nimic din ce îmi propusesem, decît poate niște cunoștințe și cîteva mici proiecte.
Probabil că în acea perioadă ai aflat și de rezidențe…
Da, mi-am dat seama că, oricît de mare ar fi dezamăgirea față de universitate, tot ar trebui să îmi găsesc drumul meu, ca să pot să îmi îndeplinesc planurile și dorințele. Așa că am deschis laptop-ul și am început să caut pe Google care sînt posibilitățile prin care un artist poate să trăiască fără să fie reprezentat de vreo galerie comercială. Așa am dat peste conceptul de rezidențe. Și am aplicat, în 2016, la prima mea rezidență, pe care am și primit-o, la Kultur Kontakt în Viena. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că dacă am primit o rezidență din partea unei instituții atît de importante, înseamnă că pot să reușesc să mă și întrețin din arta pe care o fac.
Apoi te-ai întors în Cluj, unde ai fost invitat să conduci o galerie de artă. Ai trăit procesul de geneză a unei expoziții și din perspectiva unui galerist și curator. Cum te-au ajutat acei ani în practica ta artistică de astăzi?
Cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat în acei ani a fost să scriu proiecte, aptitudine care m-a ajutat mai departe, ca artist, să accesez resurse pentru a-mi face propria artă. Acest lucru m-a ajutat să-mi clarific traiectoria din punct de vedere conceptual, să o pot prezenta mai departe altor galerii, colaboratori, organizatori etc. Partea aceasta m-a încurajat să fiu mai responsabil, organizat și limpede în gîndire.
Cum îți descrii practica artistică?
Încă este puternic influențată de un moment de cumpănă al vieții mele, de la 19 ani, cînd am fost diagnosticat cu cancer. Începînd de atunci, m-a interesat orașul. În perioada cît eram bolnav, umblau tot felul de povești despre deșeurile aruncate în rîul Arieș de la fabrica din Turda, despre poluare etc., lucruri care m-au făcut să îmi doresc să înțeleg mai multe despre această sursă de stres. Întîmplarea cu boala a fost tulburătoare și grea, m-a făcut să vreau să vorbesc cu alții despre toată situația prin care am trecut. Niciodată nu am știut să trec peste ceva traumatic în alt fel decît vorbind foarte mult despre fapt în sine, care devine, astfel, pînă la urmă, lipsit de sens, ajungînd să nu mă mai afecteze deloc.
Văzînd că funcționează pentru mine, am început să vorbesc și în spațiul public. Așa am văzut că există oameni care sînt interesați de acest subiect. De atunci am început călătoria. Simt cumva că e o responsabilitate, dar și un mod de a mă menține pe mine sănătos. Mă ajută să vorbesc despre lucrurile acestea, dar și să-i ascult pe oamenii care văd lucrările mele. Așa mi-am dat seama că foarte mulți oameni au parte de necazuri, iar eu, după ce mă vindecasem, îmi doream să le arăt că există și o eventuală reușită a acestor povești.
Și ca să vorbești despre un moment în timp, spațiu, trebuie să extragi un suvenir.
Consider că există anumite detalii ale locurilor, pe care dacă le extragi de acolo și le situezi în alt spațiu (cum ar fi cel expozițional), reușești să accesezi memoria privitorului, pentru care acel fragment poate reprezenta o sursă a unor amintiri, care au cu totul și cu totul altă însemnătate decît pentru mine. Pentru lucrarea de disertație am făcut o instalație din diverse obiecte de la secția de oncologie din Turda – pat, instrumente medicale etc. – și am expus-o, împreună cu un perete de gresie preluat din același loc. În aceeași perioadă, am stat în spital și am povestit cu diverși pacienți, pe care îi rugam să îmi arate ce să fotografiez ca să susțină tot cadrul creat deja din obiectele amintite anterior. Așa am văzut cum fiecare om este atent la alte lucruri, dar și cum fiecare colțișor reprezintă altceva pentru fiecare.
De exemplu, o doamnă mi-a arătat peretele din spatele scaunului pe care stătea pacientul cînd făcea chimioterapie. Peretele acela era foarte zgîriat. M-a interesat peretele ca sursă a unor amintiri, așa că l-am fotografiat. Dar ce încerc eu să spun este că îmi place să observ cum pentru fiecare privitor lucrurile înseamnă altceva. Revenind la spital, cred că oricine ar fi văzut instalația mea s-ar fi gîndit la instituțiile României din anii ’90, la sărăcie și mizerie. Dar dacă aș expune aceeași instalație în Germania, cu siguranță ar însemna altceva pentru publicul german.
Și ajungem la memoria spațiilor. „Nimic nu se pierde, totul se transformă.”
Da, e important să iau o bucată dintr-o clădire anume, pentru că încapsulează energia acelui spațiu. Am nevoie să transmit o poveste cît mai coerent, și dacă extrag un fragment din acel loc unde se plasează narațiunea, am impresia că aceasta capătă autenticitate. Unele bucăți sînt reprezentative pentru acele spații, altele nu sînt deloc, însă pentru mine e important să extrag ceva din locul acela ca să pot să vorbesc despre el. Cred că este o fixație de-a mea.
Cum te raportezi la oraș și de ce continui să revii la el?
Mă reîntorc la oraș fiind mediul în care m-am format și care în același timp mi-a provocat cele mai mari traume. Pentru a reuși să trec peste șocuri, a trebuit tot timpul să le analizez în detaliu, de aceea mă reîntorc la mediul urban și îl analizez continuu în arta mea. Traumele despre care vorbesc, dincolo de felul cum mi-a afectat sănătatea mediul poluat în care am crescut, au legătură și cu anumite aspecte sociale și politice prin care mulți dintre noi am trecut.
Cum vezi raportul dintre urban și natură, dintre ciment și frunze?
Cred că urbanul și natura pot și trebuie să coexiste; însă urbanul are nevoie de natură, pe cînd natura nu are nevoie de urban. Un oraș fără natură este unul trist și, implicit, poluat. Ce mă fascinează cel mai mult este cum natura găsește resurse să se dezvolte în cele mai vitrege locuri. Îmi găsesc inspirația în situații precum o păpădie care crește fără probleme prin crăpăturile unui teren cimentat sau un copac care a reușit să-și înfigă rădăcinile în structura unei clădiri.
Are arta ta și o dimensiune politică, activistă? Este scopul tău să reamintești situația gunoaielor, a stării avansate de degradare a clădirilor, ca oamenii să facă ceva în privința asta?
Da, cu siguranță există o dimensiune socio-politică, activistă, în arta mea, însă nu am pornit cu acest scop. Am pornit în călătoria aceasta dintr-un motiv egoist, aveam nevoie să vorbesc despre ce mi se întîmplă. Cînd aveam eu 20 și un pic de ani nu prea erai împins pe la spate să cauți terapie, să mergi la psihologi, nici nu știam că există așa ceva. Am fost pur egoist atunci, m-am gîndit doar la mine și la cum pot scăpa de nenorocirile din capul meu. Acum, uitîndu-mă în spate, observ că există aceste tendințe socio-politice, deci da, se poate numi și așa, însă mi-ar plăcea să nu mă autocataloghez, ci să las privitorul să eticheteze.
Îmi place să relatez povești cu care pot să mă identific; dacă acestea au o dimensiune politică este doar o întîmplare. Mă refer la mine ca la un colecționar de povești pe care ulterior le traduc în limbaj vizual. Așadar, lucrările mele nu sînt doar despre gunoaie sau starea de degradare a unor clădiri, dincolo de aceste aspecte sînt despre o stare de spirit pe care o reîntîlnesc aproape peste tot unde călătoresc; despre un trecut și un prezent comun pe care toți oamenii care au locuit în orașe îl au.
Cum lucrezi cu locul odată ajuns în el?
În primul rînd, mă plimb. Mă plimb prin cartiere, citesc despre istoria și arhitectura lor, încerc să intru în vorbă cu oamenii care se perindă pe acolo, cu cine locuiește pe acolo. Încerc să înțeleg comunitatea locală. Umblu pe stradă, documentez, fotografiez timp de cîteva zile, săptămîni, în funcție de timpul pe care îl am. Astfel mi se conturează subiectul local despre care vreau să vorbesc. Ulterior, după ce știu despre ce vreau să vorbesc, iau iarăși străzile la pas și caut obiectele de care am nevoie, bucăți de clădiri sau alte gunoaie găsite pe la colțuri de stradă și în fața caselor. După ce colecționez aceste fragmente, încep să le dau formă pe suportul pe care urmează să le pun.
Cum îți dai seama de ceea ce ai nevoie pentru lucrările tale?
E interesant că niciodată nu premeditez lucrările. Adică nu mă gîndesc că am nevoie de un perete care să arate într-un anumit fel sau de o plasă, o bucată de moloz ș.a. E pur întîmplător: cît mă plimb, văd ceva care îmi atrage atenția, care îmi transmite ceva și îl iau. Se întîmplă și invers, cînd văd ceva care nu îmi spune nimic inițial, însă odată ajuns în atelier, mă trezesc și îmi dau seama că am nevoie de exact bucata aceea pe care am văzut-o în locul prin care m-am plimbat zilele trecute. Totul e aleatoriu, nu plec niciodată cu un scop precis în cap. Se întîmplă să văd, să întîlnesc lucruri la care nu mă așteptam, așa că procesul ia o turnură neașteptată.
Materiale pe care le aduni exclusiv din locul în care ești în momentul acela. La Diptych ai creat o instalație in situ din crengile pe care le-ai găsit pe strada Plantelor din București. A fost interesant să urmăresc îndeaproape hazardul care te conduce, am observat cum totul depinde de mulți factori, de dinamica locului respectiv, de cum ești tu în acea zi, dacă a trecut sau nu mașina de gunoi, de perioada anului și a săptămînii etc. În București, toată lumea își toaleta pomii în săptămîna în care ai fost să pregătim expoziția, așa că majoritatea caselor aveau saci cu crengi în dreptul porților.
Da, exact. Și de asta îmi e foarte greu să trimit în prealabil schițe ale lucrărilor mele, pentru că nu știu cum vor arăta pînă nu am materialele.
Mă gîndesc că dacă toate clădirile ar fi restaurate și nu ar mai exista dărăpănături, iar orașele ar fi curate, fără deșeuri la colț de stradă, nu ai mai putea să îți continui procesul de lucru ca acum. Ce ai face atunci?
Dacă acest fapt ar fi posibil, cel mai probabil tot despre mediul urban aș lucra, iar deșeurile le-aș procura din șantiere de construcții. Mediul urban este într-o continuă schimbare, tot timpul va exista un loc unde se va construi ceva. Am trăit acest sentiment cînd am lucrat în Graz, Austria, unde nu am găsit clădiri dărăpănate sau abandonate. În cele din urmă, am găsit șantiere de construcții de unde am putut să-mi procur materiale, deci pot să spun că m-am confruntat cu asta. În fiecare oraș în care lucrez procesul de a crea este diferit.
De aceea am nevoie de o perioadă de acomodare, pentru a înțelege de unde pot să-mi procur materialele; în Paris le-am cumpărat la kilogram de la un magazin care aduna deșeurile din oraș, în Berlin m-am cățărat în tomberoane noaptea cînd nu mă vedea nimeni, în Graz și Viena am vorbit cu firme de construcții, iar în România mi-a fost cel mai ușor. În Turda, spre exemplu, știu locurile unde oamenii le aruncă ilegal, iar în București, din păcate, se găsesc la tot pasul.
Dar crezi că dacă nu te-ai fi născut într-un context urban, lucrurile ar fi stat altfel?
Cred că dacă nu erau aspectele specifice orașului, erau altele specifice locurilor acelea. Atîta timp cît spațiul este populat de om, cred că mereu vor exista diverse probleme, neajunsuri. Nu caut să spun că un loc este mai bun sau rău, însă acesta e locul în care m-am dezvoltat și pe care îl cunosc cel mai bine. De-a lungul timpului, pe lîngă poluare, cred că cei care ne-am născut în anii ’90 am mai avut parte de diferite neajunsuri, sărăcie, violențe în familie, pe stradă etc. Toate lucrurile acestea sînt traume pe care le-am acumulat și, după cum am spus, e important să vorbesc despre ele ca să pot trece peste. Trebuie să le rezolv eu cu mine, nu caut un răspuns, un motiv, pentru că răspunsul nu îl voi găsi niciodată, însă dacă vorbesc despre ele nu mai sînt așa pregnante în capul meu. Cred că e important să vorbim despre lucrurile traumatice ca să ne dăm seama că nu sîntem chiar singuri și, într-un fel sau altul, să ne ajutăm între noi să trecem peste ele și să nu le repetăm.
interviu realizat de Lina ȚĂRMURE
