„Trec printr-o perioadă crem cu abțibilduri” – interviu cu OIGĂN
Oigăn (n. 1970) este vocalist, chitarist și textier în trupele Kumm, Moon Museum și Robin and The Backstabbers. Anul trecut a publicat cartea de versuri Piese de schimb pentru păsări călătoare (Editura Curtea Veche), iar recent, albumul solo Antimaterie (Supersomnic Records).
Ce este un Oigăn: ce măsoară / la ce folosește?
Oigănul este o specie antropomorfă, omnivoră, care bîntuie o zonă relativ restrînsă a Eurasiei. Se hrănește cu aliterații, poante, paranteze și mici paradoxuri, încercînd să coabiteze în pace cu alte subspecii (nu-i iese întotdeauna). Nu suportă majusculele (îi amintesc de nazism, de populism) și numele Eugen Nuțescu. Oigănul mai folosește la construcția de Oigănisme care pot fi mișto și haioase, dar care, de fapt, nu folosesc la nimic practic.
Antimaterie este un album unde pe fiecare cîntec ai un invitat: Mani, Ana Ularu, Adrian Despot, Jurjak, Lucia, Mihai Grama ș.a. Seamănă cu un film de Woody Allen: all stars! Cum ai lucrat la acest album, de ce această formulă, ce contribuții au invitații, ai lucrat fiecare piesă cu fiecare invitat și după ce criterii i-ai ales pe invitați?
Întîmplător sau nu, lucrul serios la album (unele idei de cîntece erau mai vechi) a început aproape concomitent cu primul an de școală al fiicei mele. Prilej, evident, de flashback-uri și comparații; eu am avut o învățătoare îngrozitor de severă, care n-a zîmbit nici măcar o singură dată pe parcursul a patru ani. Mă uitam mereu cu jind la cei din clasa B, care aveau o tipă tînără, dezghețată și prietenoasă. Așa că atunci cînd am intrat într-a cincea și au apărut o grămadă de fețe noi, a fost ca democrația după decenii de despotism. În amintirea acestei eliberări, odată ce am stabilit că toate cîntecele albumului vor avea numele de materii de școală, mi-a venit natural legătura voce = profesor, deci hai să încerc fiecare materie cîntată de altcineva. Invitații au jucat mai degeabă un rol, au interpretat, nu am scris cîntecele împreună. Dar fiecare a dat un aer personal muzicii respective. Am zis așa: matematică, aha, Adrian Despot, endorser universal al numărului 3 (trei), unde mai pui că mi se părea că i se potrivește și stilistic – ar putea fi unul din cîntecele cu chitară acustică de la Vița de Vie. Filozofie – voce groasă, dar caldă, George Gîdei de la Travka, mereu predispus la cugetări și cu ochii îndreptați spre lumea interioară. Lucia, diafană, care cîntă un fragment enigelic din poemul lui Ion Barbu aka Dan Barbilian, de altfel singurul text pe care nu l-am scris eu de pe Antimaterie. În fine, m-am simțit ca un agent de casting din industria filmului care căuta antieroul sau amanta perfectă.
E un album mai degrabă pop decît rock, artsy, cu puțin din toate: country, blues, world music, electro, trip-hop. Știu că ești fan Dylan, dar albumul ăsta m-a trimis cu gîndul mai degrabă la John Grant. Ți-ai permis să te joci mai mult decît în trupele în care cînți?
Îmi plac foarte mult colaborările. Sînt aproape convins că dacă m-ai încuia într-o cameră cu pian/chitări/microfoane/scule de înregistrat, aș ajunge, inevitabil în aceeași zonă de confort. Or mie mi-au plăcut întotdeauna trupele variate, cu „paleta largă”, cum ar zice un maestru Jedi al limbajului de lemn. Cu stil, dar nu cu rețetă. Una dintre ieșirile din acest labirint înăbușitor sînt colaborările. Și acum nu mă refer la vocaliștii invitați, mă refer la Dáné Dávid, care a inventat majoritatea sunetelor, beat-urilor și sintetizatoarelor care dau aerul electro al albumului. Și care, „for the record” (mare poantă lingvistică, da?) e fiul meu, dar nu din nepotism l-am invitat. Știam că face și vinde ritmuri, că-i place să manipuleze sunete, așa că i-am zis: „Uite zdrăngănelile astea… La-la-la-la, fă-le tu mișto”. Și le-a făcut. La fel și Dan Georgescu, care a mai adăugat un strat mai mult sau mai puțin timid de sunete. Și Alexei Țurcan, care ne-a sărit în ajutor la un cîntec la care ne împotmoliserăm, „Anatomie”. Mă joc și-n trupele în care cînt, doar că e un alt fel de joacă. Aici m-am jucat de-a regizorul, în sensul filmului de autor, dacă pot fi pretențios.
Simți că odată cu vîrsta s-a schimbat în vreun fel modul în care compui muzică și tipul de muzică pe care vrei să-l faci?
Sînt în perioada chitării acustice, de vreo zece ani. A mea nu e nici roz, nici albastră, ca la Picasso, e crem cu (tot mai) multe abțibilduri. Deci sînt în perioada crem cu abțibilduri.
Versurile sînt, unele, romantice, au și umor, altele sînt discrete sau, dimpotrivă, acide comentarii sociale, destule memorabile („hai să mai dormim puțin / temple-n tîmple să zidim”). Tu ai publicat în pandemie și o carte de versuri – citești poezie contemporană?
Citesc puțină poezie, cu excepția lui Bukowski la cafea (mai mult pe cînd fumam; acum, abstinent și sănătos, am senzația că am trădat cauza un pic), și cîțiva amici practicanți de poeme pe Facebook, precum Radu Bata sau Nia Damian… De altfel, și textele mele din cartea Piese de schimb pentru păsări călătoare s-au născut tot pe acolo, printre pisici, polemici și politică. În timpul „liber” (ce-o fi aia?) citesc aproape exclusiv proză.
Te-a inspirat în vreun fel, în procesul scrierii de versuri, colaborarea cu Robin aka Andrei Proca pentru Moon Museum și Robin and The Backstabbers?
Pînă la colaborarea noastră eram foarte sceptic cu folosirea limbii române în pop/rock. Majoritatea versurilor mi se păreau și încă mi se par puerile. Plus că nu aveam nici un neam de know-how (sic!) și mă chinuiam îngrozitor să scriu ceva care să-mi și placă și să și sune mișto. Apoi a apărut acest prieten și coleg în viața mea care zicea lucruri ca „se lasă noaptea în fotografii” sau „de ce își fac oamenii casele afară?” și-am zis hopa, așa mai da, ia să vedem! Este un vers pe al doilea album Moon Museum („cîinii latră-a pustiu, pun pariu că știu ei ce știu”) de care eram foarte-foarte mîndru. Îl scrisesem noaptea pe un cîmp pustiu de lîngă Brașov și în depărtare, dolby surround – ați ghicit –, lătrau cîinii. Și toată lumea, inclusiv iubita mea, mi-au zis: „Cît de Robin e versul ăsta!”. Eu credeam că ei zic asta pentru că el cîntă piesa pe album și că, de fapt, e un vers foarte Oigăn. Misterul nu va fi elucidat niciodată. Între timp am umblat pe străzi cu sens unic, m-am uitat în casa liftului cînd el era plecat la supermarket și mi-am găsit un fel de voce doar a mea.
„Pe scurt: nu știu”
Ce te motivează să cînți pe o piață atît de rahitică muzical precum cea românească? Și cum vezi tu ceea ce se cheamă „muzica românească” actuală unde orice discuție despre manele explodează, Hrușcă și Bănică cîntă numai de sărbători, trupe tinere de jazz aproape că nu există, pop-ul n-a mai produs un hit adevărat, fredonat de toată lumea, din 2015?
Cred că motivațiile mele n-au avut niciodată vreo legătură cu piața sau industria. Deși destul de norocos în nișa mea, cred că o cultură mică nu are puterea financiară de a susține demențe și experimente artistice. Pentru mine „piață” înseamnă Oborul, iar „industrie”, Petromidia sau Combinatul Metalurgic de la Galați. E un alint, știu, dar vreau să mi-l permit. În jazz-ul tînăr există, cel puțin, Adi Stoenescu și Ana Cristina Leonte; și asta zice un biet amator. Iar hiturile pop sînt un prilej pentru colegii de breaslă de a mă lua la mișto. Aflu de ele foarte tîrziu și toată lumea crede că-s un snob antipatic cînd zic că nu auzisem cutare sau cutare șlagăr. Ca nație de ascultători sîntem victima lui „gusturile nu se discută”, care ar lăsa șomeri cohorte întregi de muzicologi, teatrologi și critici de artă. Precis, mulți dintre ei ar merita-o, dar fără ei n-ai nici o direcție. Mai faine ar fi ore de muzică cu profesori deschiși și creativi.
Cine dintre noii veniți ți-au atras atenția în ultimii ani? În afară de Adi Stoenescu, pe care îl apreciez și eu, dar numai cu el nu se face primăvară în jazz-ul tînăr de la noi.
Îmi place cum Noru Negru devine tot mai muzical de la album la album. Ultimul EP al Luciei (Immersia) e super-inspirat. Pinholes mă rupe live. Albumul de debut al Mădălinei Pavăl e exuberant și roiește firesc. Și nu m-a plătit casa de discuri (sîntem colegi la Supersomnic Records) să zic că albumul lui D.E.N.I.S., Miezul Nopții București, m-ar face să mă duc din nou la tata să-i zic că vreau chitară, dacă aș fi în liceu.
Ți se pare că trupele/muzicienii de la noi sînt atenți la ce se întîmplă, social și politic, în jur? Exceptînd Taxi și Tudor Chirilă, puțini cîntă despre ce ni se întîmplă în timp real. În anii protestelor anti-OUG 13, cu cîteva excepții firave, rock-ul românesc (că punk nici nu avem) era mai aproape de Eurovision decît de Woodstock. Crezi că rock-ul, la nivel global, și-a pierdut această calitate/dimensiune?
Mulți sînt atenți, unii cred că își fac chiar un scop din asta. Nu avem o cultură a protestului prin artă, în schimb. Eu nu mi-am propus nicicînd să scriu muzică „cu mesaj”, mai ales că atunci ești judecat în funcție de el. Dacă scrii un cîntec prost despre cît de nașpa e PSD sau Dinamo, toți steliștii și anti-PSD-iștii vor fi tentați să-l aprecieze, la fel cu un imn pro-avort sau anti-BOR. Da, global, și eu cred că relevanța s-a mutat în altă parte; nu mai vin Bob Dylan sau Bono să-ți zică ce-i bine să faci sau să crezi. Acum schemele sînt mult prea smart, trebuie să ai minimum trei doctorate: în sociologie, manipulare mass-media și programare neuro-lingvistică ca să afli de ce crezi ceea ce crezi și de ce simți azi totul și mîine nimic vizavi de fix același lucru. Mai simplu e așa: „It’s only rock’n’roll… but I like it”.
Ce viitor au / prevezi pentru Kumm, Moon Museum și Robin and The Backstabbers?
Planurile de viitor sînt cioburile ghivecelor tuturor mușcatelor ofilite de pe toate balcoanele ponosite din dărîmatele capitale ale fostelor fosilizate imperii. Pe scurt: nu știu.
Cineva care ar vrea să susțină un muzician român cum l-ar putea ajuta cel mai mult: concerte, merchandise, vinil, streaming?
Orice ajută un muzician român, lituanian sau argentinian. „Mai cumpără un bilet, mai ia un vinil, un tricou, neamule!” Și stream-ul e minunat, chiar dacă ai nevoie de ditamai fluviul de ascultări ca să-ți cumperi un volum de povestiri de Cehov de la anticariat. Eu cred și sper într-o lume (muzicală) în care pot coexista pașnic rețete de succes pop și hip-hop alături de greu digerabila muzică contemporană și drone asurzitoare, jazz războinic și folk dodecafonic. Mai ales dacă mai trag cu ochiul – respectiv urechea – unul în ograda celuilalt.
interviu realizat de Marius CHIVU
credit foto: Adi Molnar
Chestionar
● Primul album cumpărat: Poate Joni Mitchell, Blue
● Albumul care ți-a schimbat viața: The Velvet Underground & Nico
● Albumul pe care l-ai descoperit tîrziu: Beach Boys, Pet Sounds
● Cel mai prețios album din colecția ta: Sufjan Stevens, Carrie & Lowell
● Cu ce muzician din lume ai colabora: Luni/miercuri/vineri cu Beck, marți/joi cu Nick Cave, în week-end cu amîndoi
● Cu ce muzician din istorie ai fi colaborat: Lou Reed
● La ce concert ți-ar fi plăcut să fi fost: Peter Gabriel, Secret World Live
● Cîntecul pe care nu te-ai săturat niciodată să-l asculți: Talking Heads, This Must Be The Place
● Muzicianul român pe care-l admiri cel mai mult: Alexandru Andrieș
● Albumul românesc favorit: Alexandru Andrieș, Interioare
● Ce muzică ai trimite într-o capsulă spațială să întîlnească alte civilizații: Sonic Youth și Steve Reich
● Plăcerea muzicală vinovată: Ciuraru din Aștileu, dar numai primele două albume
● Un cover preferat: Jimi Hendrix, All Along The Watchtower (Bob Dylan)
● O carte preferată: Aprilie spulberat de Ismail Kadare
● Un film preferat: A Serious Man de Ethan & Joel Coen
