Ţinutul mamelor
■ Ritualul primăverii, Concept: She She Pop. De/cu: Cornelia și Sebastian Bark, Heike și Johanna Freiburg, Fanni Halmburger, Lisa Lucassen, Mieke Matzke, Irene și Ilia Papatheodorou, Heidi și Berit Stumpf, Nina Tecklenburg. Video: Benjamin Krieg & She She Pop. Decor: Sandra Fox & She She Pop. Costume: Lea Søvsø. Colaborator muzical: Damian Rebgetz. Colaborator coregraf: Jill Emerson. Cosultant dramaturgie: Veronika Steininger. Light design și regia tehnică: Sven Nichterlein. Sunet: Florian Fischer. Asistent video: Anna Zett. Festivalul Internaţional de Teatru Reflex 4, Sfîntu Gheorghe, 4-16 mai 2018.
În prima jumătate a lunii mai, la Sfîntu Gheorghe, judeţul Covasna – oraş mic, cu viaţă culturală intensă: are două teatre, român şi maghiar, o trupă de teatru-dans şi una de dans popular, toate (bine)cunoscute –, a avut loc a patra ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Reflex, organizat din trei în trei ani de Teatrul „Tamási Áron“ şi curatoriat de regizorul László Bocsárdi (directorul teatrului şi al festivalului). Trienala Reflex se remarcă prin invitarea unor companii şi artişti din Estul şi Centrul Europei care inovează la nivelul limbajului artistic, al dramaturgiei şi, în general, al teatralităţii. În cele trei zile petrecute la Relex, am văzut spectacole precum Iosif şi fraţii săi, după Thomas Mann, în regia lui Tamás Ascher, produs de Teatrul „Örkény István“ din Budapesta, o saga (pseudo)biblică minimalist derulată, în care actorii sînt concomitent naratori şi personaje, şi Un mort se întoarce la iubita sa, coproducție slovenă între Teatrul Prešeren din Kranj și Teatrul Orășenesc din Ptuj, o legendă locală despre eul dublu şi dragostea de dincolo de moarte, dar şi spectacolele a două companii care au reprezentat, în anii ’90 – 2000, unele dintre cele mai incisive formule performative şi formate organizaţionale. She She Pop, un grup feminist, şi Gob Squad, o companie care explorează conexiunea între teatru, media şi viaţa cotidiană, au în comun practicile colaborative şi esteticile hibride pe care le dezvoltă. Companiile berlineze (She She Pop este un grup german, iar Gob Squad, cu o componenţă mixtă, britanico-germană, a fost înfiinţată la Nottingham şi relocată la Berlin) au prezentat, la Sfîntu Gheorghe, spectacole create în urmă cu cîţiva ani, dar care, la nivel european, sînt încă exemple de inovaţie performativă, iar în România reprezintă o noutate absolută.
În repertoriul companiei She She Pop, Ritualul primăverii formează un diptic cu Testament, ambele spectacole tratînd relaţiile cu părinţii. Testament, creat în 2010 la HAU, Berlin, este o adaptare după Regele Lear de William Shakespeare, în care actorii şi taţii lor îşi examinează relaţia prin prisma conflictului intergeneraţional, bazat pe resentimente şi sfîrşit în iertare. Taţii sînt prezenţi live pe scenă, astfel că în disputa cu fiicele/fiul (Sebastian Bark, singurul actor bărbat, are o prezenţă incertă ca gen, el apare şi în Ritualul primăverii într-o postură la graniţa dintre feminin – dominanta grupului – şi masculin) se poartă de la egal la egal. Ritualul primăverii, creat în 2014, tot la HAU, se foloseşte de muzica lui Igor Stravinsky pentru a configura relaţia dintre fiice/fiu şi mame, cele din urmă fiind văzute ca actanţi sociali cu misiune impusă de societate pentru care trebuie să renunţe la elemente de identitate personală (o scenă sugestivă este cea în care mamele „testează“ mai multe ipostaze sociale, prin „crearea“, dintr-un material inform, a mai multor obiecte de îmbrăcăminte). Cu alte cuvinte, mamele reprezintă „jertfe“ sociale. Diferenţa majoră faţă de Testament este că, spre deosebire de taţi, mamele (în ambele spectacole participă părinţii reali ai actorilor) apar doar în proiecţii, o formă de videomapping inteligent folosită, astfel încît ele pot „interacţiona“ cu copiii lor de pe scenă. Schimbarea are probabil vreo motivaţie practică (cum ar fi dificultatea de a juca sau de a se deplasa a persoanelor vîrstnice), dar (involuntar) configurează diferit poziţia mamelor de cea a taţilor, în societate şi în conflictul intergeneraţional. Prezenţa mamelor intermediată prin video, deşi puternică la nivel vizual, are totuşi mai puţină forţă decît cea live, a taţilor, iar asta intră în legătură cu poziţionarea socială în timp (o perspectivă duraţională) a femeilor, cărora societatea le-a dat sarcini şi îndatoriri precise, dar nu şi o voce pe măsură. Relaţia mamă-fiică / fiu conţine însă mai multe teme, nu doar a abandonării aspiraţiilor personale de către mame, ci şi teama generaţiei tinere că preia şi repetă destinele părinţilor.
Trebuie precizat că spectacolul nu este un balet, nu redă într-o dramaturgie coregrafică, narativă şi rotundă, lucrarea lui Stravinsky. Aici este vorba despre o deconstrucţie teatrală a baletului, performativ hibridă, care conţine structuri postdramatice, video, dans, asociate într-o formulă care analizează temele muzicale din perspectiva prezentului şi personalului, dar le integrează într-un context social şi politic. Prezentarea companiei, a modului de lucru şi a scopurilor sale, ca parte din spectacol, constituie cheia de citire, căci afirmă răspicat că întreg demersul performativ este personal, nu doar în sens subiectiv (prin invitarea propriilor mame pe scenă şi analizarea propriilor relaţii de filiaţie), ci şi prin stabilirea filtrelor de descifrare şi contextualizare a spectacolului (datele personale sînt generalizate ca într-un studiu ştiinţific în care o multitudine de cazuri particulare generează o rezultantă universal posibilă).
Spectacolul mi-a amintit de un altul, regizat de polonezul Jan Klata, Piesă despre mamă şi patria-mamă, în care se analiza liric paralelismul între destinele, idealurile şi sacrificiile materne şi patriotice, atît mama, cît şi patria fiind esenţiale în formarea şi dezvoltarea personalităţii individuale. Interesant conceptual, ca discurs analitic despre poziţia în societate a mamelor, Ritualul primăverii are o luciditate rece, tăioasă, în ciuda unei teatralităţi puternice, asumate şi intenţionate.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Vargyasi Levente