„Tinerețea înseamnă creație, adică muncă” – interviu cu regizoarea Carla TEAHA –
De ce mă cheamă Nora, cînd cerul meu e senin este documentarul al cărui protagonistă este scriitoarea Nora Iuga. Filmul a avut premiera la Festivalul Internațional de Film Transilvania și în vara aceasta a călătorit prin multe orașe ale țării. Din noiembrie intră în cinema, dar, pînă atunci, am întîlnit-o pe Carla Teaha la Anonimul, în Deltă, și am vorbit despre debutul ei.
Nora Iuga e nu doar o scriitoare fascinantă, ci și un superpersonaj. Documentarul dvs. mi se pare în primul rînd extrem de uman. Pentru acest documentar simțiți că v-a ajutat faptul că nu veneați neapărat din zona literară, v-a dat asta o mai mare libertate?
Da, categoric, da. Neapartenența mea la lumea literară m-a eliberat de la bun început de presiunea realizării unui film „de specialitate”. Aș fi fost o farsoare dacă m-aș fi apucat să-mi dau cu părerea, prin filmul meu, despre opera Norei. Într-adevăr, nu de puține ori, se întîmplă ca omul din spatele artistului să fie mai plicticos și mai lipsit de strălucire decît opera sa și atunci preferi să rămîi cu imaginea artistului și lași omul în pace. În cazul Norei însă, omul eclipsează artistul și viceversa, e un balans fascinant pe care dacă nu l-aș fi pus în evidență, i-aș fi făcut un enorm deserviciu atît ei, cît și spectatorilor.
Ea a spus de mai multe ori că și-a dorit să devină actriță și că acest film îl consideră ca pe un mare dar primit la senectute. De ce v-a fost teamă cînd ați început să filmați?
Cea mai mare teamă a mea a fost că poate n-am să reușesc să le-o arăt spectatorilor pe Nora așa cum o văd și o simt eu, cu tot ce-mi place și ce nu-mi place la ea, cu tot ce mă emoționează, mă intrigă și mă inspiră la ea. Frica asta s-a ținut mult și bine de mine, cam pînă la prima proiecție cu public, cea din 14 iunie, de la TIFF, cînd am văzut că mai sînt cîțiva oameni, în afară de echipa cu care am lucrat la film și de mine, care reacționează la fel, rîd, plîng, aplaudă, se emoționează la portretul pe care i l-am făcut. Împlinirea a fost și mai mare atunci cînd am descoperit că printre ei erau și oameni care auziseră vag de Nora Iuga înainte de vedea filmul. A fost efectiv o ușurare, mi s-a confirmat faptul că nu e un film de nișă, oricît de mult ar părea la prima vedere.
Cu toate că știam că marele ei regret e acela că nu a devenit actriță, nu am lăsat-o să joace nimic. Au fost tentative, însă la montaj am renunțat la ele, nu era Nora pe care o voiam eu. Cred că farmecul Norei stă tocmai în acest fel uman, dacă vrei, al ei de a fi. M-am bazat mult pe intuiția mea și am urmărit tot timpul să fie ea, să fie naturală, să se comporte ca ea, nu să se joace pe ea sau vreun alt personaj închipuit.
Dacă pui o cameră de filmat în fața unui om sînt șanse mari să se schimbe. Nu e cazul Norei, ea pare liberă și în fața camerei. Cît de mult a contat relația de prietenie și de încredere pe care ați avut-o?
Mi-ar plăcea să cred că a contat mult, pentru că între noi s-a format repede o relație de încredere, dar nu știu cum ar fi fost dacă altcineva i-ar fi propus să facă un film despre ea. Într-adevăr, munca la film ne-a apropiat ireversibil, ne-a legat pe viață, cum spune Nora. Deși „muncă” e un cuvînt nepotrivit în contextul ăsta pentru că n-am simțit niciodată că muncesc, ci că am privilegiul să fac ceva cu totul extraordinar. Cel puțin pentru mine și pentru Nora.
Un documentar ajunge, evident, și la un public care nu e neapărat familiarizat cu cărțile personajului lui. Filmul vorbește și despre literatură, dar și despre viață, singurătate, erotism, filozofie de viață. Nora are deja o mare priză la publicul tînăr de poezie, care credeți că e secretul ei?
Secretul Norei cred că e același datorită căruia și filmul se bucură de interesul unui public foarte tînăr: este o intelectuală pursînge de la care ai ce învăța, care le vorbește tinerilor pe limba lor, direct, într-un fel cu totul aparte, care o face unică, și totuși fără prețiozitate, cu naturalețe și multă charismă.
Ce mai înseamnă tinerețea pentru dvs., după anii petrecuți în preajma Norei?
Sînt sigură acum că tinerețea înseamnă iubire, disponibilitatea omului de a se lăsa îndrăgostit de alt om, indiferent de vîrstă. Tinerețea e atunci cînd nu ți-e fie frică să fii vulnerabil, să-ți împărtășești trăirile. Mai simt că tinerețea înseamnă creație, adică muncă. Și nu cred că e musai să activezi într-un domeniu artistic pentru ca munca ta să devină creație. Toți creăm, și un cercetător, și un florar, chiar și un chirurg. Atîta timp cît îți urmezi inima și pasiunea, eu cred că te poți numi un om tînăr, probabil și de aici legătura extraordinară pe care am simțit-o între Nora și tinerii care au văzut deja filmul. Peste 54 de ani, cînd voi avea și eu vîrsta biologică a Norei, sper să fiu tot la fel de tînără ca acești oameni de 20-30 de ani, prezenți în număr foarte mare la proiecții. Chiar așa, oare ce vîrstă ar avea acum Nora, în ani de om tînăr?
Am făcut cîndva cu Nora Iuga un interviu despre călătoriile cu trenul. Am regăsit acest topos în filmul dvs. Se întîmplă multe în călătoria voastră spre Tîrgul de Carte de la Frankfurt. Personajul trece prin toate stările: vulnerabilitate, spaimă, bucurie. Cum ați descrie călătoria făcută alături de scriitoare în anii în care ați filmat?
Cred că mai am nevoie de timp, de puțină distanță, pentru a înțelege mai bine ce s-a întîmplat cu mine în acești patru ani. Cert e că am simțit totul ca pe o călătorie în viitor. Un viitor al tău, al meu, al unui om care ar vrea să-și trăiască tinerețea fără bătrînețe, și la o vîrstă foarte înaintată. De altfel, întrebarea care s-a născut după prima întîlnire cu Nora și care m-a călăuzit pe tot parcursul realizării filmului a fost „Cum ar trebui să-mi trăiesc eu viața acum, pentru a fi la fel de tînără precum Nora la 90 ani?”.
Cu siguranță au existat și momente de tensiune, Nora nu e un personaj comod, e excentrică, temperamentală. Ați vrut vreodată să abandonați proiectul?
Nu, categoric nu, niciodată nu mi-am pus problema să abandonez proiectul. În ciuda reputației ei, între noi două au fost destul de puține momente de tensiune, unul apare chiar și în film. Nora îmi tot spune că sînt „fata bunicii”, asta și pentru că atunci cînd temperamentul ei vulcanic întîlnește răbdarea mea „made in Transilvania”, scînteile se sting destul de repede.
Cît de importantă a fost relația cu producătorii filmului? Mai ales că e vorba despre un film de debut.
E foarte posibil să nu mai fi avut acum ocazia să povestim despre acest film de debut dacă n-ar fi fost cei de la Wearebasca, ei au crezut în ideea mea și s-au alăturat din prima clipă proiectului. Fiind și primii la care am apelat, dacă m-ar fi refuzat, probabil că m-aș fi descurajat, mai ales că voiam să încep filmările în mai puțin de două săptămîni. M-au învățat foarte multe, m-au sprijinit, am simțit că am cu cine să mă consult și, poate cel mai important, că pot să greșesc. Vreau să le mulțumesc tuturor pentru încredere și răbdarea cu care au primit lipsa mea de experiență, în special Alinei Tarbă, producătoarea filmului, pentru acel hotărît „Ne băgăm, hai să ne auzim mîine pentru detalii”.
Nora a văzut prima dată filmul la TIFF, unde a avut un mare succes de public. Cum a fost pentru dvs. să o vedeți atît de fericită?
La finalul proiecției am simțit că am reușit să-i întorc cumva o parte din tot ce mi-a dăruit ea de-a lungul celor patru ani în care i-am auzit vocea aproape în fiecare zi. Nora a plîns și a rîs odată cu sala, a trăit extraordinar de intens fiecare cadru, am simțit că sîntem una de-a lungul acelei proiecții.
Dacă ar trebui să-i spuneți acum ceva despre Nora cuiva care n-o cunoaște, ce ați alege? Și care e lecția cea mai importantă pe care ați învățat-o de la ea?
L-aș invita sau aș invita-o să vadă filmul, neapărat în cinema, și i-aș spune că nu e nevoie să-i fi citit cărțile Norei pentru a descoperi un personaj fascinant, cu care avem ocazia să fim contemporani. Un „patrimoniu național”, așa cum a numit-o o cinefilă după proiecția specială de la festivalul Anonimul.
Pentru mine fiecare întîlnire cu Nora e o combinație ciudată între sentimentul că stai de vorbă cu bunica ta intelectuală, care îți vorbește, cu naturalețe, despre erotism și alte lucruri intime pe care, în realitate, n-ai fi avut de fapt niciodată curajul să le vorbești cu bunica ta, și o tipă venită din viitor, să ne aducă secretul tinereții veșnice. Așa că sînt multe lucruri pe care le-am învățat de la Nora, dar cea mai importantă rămîne lecția generozității și a încrederii. Nora a fost foarte generoasă cu mine, oferindu-mi-se cu totul pentru acest film. M-a lăsat să fac tot ce vreau, fără să-și dorească să influențeze în vreun fel firul poveștii mele, și mi-a oferit încredere de la bun început, de cînd i-am propus să documentez călătoria ei cu trenul la Tîrgul de Carte de la Frankfurt. Nu s-a îndoit nici de rezultatul filmului sau, dacă a făcut-o, a avut grijă ca eu să nu simt asta, iar pentru mine acest „Da, hai!” a fost tot ce-am avut nevoie ca să pornesc în această mare aventură. Călătoria pe care mi-a oferit-o a fost extraordinară, au fost momente în care destinația nu mi s-a mai părut atît de importantă și-i mulțumesc pentru asta.
Filmul a călătorit deja în vara asta în festivaluri. Ce reacții a stîrnit?
Așa e, filmul a fost deja invitat la unele dintre cele mai importante festivaluri din țara noastră, unde s-a plîns, s-a rîs, și sper că și la proiecțiile viitoare oamenii vor ieși la fel de emoționați și fericiți din sala de cinema pentru că, da, e un film la care se rîde și se plînge, uneori concomitent, alteori pe rînd. Deci nu pleci cu mîna goală. Majoritatea celor care l-au văzut mi-au spus că se regăsesc în el și că vor să-l revadă pentru a înțelege mai bine „fenomenul Nora Iuga” și pentru a-și lua notițe. Credeți-mă, nu exagerez deloc. Și vorbesc aici de oameni de toate vîrstele și felurile. Rețin citate, pe care apoi le postează în social media sau le notează într-un carnețel, așa cum s-a întîmplat luna trecută, la proiecția pe care am avut-o la festivalul pentru adolescenți „Boovie”, unde o tînără mi-a arătat, la finalul proiecției, citatele ei inspiraționale extrase din film.
interviu realizat de Ana Maria SANDU
