„Sîntem preocupați de chestiunea morală” – interviu cu regizorul Luc DARDENNE –
Frații și regizorii belgieni Dardenne rămîn consecvenți acelorași obsesii tematice şi stilistice. Cîştigători de două ori ai trofeului Palme d’Or cu filmele Rosetta (1999) și Copilul (2005), cei doi au ajuns celebri pentru dramele lor sociale scrupulos de realiste, realizate după o carieră mai puțin cunoscută în film documentar. Tori și Lokita, ultimul lor film distins cu Premiul aniversar la Cannes, spune povestea prieteniei dintre doi adolescenți africani care emigrează în Belgia. Luc Dardenne a venit în octombrie pentru Les Films de Cannes à Bucarest și am stat de vorbă despre cel mai recent film al lor, despre cum lucrează cu actorii neprofesioniști și despre cinema-ul lor în general.
Cît de repede ați găsit cei doi africani care joacă rolurile principale în Tori și Lokita?
Fiul meu are o firmă de casting și el a fost cel care a lansat un apel către rețelele de socializare și către presă pentru a găsi doi africani, un tînăr de 12 ani și o fată de 17. Am primit foarte multe fotografii și pe cei aproximativ o sută de candidați pentru ambele roluri i-am chemat la filmări și am vorbit cu fiecare în parte. Pierre (Dardenne, n.r.) și cu mine am interpretat replicile împreună cu tinerii candidați. Pe Joely (Mbundu, n.r.) am găsit-o foarte repede. În plus ea cînta bine, era important pentru rolul pe care urma să-l facă. Joely se lumina imediat la fiecare zîmbet și am simțit pe loc că avea un potențial mare ca actriță. Cu cel de-al doilea actor principal, „cel mic”, a fost cam complicat, l-am găsit spre final. Căutam pe cineva foarte subțire, care să se strecoare printre țevi (rîde, n.r.), așa ca pentru filmele de aventuri, și l-am găsit pe Pablo (Schils, n.r.) care avea alura asta explozivă, vie și foarte încordată și cînta excepțional.
După prospecție și scrierea scenariului vă abateți de la text imaginîndu-vă situații sau replici care se pot modifica pe parcurs?
Urmăm îndeaproape scenariul, chiar dacă decorul e mai mult sau mai puțin cunoscut. Scriem povestea, apoi repetăm timp de patru sau cinci săptămîni, găsim decorul, care în filmul acesta e natural, mai puțin plantația de canabis construită, apoi stabilim ce tipuri de lumini vom folosi. Cu actorii facem repetiție filmată, dar cu scenariul în față, care nu e un text sacru, dar îl urmăm îndeaproape. Au fost secvențe pe care le schimbam într-adevăr, dar numai la repetiții, odată ce am început filmarea nu mai modificăm nimic din ce am scris. Așa facem întotdeauna, nu doar cu actorii neprofesioniști. Cum filmăm planuri-secvență lungi, e nevoie de timp pentru actori, dar și pentru noi ca regizori în raport cu aparatul de filmat și cu coregrafia pe care o stabilim în prealabil la repetiții.
Înainte de a filma un plan-secvență vă consultați cu directorul de imagine Benoît Dervaux?
Nu ne consultăm, chiar decidem cum facem, stabilim planul imaginii, care e cea mai importantă parte din film. Sensibilitatea și flerul lui Benoît (Dervaux, n.r.) ajută mult, el găsește toate soluțiile posibile pentru mișcarea camerei de filmat. Dar, în linii mari, îi spunem cum și în ce fel vom filma. Dimineața, în timpul repetițiilor, fie eu, fie fratele meu repetăm cu actorii. Benoît se uită la ce repetăm pe platou și tot el găsește variantele legate de găsirea luminilor slabe și a planului în care se va filma scena. În decorul construit al plantației de canabis a fixat cîteva lămpi.
În marea majoritate a filmelor regizate de dumneavoastră conflictul e simplu. Tori și Lokita e povestea a doi copii imigranți prin intermediul cărora „lansați” întrebările legate de exploatarea minorilor în Europa. Care au fost intențiile filmului?
Sigur, dimensiunea societății e o permanență, toate personajele noastre evoluează în situații existențiale sau sociale aparte. Societatea e mereu acolo, cu personajele. Iar Tori și Lokita este un film despre doi prieteni care nu pot respira dacă nu sînt împreună și nu ar putea trăda niciodată. S-au mai făcut filme despre prietenii trădate, dar aici legătura dintre ei e cumva „torța” filmului. Tot scenariul e construit în jurul ideii că cei doi protagoniști trebuie separați prin ruperea legăturii. Cred că de asta am mers pînă la capăt, am ucis unul dintre personaje la sfîrșit, ca să demareze povestea propriu-zisă. Ea lucrează la negru pe o plantație de canabis, cel mic e la pizzerie și ei doi încearcă tot filmul să fie din nou împreună...
Moartea simbolică a Lokitei ar putea determina schimbarea legilor în favoarea imigranților minori din Europa?
Nu aș spune că am ales finalul filmului din dorința de a schimba lucrurile, finalul acesta ni s-a părut potrivit în relație cu povestea, dar e adevărat că ce i se întîmplă Lokitei e atît de grav și de revoltător că am putea spera într-o reacție a spectatorilor. Pentru că nu are acte în regulă, Lokita trăiește clandestin. Dacă ar fi fost în legalitate cu documentele ar fi putut găsi mici job-uri oriunde și asta se întîmplă cu toți cei aflați în situația ei. Legea îi obligă la ilegalități și la muncă la negru. Dar, da, filmul denunță situația fără ieșire a minorilor fără acte din Europa. Noi ne-am propus să construim povestea unei prietenii între cei doi minori africani care trebuie separați deși ei sînt inseparabili în sensul în care nu pot trăi unul fără celălalt, iar în final ea se sacrifică pentru ca fratele să rămînă în viață.
Ați lucrat cu actori profesioniști, cu tînăra Arta Dobroshi (în Tăcerea Lornei), cu Marion Cotillard, în Două zile, o noapte. Dar ați și lansat o mulțime de actori neprofesioniști. Aș aminti pe Thomas Doret (Băiatul cu bicicleta) sau pe Idir Ben Addi din filmul Tînărul Ahmed. Absolut toți joacă personaje extrem de hotărîte. Există o relație între voința protagoniștilor și cinema-ul social pe care îl faceți?
Cea mai mare parte a personajelor noastre fie vor să iasă dintr-o situație, fie noi, ca regizori, îi ajutăm să depășească situația. Tînărul Ahmed se străduiește să scape de fanatismul care îl bîntuie, de relația cu imamul, Rosetta vrea iasă din condiția de șomeră amărîtă, și cînd avem un personaj care vrea să se elibereze de situația care îl sufocă, avem în vedere că e vorba de probleme de viață și de moarte. Prin urmare, aș spune că sînt capabili să meargă foarte departe ca să obțină ce și-au propus sau să eșueze, așa cum e Rosetta din filmul omonim. Ea ajunge un fel de soldat și e capabilă să ucidă, dar, din fericire, o scoate la capăt în final. Cu tînărul Ahmed e altceva, nu vrea să iasă, rămîne în subteran și îi place să ucidă pentru a mulțumi imamului, iar noi scriem scenariul cu gîndul de a-i smulge din împrejurările respective și, da, sigur e legat de social, de un nivel brechtian al înțelegerii lumii. Spre exemplu, filmul se „termină” pentru noi, ca regizori, doar cînd Rosetta își reia munca. Unii ne-au spus că facem un cinema politic în genul lui Ken Loach, dar ne-am apărat explicînd că nu asta ne interesează. Sîntem preocupați de chestiunea morală în raport cu individul. Revenind la Rosetta, după ce a reluat munca, scenariul „se continuă” un sfert de oră tocmai pentru că am vrut să subliniem reușita aceasta, ea e foarte mulțumită că merge la serviciu, cu toate că societatea de azi înseamnă concurență permanentă și șomaj. Am încercat să identificăm traiectoria morală și psihologică a personajelor noastre care sînt spirite obsedate de o singură idee, ca acelea din Kafka. Puștiul din Băiatul cu bicicletaîl are doar pe tatăl lui în cap, chiar dacă tutorele face tot posibilul să-i cîștige dragostea. Iar cînd își vede tatăl, e dezamăgit, dar cumva se autoiluzionează.
Dacă ar fi să alegeți, ați filma cu actori „adevărați” sau cu neprofesioniști?
Preferăm ambele variante, cred că și fratele meu ar răspunde același lucru, deși sînt bucurii puțin diferite. Cînd lucrăm cu un neprofesionist e mai multă tensiune, iar contribuția regizorului e mult mai mare, mai ales la repetițiile din primele săptămîni. În cazul ultimului nostru film, cu cele două personaje a fost și mai stresant pentru că nici unul nu mai jucase niciodată. Citiseră textul, dar chiar nu știau ce să facă, cum să se miște și am vorbit cu ei destul de mult. La Băiatul cu bicicleta o aveam pe Cécile de France care interacționa cu puștiul neobișnuit cu platoul de filmare, dar în Tori și Lokita cei doi erau mereu într-o așteptare și atunci am făcut ceva în premieră, le-am arătat cum să facă, dar i-am rugat să nu ne imite, ar fi fost extrem de periculos... Ne-a fost cam frică, însă și-au intrat în rol repede, sînt chiar foarte buni actori. Pe un actor profesionist, tehnica îl ajută să propună idei, să ocolească obstacolele.
Care a fost reacția tînărului Pablo Schils (Tori din Tori și Lokita, n.r.) la Cannes?
El a fost mereu lîngă mine în timpul proiecției, a văzut filmul prima dată la Cannes și spunea: „Asta nu e vocea mea, nu sînt eu!”. Eu îl asiguram că e el și apoi tot mă contrazicea: „Eu nu vorbesc așa!”. Partenera lui împlinise 18 ani chiar înainte de festival și, fiind mai matură, s-a descurcat foarte bine. Dar în film are 17 ani.
interviu realizat de Roxana CĂLINESCU
