„Sînt un fan al fragilității“ – interviu cu regizorul Radu AFRIM –
„Sînt un fan al fragilității”
– interviu cu regizorul Radu AFRIM –
Ce vă lipsea cînd lucrați la Teatrul Luni și ce vă lipsește acum, cînd lucrați la TNB? Uitîndu-vă în spate, ce s-a schimbat și ce a rămas la fel în felul de a construi povești, de a lucra la un spectacol?
Mărturisesc că atunci cînd lucram la Green Hours nu-mi lipsea Teatrul Național. Deloc. Nici nu mergeam să văd spectacole acolo. Deși încă trăiau marii actori populari. Dacă întîmplător intram în clădire o făceam ca să ajung sus, la Lăptărie. Sau la Centrul Dansului, care era în clădirea veche a TN-ului. Era începutul anilor 2000. Exista însă un public care își dădea seama că teatrul băltea. Și începea să caute altceva. Tinerii, mai ales. Care, între timp, nu mai sînt chiar tineri și merg împreună cu noi mai departe. Cei care au ales să rămînă pe aici.
Acum, cînd lucrez la TNB, nu-mi lipsește Teatrul Luni. Deloc. Consider că am pierdut suficient de mulți ani ai tinereții în curtea GDS, la beri. Măcar erau gratis, pentru că repetam acolo. E drept că lîngă berea aia mergea de minune merdeneaua din Amzei.
Am făcut primul spectacol la TNB în 2010, adică la zece ani de la debut. Mi s-a dat sala cea mai mică, probabil pentru ca eșecul să nu fie așa vizibil. Nici nu cunoșteam actorii din teatru. Manole mi-a făcut jumătate din distribuție cu cine i-a convenit lui. Și-a băgat toți amicii în distribuție. Eu l-am luat din Odeon pe Constantin Cojocaru cu care mai lucrasem. La vizionare, înaintea premierei, primul care a luat cuvîntul a fost Radu Beligan. Era fascinat de spectacol. A zis, printre altele, că așa ceva nu s-a mai văzut în acest teatru. Toți cei care au vorbit după el n-au mai avut curajul să spună altceva. Deși erau nume unul și unul. Vorbesc despre vizionarea internă la Avalanșa. Apoi a urmat Năpasta, în care am înlocuit hangița cu o creatoare de haine cu imprimeuri dark. În UNATC, catedra de teatrologie era siderată. Studenții veneau pe ascuns la teatru, că altfel și-o luau de la profi. Un altfel de abuz made in UNATC.
Ce s-a schimbat în felul meu de a construi povesti? În munca la scenă s-a schimbat totul. În alegerea poveștilor nu s-au schimbat multe. Lucruri care nu mă atrăgeau atunci (comediile lui Caragiale, de exemplu) nu mă atrag nici acum. Comediile spumoase mă lăsau rece și atunci, și acum. Deși în spectacolele mele e umor cît nu poți duce. În anii începuturilor mele se vorbea mult despre teatrul cu T mare. Toți năzuiau spre așa ceva. Năzuința asta era singura comedie spumoasă la care eu rîdeam cu lacrimi. Eram ferm convins că orice tip de text poate fi pus pe scenă. Apoi au urmat cîțiva ani în care nu mai credeam în asta. Acum sînt mai aproape ca niciodată de anii mei de Litere. De literatura aparent non-dramatică. Dar cu potențial scenic uriaș.
Ca să rezum: nu mi-a lipsit nimic nici atunci, nu-mi lipsește nici acum. Sînt mulțumit cînd sînt lăsat să muncesc la intensitatea care-mi place mie.
Cît vă implicați în scenografie, costume, muzica unui spectacol? Cît de multă mînă liberă le dați colaboratorilor dvs.?
Scenografie: cînd am un scenograf excepțional, implicarea mea se rezumă la un „wow“, atunci cînd îmi prezintă proiectul. Cînd starea de „uau” trece, e posibil să înceapă negocieri. În ultimii ani, astea sînt dictate de restricții financiare. Cînd scenograful e mai modest, pot să merg pînă la a pune pe listă toate elementele de decor de care am nevoie în scenă. În detaliu.
Muzica: în general, semnez universul sonor. Adică scriu scenele inspirat de unele drone, pedale sau sunete vag muzicale. Alteori, am compozitor sau singer/songwritter în scenă. Colaboratorii sînt liberi să fie creativi. Dar, mai ales, sînt liberi să intre peste mine la toate repetițiile.
Cît de mare este, pentru un regizor inovator, spaima de a se manieriza? Cum se poate evita plafonarea? Care e cea mai mare teamă legată de asta pe care o aveți?
Cred că nimeni nu construiește ceva năucit de vreo spaimă ca asta. La repetiții spun adesea: „Nu, frate, am mai făcut asta”. Pentru că există soluții care vin fără să le cauți. Similare cu cele pe care le-ai mai folosit. Ca atunci cînd îți dă Spotify-ul similar artists. Și tu zici, „no thnx“, nu vreau artiști similari. Vreau ceva nemaiauzit. Adică inexistent. Recunosc că la mate mi-ar fi plăcut să pot rezolva toate problemele cu teorema lui Pitagora, la job, din contra, prefer să-mi complic existența. Uneori, cînd tac la repetiții și mă gîndesc la rezolvări sare cîte un actor grăbit cu o soluție. Doar așa, ca să violeze o tăcere. Evident că nu folosesc acea soluție. Deși, știu, asta e împotriva regiei de grup, regiei de tip gang bang care se practică acum. Am mai zis-o, actorii au o libertate infinită în interiorul desenului ale cărui contururi le-am desenat eu. În ziua în care contururile astea vor fi blurate și șovăitoare, atunci jocul va avea alte reguli. Sau nu va mai fi nici un joc. Preferabil.
De ce preferați actorii tineri?
Prefer amestecurile. Tinerii pot fi cumplit de bătrîni și bătrînii șocant de tineri. Pe de altă parte, se întîmplă un fenomen bizar. Dispar actorii în vîrstă de pe scene. În loc să îmbătrînească împreună cu mine actorii care erau tineri la debuturile mele, ei rămîn tineri. Și nu pot să-i folosesc pe post de bătrîni decît ultra-compoziționați.
Așa că vor face compoziție atît diva Lilly Ghiță de la Marea Neagră, cît și Pușa Darie de la Iași cînd le dau de jucat femei mature. Deși nici una nu mai e la vîrsta tandră a debutului. Acum lucrez în detaliu cu Marius Bodochi la compoziția unui domn în vîrstă. Oamenii de pe vremea lui Shakespeare, la 45 de ani se cam pregăteau să-și încheie socotelile cu viața. Există în ultima vreme o fragilitate a tinerilor actori, pe care generația azi matură n-a experimenta-o, se pare. Eu sînt un fan al fragilității (cartea scrisă despre munca mea de Cristina Rusiecki se cheamă The fabric of fragility), însă noua fragilitate a actorului nou se referă la altceva. Ceva care nu știu cîtă legătură mai are cu performanța. Am citit un titlu de interviu cu un tînăr actor care suna așa: „De ce trebuie să fie grea această meserie?“. Cînd această meserie va deveni ușoară, eu, unul, mă voi retrage.
Ce înseamnă pentru dvs. teatrul în orașele mici?
Ador orașele mici. Dacă Iași sau Craiova înseamnă oraș mic. Ador și teatrul în tîrg (Mureș) și într-un fel de stațiune secuiască (Sfîntu Gheorghe). Să nu mai zic de malul mării (Constanța). Aici echipele lucrează pentru un timp doar la un singur proiect. Al nostru. Stresul e diminuat, deadline-urile sînt laxe, aparent se dilată. În provincie știu care e cafeneaua care mă inspiră la scris (în București n-am găsit-o), știu unde mi-e frizerul, știu de unde cumpăr pîinea cea mai bună (îmi place să cer și în ungurește, mi-e egal), știu unde pot bea un vin excelent, fără să fiu obligat să văd fața unui chelner arogant, am timp să vorbesc cu oamenii orașului între repetiții. Cît vreau eu. Sau ei. Dar nu mă gîndesc doar la mine cînd merg prin țară să lucrez. Sînt acolo echipe care mă așteaptă. Cu care am lucrat, cu care am avut momente bune și rele, oameni care au făcut performanță și au avut bucurii în timpul întîlnirii noastre.
Cît de greu e să rămîi pe val în teatru? E necesar „să fii pe val”?
O să par un mincinos, însă nu știu ce înseamnă asta. Din interior e cam greu de văzut. Și eu ies prea puțin în afară. În afara muncii, vreau să zic. Și cînd nu muncesc prefer să ies pe cîmp cu cîinii. Nu să mă gîndesc dacă sînt pe val sau nu. Sigur că există unele feedback-uri care-ți taie respirația și atunci te poți gîndi că oamenii ăia consideră că tu faci ceva ce ei nu pot face sau nu și-au dorit niciodată să facă, adică să ofere o supradoză de emoție unei săli pline, și atunci te proiectezi cumva plutind peste sala aia, dar te pierzi repede din vedere, te iei cu alte gînduri. Cel mai adesea echilibrezi balanța cu eșecurile vieții tale și, la bilanțul final, îți zici că ești pe linia de plutire, nicidecum pe val. Poate valul tău a trecut, dar nu e exclus să vină un tsunami să te ia pe sus. Tocmai cînd făceai liniștit pluta pe spate, într-o mare de previzibil.
Deschid rar televizorul și de fiecare dată dau peste oameni care vorbesc despre ei. Fără oprire, fără jenă. Ca și cum lumea s-ar sufoca în absența lor. Știu ei ceva despre ei, ce eu nu știu despre mine? Cu siguranță, dacă ești vedetă la televizor ești conștient că ești pe val, chiar dacă e un val care devine irelevant imediat ce-ai trecut vama la Giurgiu, dar nu contează, tu poți să oprești valul ăsta în loc să-ți faci cîteva selfie-uri cocoțat pe coama valului înghețat. Și în timp ce tu îți faci o colecție de selfie-uri, fanii tăi plictisiți au găsit pe TikTok un tip simpatic, care o arde pe trapanele, tipul face o rimă spontană la „ce e val ca valul trece” și își ia inimioare la greu.
Am luat UNITER-ul pentru regie de trei ori. Aș putea zice că am fost pe val de trei ori.
Spectacolele dvs. sînt, de fapt, niște filme live. În ce relații sînteți cu cinematograful? Vă tentează să regizați și altceva decît spectacole?
Sînt mai aproape de film decît de teatru. Cînd le zic actorilor la repetiții că joacă teatru, e de rău. Dar nu pot zice că marea mea pasiune sînt filmele minimaliste românești, în care actorilor li se interzice să deschidă gura atunci cînd vorbesc. Tentație? Este, este.
În ultimele spectacole ați mizat pe niște texte ale autorilor români contemporani. Inimă şi alte preparate din carne al lui Dan Coman, pentru cel mai recent spectacol, Seaside Stories, pe mai multe proze. Plus Simona Popescu și Mihai Radu. Cum alegeți sau ce vă interesează la un text contemporan?
În lista asta e literatură foarte diversă. Cu greu ai putea găsi ceva în comun la Simona Popescu și la Tudor Ganea. Și totuși, există poezie la ambii. Cîteva fraze care vibrează în mine, niște identități mai mult sau mai puțin definite înăuntrul scrierilor, o anume atmosferă pe care s-o intuiesc sau care să mă intuiască. Nu caut deloc teme actuale. Care dau bine în CV. Știu că în toate aceste decenii am vorbit despre lucruri care acum sînt îmbrățișate fără discernămînt de toată lumea artistică. Asta nu înseamnă că le resping acolo unde le găsesc într-o formulă autentică. Una care mă mai poate surprinde. Mă interesează foarte mult scriitura. Simt vibe-ul ei. De aceea nu regizez proza tradusă dintr-o limbă străină. Pentru că e posibil să se fi pierdut esențialul la traducere. Plus ce se mai pierde la dramatizare. N-aș considera Tihna lui Bartis literatură străină. Deși e. Cred că am vulgarizat, că răspunsul la întrebare e mult mai vast. Cert e că îmi apropriez atmosfera prozelor/poemelor pe care le mut în teatru. Spectatorii o descoperă mai întîi în spectacolele mele de multe ori, apoi fug la carte. E un drum posibil. Chiar dacă marea din Seaside Stories era marea voastră, a fiecăruia/fiecăreia dintre prozatori/prozatoare, s-au scris cronici în care se vorbește despre „marea lui Afrim”.
Și ce anume vă atrage la lectura/dramatizarea unui autor clasic, precum Rebreanu?
Consider că Pădurea spînzuraților e o capodoperă. Nu am descoperit-o în liceu, nici în Facultatea de Litere, ci la centenar. Bine, nu vă imaginați că m-a șantajat emoțional centenarul. Nu sînt genul. Ion Caramitru m-a întrebat dacă nu vreau s-o fac, nici nu-mi aminteam romanul, îmi era rușine să-i zic asta, am zis „aoleu”, e ceva de treabă aici, apoi pînă n-am terminat de citit cartea nu i-am mai răspuns la cîteva telefoane, acum îmi pare nespus de rău. Și, uite așa, actorii s-au trezit cu un întreg roman interbelic în gură. Ce întuneric s-a lăsat… Evident, monoloagele de la începutul spectacolului nu sînt din Rebreanu, ceea ce-i poate descumpăni pe unii. Sînt, totuși, zeci de mii de oameni care au văzut pînă acum spectacolul ăsta. Nu e singurul scriitor vechi pe care l-am dramatizat.
Faptul că prima facultate pe care ați absolvit-o a fost cea de Litere v-a făcut un cititor mai exigent, mai atent? Cum vă alegeți textele?
Am avut profesori foarte buni la Litere în anii ’90. Am fost și prieten apropiat al lui Mircea Zaciu, mi-a fost profesor în afara catedrei. Eu eram un sălbatic și el n-a încercat să mă domesticească. Se amuza de mine așa cum sînt. M-a pus însă să scriu poezii. Exercițiul ăsta îmi folosește acum.
Gusturile mele literare de la 20 de ani nu prea coincid cu cele de azi. În plus, sînt tentat să consider deja fumat tot ceea ce am citit în timpul multor zile și nopți chinuitoare de lectură obligatorie pentru examenele din sesiune. Noroc cu uitarea. Exact ca atunci cînd vezi un serial întreg într-o noapte și peste un an îl începi din nou, și abia pe la episodul 5 îți dai seama că l-ai mai văzut. Tot așa și cu unele cărți. Chiar dacă li se zice cărți de căpătîi.
Citiți cronicile teatrale? Vă irită, vă amuză, vă sînt de folos?
Nu-mi sînt de folos în sensul în care cronicarii s-ar aștepta. Sau se așteptau pînă acum ceva vreme. Îți dai seama dintr-o lectură pe diagonală care merită citită integral și care nu. Tu ești cronicar și ești conștient de faptul că ultima frază dintr-o cronică e citită mai întîi de scriitorul despre care scrii. Tot așa și la teatru. Au devenit foarte importante feedback-urile oamenilor care intră în săli, cele de pe rețelele sociale. Se zice că asta e și de bine, și de rău. Eu cred doar că e mersul firesc al lumii. Uneori citesc unele cronici/eseuri, cel puțin la fel de atent lucrate ca spectacolele mele despre care ele vorbesc. Atunci nu pot decît să respect sincer munca celui/celei care a scris și să fiu interesat de ce scrie pe mai departe. Însă, ca și în cazul textelor pe care le regizez, și la cronici sînt interesat de scriitură, caut un stil. Nu doar judecăți de valoare, puse mai bine sau mai prost în pagină.
Sînteți mulțumit de ceea ce faceți? Aveți vreun spectacol de care sînteți mîndru cu adevărat sau vreunul de care vă rușinați? Vă despărțiți greu de spectacole? Cît de des le revedeți?
Nu mă leg pentru eternitate de prea multe dintre spectacolele mele. Nu le văd cu anii. Sînt infidel cu ele. Am în spectacole bune scene de care mi-e rușine. Am spectacole care au părut neînțelese la vremea lor și care mie mi se păreau unice, astea n-au fost niciodată premiate. Din păcate, nu e ca la literatură, să te trezești că un roman considerat minor în anii ’60 poate fi reconsiderat de generațiile care vin. Sau în muzică. În teatru, totul dispare. Ce n-a fost trăit, simțit, înțeles cîndva, nu mai are o a doua șansă.
Credeți că teatrul de azi are subiecte/direcții predilecte?
Evident. Pe de o parte, se abuzează de ele pentru că e multă lume disperată să-și facă meseria, mulți care vor să se facă vizibili în timp record, în festivaluri, în Europa, în univers. Pe de altă parte, există un număr limitat de artiști (i-aș numi aleși) care sînt real interesați de problemele planetei pe care încă viețuim. Și cea de-a doua categorie deține ingredientul care face diferența.
Ce căutați și ce găsiți în fotografie?
Lumina pe care prea rar o găsesc în teatre. Păstrînd proporțiile, cred că întîlnirea cu lumina naturală la ieșirea din teatru după o zi de repetiție poate fi la fel de emoționantă ca vederea luminii după o zi de muncă într-o mină.
Chestionar
Primul spectacol de teatru văzut: La TV, o piesă comunistă cu un șantier, ceva cu o femeie care a rămas gravidă pe șantier. Nu știu de ce mi-a rămas în memorie. Probabil datorită unui cinstit joc realist-socialist.
Spectacolul de teatru care v-a schimbat viața: Phaedra de Purcărete. O tot zic de douăzeci de ani.
În ce spectacol de-ale dvs. v-ar plăcea să trăiți pentru o vreme: Să mă întorc în blocul șaptezecist din Pasărea retro. Blocul copilăriei mele. Cu tot cu lumea din el.
Scriitorul pe care l-ați descoperit tîrziu: Încă nu a venit tîrziul ăla, îl mai aștept și mai sper.
Cîntecul pe care nu v-ați săturat niciodată să-l ascultați: Smooth operator / Sade.
Regizorul român pe care-l admirați cel mai mult: Lucian Pintilie.
Cu ce muzician din lume ați colabora: Kate Bush.
Cu ce actor din istorie ați fi colaborat: Jennifer Coolidge. Se pune?
Ce spectacol românesc de teatru ați trimite într-o capsulă spațială să fie văzut de alte civilizații: Teatrul românesc se bazează mult pe text, de cele mai multe ori e numai cu vorbe. Cum să priceapă bieții extratereștri, omuleții ăia verzi?
Plăcerea muzicală vinovată: Îmi asum totul, sînt mîndru de muzica pe care o ascult.
Un scriitor/carte preferată: Baudelaire.
Un regizor/film preferat: Antonioni.
Un artist plastic: Fernand Khnopff.
Un fotograf preferat: Robert Doisneau.
Dintre toate problemele lumii, care vă preocupă cel mai mult: Faptul că încă sîntem atît de ignoranți încît să credem că Pămîntul ăsta a apărut ca să ne lăfăim noi pe el. Că animalele sînt aici pentru noi și trebuie să ne facă din ce în ce mai mult loc. Și că pădurile ar trebui să se retragă undeva departe, în alte păduri, care la rîndul lor să se retragă în alte păduri și tot așa. Despre astea tot vorbesc în spectacolele mele. Toate problemele astea și altele, ca intoleranța, neacceptarea celuilalt, condiția femeii, războiul apropiat sau îndepărtat geografic, nu și-au găsit loc în spectacolele mele ca probleme sociale, ci mai curînd m-au interesat ca probleme ale sufletului în excursia lui prin lumea vizibilă. Abia aici consider eu că am ceva de zis.
Interviu realizat de Ana Maria SANDU și Marius CHIVU
