Seducătoarea atracție a autoritarismului (fragment)

Anne APPLEBAUM
Publicat în Dilema Veche nr. 919 din 18 – 24 noiembrie 2021
Seducătoarea atracție a autoritarismului (fragment) jpeg

Monarhie, tiranie, oligarhie, democrație – toate aceste moduri de organizare a societăților le erau familiare lui Platon și Aristotel în urmă cu peste două mii de ani. Statul monopartid iliberal, care se găsește actualmente pretutindeni în lume – de exemplu în China, Venezuela, Zimbabwe –, a fost creat însă pentru prima dată de Lenin în Rusia, începînd din 1917. În manualul de științe politice al viitorului, fondatorul Uniunii Sovietice va fi amintit cu siguranță nu doar pentru convingerile sale marxiste, ci și ca inventatorul acestei forme durabile de organizare politică. Este modelul pe care‑l folosesc actualmente mulți autocrați din lume.

Spre deosebire de marxism, statul monopartid iliberal nu este o filosofie. Este un mecanism de păstrare a puterii și funcționează netulburat alături de multe alte ideologii. Funcționează deoarece definește clar cine ajunge să facă parte din elită – elita politică, elita culturală, elita financiară. În monarhiile Franței și Rusiei prerevoluționare, dreptul de a conduce era acordat aristocrației, care se definea prin coduri rigide ale descendenței și prin etichetă. În democrațiile occidentale moderne, dreptul de a conduce e garantat, cel puțin teoretic, de diferitele forme de competiție: campanii electorale și vot, teste meritocratice care stabilesc accesul la învățămîntul superior și serviciul public, piețe libere. Ierarhiile sociale de modă veche fac de obicei parte din acest melanj, dar în Marea Britanie, America, Franța moderne și, pînă recent, în Polonia, majoritatea considera că modul cel mai just și eficient de distribuire a puterii este competiția democratică. Ar trebui să conducă, de fapt, cei mai atrăgători și mai competenți politicieni. În instituțiile statului – judecătorească, serviciu public – ar trebui să fie angajați oameni calificați. Concursurile ar trebui să aibă loc într‑un cadru care oferă șanse egale tuturor, pentru a garanta un rezultat corect.

Statul monopartid al lui Lenin se baza pe alte valori. Lenin a răsturnat ordinea aristocratică, dar nu a înlocuit‑o cu un model competitiv. Statul monopartid bolșevic nu era doar nedemocratic, era și anticompetitiv, și antimeritocratic. Locurile din universități, slujbele din domeniul drepturilor civile și rolurile din guvern și industrie nu ajungeau la cei mai harnici sau la cei mai capabili, ci la cei mai loiali. Indivizii nu avansau datorită talentului sau priceperii lor, ci pentru că erau dispuși să se conformeze regulilor partidului. Deși acele reguli erau diferite în momente diferite, erau consecvente în anumite privințe. De obicei excludeau fosta elită conducătoare și pe copiii acesteia, precum și grupurile etnice suspecte. Favorizau copiii clasei muncitoare și mai ales pe oamenii care declarau cu voce tare credința în partid, care participau la ședințele de partid, care participau la manifestările publice de entuziasm. Hannah Arendt remarca atractivitatea autoritarismului pentru oamenii care aveau resentimente sau se simțeau niște ratați în anii 1940, cînd scria că cel mai rău tip de partid monopartid „înlocuiește în mod invariabil toate talentele de primă mînă, indiferent de simpatiile lor, cu acei trăsniți și proști a căror lipsă de inteligență și de creativitate este în continuare cea mai bună garanție a loialității lor“ .

Parodierea instituțiilor competitive ale „democrației burgheze“ și ale capitalismului pusă în scenă de extrema stîngă, cinismul ei în legătură cu posibilitatea ca mass‑media, serviciul public sau cel judiciar să fie obiective au avut de multă vreme și o versiune de dreapta. Germania lui Hitler este exemplul care se dă de obicei. Dar sînt multe altele, de la Spania lui Franco la Chile al lui Pinochet. Apartheidul din Africa de Sud era de facto un stat monopartid care și‑a corupt presa și sistemul judiciar pentru a‑i exclude pe negri din viața politică și pentru a promova interesele populației afrikaaner – albii sud‑africani descinzînd în principal din coloniști olandezi care nu reușiseră în economia capitalistă creată de Imperiul Britanic.

Este adevărat că existau și alte partide în apartheidul sud‑african. Dar un stat monopartid nu este neapărat un stat în care nu există partide de opoziție. Deși Partidul Comunist al lui Lenin și Partidul Nazist al lui Hitler și‑au arestat și ucis adversarii politici, există o mulțime de exemple de state monopartide, chiar state monopartide vicioase, care au permis opoziția limitată, chiar dacă numai pentru imagine. Între 1945 și 1989, multe dintre partidele comuniste din Europa de Est au permis existența opoziției – partide ale țăranilor, pseudocreștin-democrate sau, în cazul Poloniei, un mic partid catolic – care să joace roluri în stat, în „parlamentele“ fraudate sau în viața publică. În ultimele decenii au fost multe exemple, de la Tunisia lui Ben Ali la Venezuela lui Hugo Chávez, state monopartide de facto care au controlat instituțiile de stat și au limitat libertatea de asociere și libertatea cuvîntului, dar care au permis existența unei urme de opoziție, atîta timp cît aceasta nu punea în pericol partidul aflat la guvernare.

Această formă de dictatură blîndă nu necesită violență în masă pentru a rămîne la putere. În schimb, se bazează pe cadre ale elitei care conduc birocrația, televiziunea și presa de stat, instanțele de judecată și, în unele țări, companiile de stat. Acești funcționari ai vremurilor moderne își înțeleg rolul, care este de a‑i apăra pe conducători indiferent cît de incorecte ar fi afirmațiile lor, cît de mare ar fi corupția lor și cît de dezastruos impactul lor asupra oamenilor obișnuiți și asupra instituțiilor. În schimb, acești funcționari știu că vor fi recompensați și promovați. Apropiații conducătorului de partid pot deveni foarte bogați, primind contracte lucrative sau posturi în consiliile de conducere ale companiilor de stat fără a fi nevoiți să concureze pentru ele. Alții pot conta pe salarii guvernamentale și pe imunitate față de acuzațiile de corupție și de incompetență. Oricît de proaste ar fi rezultatele muncii lor, nu‑și vor pierde slujbele.

919 15 amurgul democratiei front jpg jpeg

Monopartide iliberale

În întreaga lume există multe versiuni de state monopartide iliberale, de la Rusia lui Vladimir Putin la Filipinele lui Rodrigo Duterte. În Europa există multe partide potențial iliberale, dintre care unele au făcut parte din coaliții guvernamentale, de exemplu în Italia și în Austria. Dar în timp ce scriu acestea, doar două asemenea partide iliberale au monopol asupra puterii: Lege și Justiție în Polonia și Fidesz al lui Viktor Orbán în Ungaria. Ambele au făcut pași mari spre distrugerea instituțiilor independente și ambele i‑au copleșit, în consecință, cu beneficii pe membrii partidelor lor. Lege și Justiție nu doar că a schimbat legea funcționarilor publici, simplificînd demiterea profesioniștilor și angajarea oamenilor din partid, ci i‑a și demis pe conducătorii unor companii de stat poloneze. Oameni cu experiență, care conduceau companii mari, au fost înlocuiți de membri de partid, precum și de prietenii și rudele acestora.

Puteți denumi în multe feluri acest gen de lucruri: nepotism, acaparare a statului, corupție. Dar dacă vreți, îl puteți descrie și în termeni pozitivi: reprezintă sfîrșitul odioaselor noțiuni de meritocrație, competiție politică și piață liberă, principii care, prin definiție, nu i‑au avantajat niciodată pe cei cu mai puțin succes. Un sistem fraudat și necompetitiv sună rău dacă vreți să trăiți într‑o societate condusă de cei dotați și talentați. Dar dacă acesta nu e principalul dumneavoastră interes, ce e rău în asta?

Dacă credeți, la fel cum cred acum mulți dintre vechii mei prieteni, că Poloniei îi va fi mai bine dacă e condusă de oameni care proclamă sus și tare un anumit gen de patriotism, care sînt loiali președintelui de partid, care repetă cuvintele lui Kaczynski, un „nou fel de polonez“ – atunci un stat monopartid este, de fapt, mai drept decît o democrație competitivă. De ce ar trebui să li se permită diferitelor partide să concureze pe un teren de joc care oferă șanse egale dacă numai unul dintre acestea merită să conducă? De ce să li se permită firmelor să concureze pe o piață liberă dacă numai unele dintre ele sînt loiale partidului și, prin urmare, merită cu adevărat să fie bogate?

Acest impuls este subliniat, în Polonia, în Ungaria și în multe alte țări foste comuniste, de sentimentul larg răspîndit că regulile concurenței sînt viciate deoarece reformele din anii 1990 – cînd privatizarea în masă și impunerea regulilor pieței libere au transformat economiile – au permis unui număr prea mare de foști comuniști să‑și recicleze puterea politică în putere economică. Atît Orbán, cît și Kaczynski își cataloghează adesea oponenții drept „comuniști“ și ajung chiar să cîștige simpatii în străinătate procedînd astfel. În cazul lui Orbán, principalii lui adversari, cel puțin în prima parte a carierei, erau cu adevărat foștii comuniști, redenumiți „socialiști“, astfel încît această descriere să aibă impact.

Dar în ambele țări acest apel la „anticomunism“, care părea atît de important în urmă cu un sfert de secol, pare un pretext subțire și superficial acum. Deoarece, cel puțin din 2005, Polonia a fost condusă doar de președinți și de prim‑miniștri ale căror biografii politice începeau cu mișcarea anticomunistă Solidaritatea. Principalii rivali ai lui Kaczynski sînt liberalii de centru‑dreapta, nu din partea stîngă a eșichierului politic. Nici în Polonia nu există vreun monopol de afaceri puternic ex-comunist – cel puțin nu la nivel național, o mulțime de oameni făcînd bani fără să aibă legături politice deosebite, iar Orbán angajează cu regularitate foști comuniști în posturi înalte. „Anticomunismul“ ambelor guverne este o altă formă de ipocrizie.

Anne Applebaum (n. 1964) este jurnalistă la The Atlantic și predă istorie la Johns Hopkins University School for Advanced International Studies. Volumul său Gulagul: o istorie (2003) a fost premiat cu Pulitzer. Cartea Amurgul Democrației. Seducătoarea atracție a autoritarismului se află în curs de apariție la Editura Litera.

traducere de Cora RADULIAN

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Câți ani de pușcărie riscă românul acuzat de trădare
Conform articolului 394 din Codul Penal, Alexandru Piscan, care este acuzat că a desfășurat activități de spionaj în beneficiul Federației Ruse, vizând obiective militare românești și NATO, poate înfunda pușcăria ani grei.
image
Anchetă extinsă în cazul Coldea: sunt vizați și Alexander Adamescu și Mihai Tufan. „Șeful cel mare”, fondator al „statului paralel”
Anchetă a fost extinsă în dosarul generalilor SRI Florian Coldea și Dumitru Dumbravă, fiind cercetate fapte de corupție în legătură cu firme controlate de către oamenii de afaceri Bogdan Alexander Adamescu și de către milionarul Mihai Tufan.
image
Pățania ciudată a unui șofer băut din Neamț. A făcut accident exact în momentul în care polițiștii îi făceau semn să tragă pe dreapta
Acţiunile poliţiştilor din Neamţ, pentru combaterea evenimentelor nedorite din traficul rutier, s-au soldat cu depistarea mai multor şoferi care erau băuţi la volan, întocmindu-se dosare penale

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.