Seducătoarea atracție a autoritarismului (fragment)

Anne APPLEBAUM
Publicat în Dilema Veche nr. 919 din 18 – 24 noiembrie 2021
Seducătoarea atracție a autoritarismului (fragment) jpeg

Monarhie, tiranie, oligarhie, democrație – toate aceste moduri de organizare a societăților le erau familiare lui Platon și Aristotel în urmă cu peste două mii de ani. Statul monopartid iliberal, care se găsește actualmente pretutindeni în lume – de exemplu în China, Venezuela, Zimbabwe –, a fost creat însă pentru prima dată de Lenin în Rusia, începînd din 1917. În manualul de științe politice al viitorului, fondatorul Uniunii Sovietice va fi amintit cu siguranță nu doar pentru convingerile sale marxiste, ci și ca inventatorul acestei forme durabile de organizare politică. Este modelul pe care‑l folosesc actualmente mulți autocrați din lume.

Spre deosebire de marxism, statul monopartid iliberal nu este o filosofie. Este un mecanism de păstrare a puterii și funcționează netulburat alături de multe alte ideologii. Funcționează deoarece definește clar cine ajunge să facă parte din elită – elita politică, elita culturală, elita financiară. În monarhiile Franței și Rusiei prerevoluționare, dreptul de a conduce era acordat aristocrației, care se definea prin coduri rigide ale descendenței și prin etichetă. În democrațiile occidentale moderne, dreptul de a conduce e garantat, cel puțin teoretic, de diferitele forme de competiție: campanii electorale și vot, teste meritocratice care stabilesc accesul la învățămîntul superior și serviciul public, piețe libere. Ierarhiile sociale de modă veche fac de obicei parte din acest melanj, dar în Marea Britanie, America, Franța moderne și, pînă recent, în Polonia, majoritatea considera că modul cel mai just și eficient de distribuire a puterii este competiția democratică. Ar trebui să conducă, de fapt, cei mai atrăgători și mai competenți politicieni. În instituțiile statului – judecătorească, serviciu public – ar trebui să fie angajați oameni calificați. Concursurile ar trebui să aibă loc într‑un cadru care oferă șanse egale tuturor, pentru a garanta un rezultat corect.

Statul monopartid al lui Lenin se baza pe alte valori. Lenin a răsturnat ordinea aristocratică, dar nu a înlocuit‑o cu un model competitiv. Statul monopartid bolșevic nu era doar nedemocratic, era și anticompetitiv, și antimeritocratic. Locurile din universități, slujbele din domeniul drepturilor civile și rolurile din guvern și industrie nu ajungeau la cei mai harnici sau la cei mai capabili, ci la cei mai loiali. Indivizii nu avansau datorită talentului sau priceperii lor, ci pentru că erau dispuși să se conformeze regulilor partidului. Deși acele reguli erau diferite în momente diferite, erau consecvente în anumite privințe. De obicei excludeau fosta elită conducătoare și pe copiii acesteia, precum și grupurile etnice suspecte. Favorizau copiii clasei muncitoare și mai ales pe oamenii care declarau cu voce tare credința în partid, care participau la ședințele de partid, care participau la manifestările publice de entuziasm. Hannah Arendt remarca atractivitatea autoritarismului pentru oamenii care aveau resentimente sau se simțeau niște ratați în anii 1940, cînd scria că cel mai rău tip de partid monopartid „înlocuiește în mod invariabil toate talentele de primă mînă, indiferent de simpatiile lor, cu acei trăsniți și proști a căror lipsă de inteligență și de creativitate este în continuare cea mai bună garanție a loialității lor“ .

Parodierea instituțiilor competitive ale „democrației burgheze“ și ale capitalismului pusă în scenă de extrema stîngă, cinismul ei în legătură cu posibilitatea ca mass‑media, serviciul public sau cel judiciar să fie obiective au avut de multă vreme și o versiune de dreapta. Germania lui Hitler este exemplul care se dă de obicei. Dar sînt multe altele, de la Spania lui Franco la Chile al lui Pinochet. Apartheidul din Africa de Sud era de facto un stat monopartid care și‑a corupt presa și sistemul judiciar pentru a‑i exclude pe negri din viața politică și pentru a promova interesele populației afrikaaner – albii sud‑africani descinzînd în principal din coloniști olandezi care nu reușiseră în economia capitalistă creată de Imperiul Britanic.

Este adevărat că existau și alte partide în apartheidul sud‑african. Dar un stat monopartid nu este neapărat un stat în care nu există partide de opoziție. Deși Partidul Comunist al lui Lenin și Partidul Nazist al lui Hitler și‑au arestat și ucis adversarii politici, există o mulțime de exemple de state monopartide, chiar state monopartide vicioase, care au permis opoziția limitată, chiar dacă numai pentru imagine. Între 1945 și 1989, multe dintre partidele comuniste din Europa de Est au permis existența opoziției – partide ale țăranilor, pseudocreștin-democrate sau, în cazul Poloniei, un mic partid catolic – care să joace roluri în stat, în „parlamentele“ fraudate sau în viața publică. În ultimele decenii au fost multe exemple, de la Tunisia lui Ben Ali la Venezuela lui Hugo Chávez, state monopartide de facto care au controlat instituțiile de stat și au limitat libertatea de asociere și libertatea cuvîntului, dar care au permis existența unei urme de opoziție, atîta timp cît aceasta nu punea în pericol partidul aflat la guvernare.

Această formă de dictatură blîndă nu necesită violență în masă pentru a rămîne la putere. În schimb, se bazează pe cadre ale elitei care conduc birocrația, televiziunea și presa de stat, instanțele de judecată și, în unele țări, companiile de stat. Acești funcționari ai vremurilor moderne își înțeleg rolul, care este de a‑i apăra pe conducători indiferent cît de incorecte ar fi afirmațiile lor, cît de mare ar fi corupția lor și cît de dezastruos impactul lor asupra oamenilor obișnuiți și asupra instituțiilor. În schimb, acești funcționari știu că vor fi recompensați și promovați. Apropiații conducătorului de partid pot deveni foarte bogați, primind contracte lucrative sau posturi în consiliile de conducere ale companiilor de stat fără a fi nevoiți să concureze pentru ele. Alții pot conta pe salarii guvernamentale și pe imunitate față de acuzațiile de corupție și de incompetență. Oricît de proaste ar fi rezultatele muncii lor, nu‑și vor pierde slujbele.

919 15 amurgul democratiei front jpg jpeg

Monopartide iliberale

În întreaga lume există multe versiuni de state monopartide iliberale, de la Rusia lui Vladimir Putin la Filipinele lui Rodrigo Duterte. În Europa există multe partide potențial iliberale, dintre care unele au făcut parte din coaliții guvernamentale, de exemplu în Italia și în Austria. Dar în timp ce scriu acestea, doar două asemenea partide iliberale au monopol asupra puterii: Lege și Justiție în Polonia și Fidesz al lui Viktor Orbán în Ungaria. Ambele au făcut pași mari spre distrugerea instituțiilor independente și ambele i‑au copleșit, în consecință, cu beneficii pe membrii partidelor lor. Lege și Justiție nu doar că a schimbat legea funcționarilor publici, simplificînd demiterea profesioniștilor și angajarea oamenilor din partid, ci i‑a și demis pe conducătorii unor companii de stat poloneze. Oameni cu experiență, care conduceau companii mari, au fost înlocuiți de membri de partid, precum și de prietenii și rudele acestora.

Puteți denumi în multe feluri acest gen de lucruri: nepotism, acaparare a statului, corupție. Dar dacă vreți, îl puteți descrie și în termeni pozitivi: reprezintă sfîrșitul odioaselor noțiuni de meritocrație, competiție politică și piață liberă, principii care, prin definiție, nu i‑au avantajat niciodată pe cei cu mai puțin succes. Un sistem fraudat și necompetitiv sună rău dacă vreți să trăiți într‑o societate condusă de cei dotați și talentați. Dar dacă acesta nu e principalul dumneavoastră interes, ce e rău în asta?

Dacă credeți, la fel cum cred acum mulți dintre vechii mei prieteni, că Poloniei îi va fi mai bine dacă e condusă de oameni care proclamă sus și tare un anumit gen de patriotism, care sînt loiali președintelui de partid, care repetă cuvintele lui Kaczynski, un „nou fel de polonez“ – atunci un stat monopartid este, de fapt, mai drept decît o democrație competitivă. De ce ar trebui să li se permită diferitelor partide să concureze pe un teren de joc care oferă șanse egale dacă numai unul dintre acestea merită să conducă? De ce să li se permită firmelor să concureze pe o piață liberă dacă numai unele dintre ele sînt loiale partidului și, prin urmare, merită cu adevărat să fie bogate?

Acest impuls este subliniat, în Polonia, în Ungaria și în multe alte țări foste comuniste, de sentimentul larg răspîndit că regulile concurenței sînt viciate deoarece reformele din anii 1990 – cînd privatizarea în masă și impunerea regulilor pieței libere au transformat economiile – au permis unui număr prea mare de foști comuniști să‑și recicleze puterea politică în putere economică. Atît Orbán, cît și Kaczynski își cataloghează adesea oponenții drept „comuniști“ și ajung chiar să cîștige simpatii în străinătate procedînd astfel. În cazul lui Orbán, principalii lui adversari, cel puțin în prima parte a carierei, erau cu adevărat foștii comuniști, redenumiți „socialiști“, astfel încît această descriere să aibă impact.

Dar în ambele țări acest apel la „anticomunism“, care părea atît de important în urmă cu un sfert de secol, pare un pretext subțire și superficial acum. Deoarece, cel puțin din 2005, Polonia a fost condusă doar de președinți și de prim‑miniștri ale căror biografii politice începeau cu mișcarea anticomunistă Solidaritatea. Principalii rivali ai lui Kaczynski sînt liberalii de centru‑dreapta, nu din partea stîngă a eșichierului politic. Nici în Polonia nu există vreun monopol de afaceri puternic ex-comunist – cel puțin nu la nivel național, o mulțime de oameni făcînd bani fără să aibă legături politice deosebite, iar Orbán angajează cu regularitate foști comuniști în posturi înalte. „Anticomunismul“ ambelor guverne este o altă formă de ipocrizie.

Anne Applebaum (n. 1964) este jurnalistă la The Atlantic și predă istorie la Johns Hopkins University School for Advanced International Studies. Volumul său Gulagul: o istorie (2003) a fost premiat cu Pulitzer. Cartea Amurgul Democrației. Seducătoarea atracție a autoritarismului se află în curs de apariție la Editura Litera.

traducere de Cora RADULIAN

p 15 Delta Bucurestiului 0778 jpg
„Încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc” – interviu cu regizoarea Eva PERVOLOVICI
„Pentru mine era important să arăt în film acest trecut simbolic, în același timp artistic și spiritual, al închisorii Văcărești.”
947 15 Alexandru Belc jpeg
„Mă interesează legătura dintre trecut și prezent” – interviu cu regizorul Alexandru BELC
„Cît de mult putem să ne luptăm pentru a nu lăsa compromisul să se instaleze în noi?”
p 15 coperta2 jpg
Nota traducătorului
Seria romanelor „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust va apărea, începînd din acest an, la Editura Cartier în noua traducere a lui Cristian Fulaș.
p 21 jpg
David Lynch: fuga psihogenică
La David Lynch există o doză bine echilibrată de mister și de inexplicabil, de gangsteri și femei în pericol, de dedublare și subconștient.
945 15 Sebastian Strasser png
„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER
Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut.
945 22 Christian Badea jpeg
„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA
„Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp.”
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe jpeg
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe
Debutul cinematografic și scenariile metaforice care vorbeau despre sistemul totalitar apar și în urma propriilor experiențe politice.
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu jpeg
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu
Noua carte trebuie percepută ca o sinteză esențială, consacrată devenirii singurei opere monumentale transmise nouă de Constantin Brâncuși, dar și semnificației acesteia.
Poetul într un oraș de graniță jpeg
Poetul într-un oraș de graniță
Despre Petre Stoica cineva mai prețios ar putea spune că a îngenuncheat în fața poeziei și a plecat din cele lumești exact de ziua ei.
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI jpeg
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI
„Plec la drum cu o idee, cu o poveste, gîndindu-mă strict doar la personaje, la situațiile în care se află ele, la problemele cu care se confruntă, la deciziile pe care trebuie să le ia.”
Gaspar Noé – Cinéma du corps  30 de secunde pentru abandonarea filmului  jpeg
Gaspar Noé – Cinéma du corps. 30 de secunde pentru abandonarea filmului.
Noé revoluționează printr-un cinema exclusiv senzorial, un cinema al corpurilor, în jurul cărora așterne o pleiadă de subiecte așa-zis tabu.
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA jpeg
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA
„Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare.”
Yorgos Lanthimos  Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia jpeg
Yorgos Lanthimos. Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia
Cinema-ul lui Lanthimos este în egală măsură autentic și artificial, realist și formalist.
Golania (1990) & Rezist (2017 2018)   un amplu ritual de trecere jpeg
O reașezare a condiției umane
Zoomizarea relațiilor umane sau microsoftizarea dialogurilor umane e brand global.
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI jpeg
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI
„Pure Jazz“ este o serie de concerte în care vor performa doar tinerii muzicieni cu vîrstă sub 30 ani și care au compoziții proprii.
Enescu și Caudella – întîmplare cu elev și profesor jpeg
Cum l-au furat pe Enescu. Probele implacabile noi
Numele lui Romeo Drăghici, executor testamentar, primul director al Muzeului Enescu, a părut mereu stimabil. Niciodată nimeni nu îi contestase fie practicile patrimoniale, fie influența masivă asupra destinului postum al lui Enescu.
Brâncuși și religia frumosului jpeg
Brâncuși și religia frumosului
Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat.
De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi jpeg
Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui
La 28 ianuarie 2022, cîțiva istorici, arhiviști, muzicieni, critici literari și jurnaliști au semnalat și criticat public o nouă licitație privată cu documente obținute indubitabil fraudulos din arhive publice.
Anul cinematografic 2021 – anchetă jpeg
Anul cinematografic 2021 – anchetă
Șase critici de film și o întrebare: „Cu ce rămînem din anul cinematografic care a trecut?”.
Anul teatral 2021 – o anchetă jpeg
Anul teatral 2021 – o anchetă
Teatrele au fost nevoite să-și reinventeze repertoriul, să găsească mereu alte formule pentru a rămîne aproape de spectatori.

Adevarul.ro

image
Românii au votat Destinaţia Turistică a anului 2022. Oraşul care a câştigat marele titlu
Capitala Moldovei a câştigat premiul publicului, românii fiind cei care au votat online, pe www.destinatiaanului.ro. Premiul Juriului a fost acordat Braşovului.
image
O tânără şi-a dorit o noapte de vis în compania unui „Don Juan”. Idila s-a transformat în coşmar
O tânără care credea că va trăi o noapte de vis alături de un aşa-zis „Don Juan” s-a trezit a doua zi ca dintr-un coşmar. Bărbatul a fost condamnat pentru faptele sale.
image
Imagini din patiseria Paul din mall Promenada închisă de ANPC din cauza mizeriei şi a alimentelor expirate VIDEO
O echipa din Comisariatul pentru Protecţia Consumatorilor din Municipiul Bucureşti a constatat un mod defectuos în desfăşurarea activităţii Patiseriei/cofetăriei Paul, care oferea spre consum produse care pot pune în pericol viaţa şi sănătatea consumatorilor.

HIstoria.ro

image
100 de ani de show-uri culinare
În primăvara lui 1924 se auzea la radio primul show culinar, a cărui gazdă era Betty Crocker, devenită o emblemă a emisiunilor de acest gen și un idol al gospodinelor de peste Ocean. Puțină lume știa că Betty nu exista cu adevărat, ci era doar o plăsmuire a minților creatoare ale postului de radio.
image
„Uvertura” războiului austro-turc din 1715-1718
Războiul turco-venețiano-austriac dintre anii 1714-1718, cunoscut și drept Războiul Austro-Turc din 1715-1718, sau „Războiul lui Eugeniu de Savoia”, este primul din seria războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII.
image
Capitularea lui Osman Pașa
La 4/16 decembrie 1877, Carol îi scria Elisabetei că otomanii încercaseră pe data de 28 să iasă din Plevna luptând și construind un pod peste râul Vid, în zonă desfășurându-se bătălii cumplite. Carol s-a îndreptat imediat în acea direcție, în timp ce împăratul se dusese în centrul dispozitivului.