„Scrisorile lui Steinhardt comunică, sînt în legătură cu celelalte scrieri ale sale” – interviu cu prof. George ARDELEANU

Simona PREDA
Publicat în Dilema Veche nr. 921 din 2 – 8 decembrie 2021
„Scrisorile lui Steinhardt comunică, sînt în legătură cu celelalte scrieri ale sale” – interviu cu prof  George ARDELEANU jpeg

Volumul intitulat Corespondență (Polirom, 2021) – pe care l-ați îngrijit, la care ați semnat studiul introductiv, referințele critice și indicii – cuprinde scrisorile pe care Nicolae Steinhardt le-a trimis prietenilor și cunoscuților de-a lungul timpului. Care a fost provocarea supremă în organizarea acestui volum?

E vorba, deocamdată, de primul volum de Corespondență care include aproximativ 700 din cele 1.200 de scrisori trimise de N. Steinhardt (mă rog, pe care le-am putut identifica). Acum se fac în editură ultimele „finisări” ale celui de-al doilea volum, în care sînt incluse celelalte 500, incluzînd cam 150 de scrisori interceptate de Securitate. Cele două volume constituie un corp comun, separarea lor este pur și simplu o chestiune de dimensiune. Studiul introductiv și nota asupra ediției, cuprinse în primul volum, se referă și la volumul al doilea, iar dosarul de referințe critice și indicii (de nume, de titluri și de locuri), care vor figura la sfîrșitul volumului al doilea, sînt valabile pentru ambele volume. De asemenea, aparatul de note de subsol din primul volum trimite și la scrisori din volumul al doilea și invers. Așa că, aflîndu-ne deocamdată doar în posesia primului volum, putem spune că vîslim cu o singură vîslă pe marea liniștită sau învolburată a epistolarului steinhardtian. Cea mai mare provocare, după identificarea, colectarea, fotocopierea/scanarea scrisorilor, a fost găsirea unui criteriu ordonator și alcătuirea unui opis.   

Cum ați grupat cele peste 1.200 de scrisori?

Dintre cele trei criterii de ordonare la care ne-am gîndit (și pe care le-am descris în nota asupra ediției), am optat în cele din urmă pentru gruparea scrisorilor în funcție de destinatari și ordonarea grupajelor rezultate în ordine cronolgică, în funcție de data primei scrisori identificate trimse de N. Steinhardt fiecăruia dintre destinatari. Evident, în interiorul fiecărui grupaj criteriul de ordonare a fost tot unul cronologic. Avem astfel atît o impresie de ordine, de coerență, cît și o imagine a „devenirii” epistolare a omului Steinhardt...

O parte dintre scrisori au fost interceptate de Securitate. Cum le-ați obținut și cum ați ales să le integrați volumului?

Scrisorile interceptate le-am identificat, desigur, în arhivele CNSAS în urmă cu mai mulți ani, cînd îmi elaboram teza de doctorat despre N. Steinhardt care stă la baza volumului N. Steinhardt și paradoxurile libertății (Humanitas, 2009). Majoritatea provin din Dosarul de Urmărire Informativă nr. 207 a lui N. Steinhardt (11 volume), cîteva, puține, din alte fonduri documentare aflate în custodia CNSAS. Scrisorile interceptate sînt incluse în volumul al doilea și sînt grupate în două secțiuni: prima secțiune cuprinde scrisori confiscate și „reținute din circuit”, scrisori fotocopiate sau rescrise integral și repuse în circuit, secțiunea a doua conține scrisori rezumate sau reproduse fragmentar de Securitate (așa-zile „note de relații”), extrase, citate din scrisori decupate din rapoarte sau note informative etc. În aparatul critic sînt semnalate relațiile dintre corespondența „liberă” și corespondența interceptată ca și dintre cele două secțiuni ale corespondenței interceptate. Detalii în... nota asupra ediției.

Cine sînt destinatarii acestor scrisori? Este impresionantă tandrețea și eleganța cu care le scrie acestora...

Sînt peste 80 de destinatari ai corespondenței „libere”, dar și cîteva zeci de destinatari ai scrisorilor interceptate. În primul volum sînt incluse scrisorile din deceniul al IV-lea, către Manole Cociu-Costieni, Charles Gruber și Nicolae Iorga, apoi scrisorile de după ieșirea din închisoare către Perpessicius, Eugene Jenney, Remus Niculescu, Emanoil Vidrașcu, Virgil Nemoianu, Ion Caraion, Alexandru Ciorănescu, Ion Negoițescu, Virgil Ierunca, Monica Pillat, Toma Pavel, Nicolae Manolescu, Benedict Ghiuș, Geo Bogza etc. Un număr și mai mare de grupaje epistolare vor fi incluse în volumul al II-lea. Destinațiile lor configurează o hartă epistolară extinsă (România, Franța, Statele Unite, Canada, Santa Cruz de Tenerife, la care se adaugă, pentru volumul al II-lea, Anglia, Belgia, Germania, Spania, Elveția, Israel, Australia etc) care – așa cum era de așteptat – a provocat frisoane ofițerilor de securitate. Și, da, „tonurile” acestor scrisori diferă în funcție de „andrisant”, „glasurile” care se aud din ele se modulează în funcție de „încăperile” în care intră. Multe scrisori sînt adevărate eseuri, de o mare densitate culturală și spirituală, altele transmit o firească și atît de omenească tandrețe amicală.

Reprezintă tot acest material – așa cum specificați – imaginea devenirii omului Steinhardt? În ce fel?

Desigur! De la scrisorile din perioada 1935-1941, trimise din diferite „puncte” ale Europei prietenilor săi Manole Cociu-Costieni și Charles Gruber, care ne oferă imaginea unui tînăr cosmoplit, monden, dandy, atras de clipele de plaisir de vivre, dar și a unui tînăr lucid, cu o conștiință intens și uneori grav problematizatoare, reflexivă, critică (mai ales cînd se referă la Franța anilor 1938-1939, o Franță căzută în capcana consumismului, populismului, jemanfișismului, intrată într-o zodie a decadenței, ceea ce o face vulnerabilă în fața Germaniei lui Hitler), la scrisorile de după ieșirea din închisoare (unde trăise experiența „îngustării spațiilor infinite ale lumii pînă la minimumul nevoilor omenești”, ceea ce contribuise „la acea penetrație în interiorul eului, în acea adîncime unde se dezvăluie principiul inaccesibil”, cum îi scrie în 14 martie 1967 lui Eugene Jenney), scrisori care înseamnă în primul rînd o reconectare cu lumea, mai ales cu lumea liberă (a se vedea scrisorile către Virgil Ierunca, Alexandru Ciorănescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Eugene Jenney ș.a.), apoi la scrisorile de după „aflarea Rohiei” și intrarea în viața monahală, care a constituit ultimul episod din „aventura” convertirii sale (ca și în închisoare, în chilia unei mănăstiri se descoperă adevăratele culmi ale Realității, după cum îi scrisese lui Toma Pavel în 3 februarie 1970, deci chiar înainte de începerea acestei experiențe) – asistăm la cîteva dintre „secvențele” importante ale „romanului” devenirii omului Steinhardt. Dar la această întrebare răspunde aproape întreg studiul introductiv.

Reprezintă o scrisoare (și) un text literar?

Da. Mă raliez aici teoriei lui Livius Ciocîrlie din preambulul cărții sale Mari corespondențe (1981, 2019) – la care, de altfel, m-am și referit în studiul introductiv – conform căreia o scrioare devine text literar atunci cînd e scoasă din circuitul utilitar – informațional și ajunge sub ochii altcuiva decît ai celui căruia îi era destinată, adică sub ochii unui cititor pentru care lectura scrisorii respective este un act gratuit, este expresia unui „dezinteres pasional”. Schimbînd perspectiva, literaritatea unei scrisori este condiționată de autenticitatea, spontaneitatea și, nu în ultimul rînd, de talentul epistolierului, de colocvialitatea, de spiritul „salonard” ale acestuia. Îi invit pe cititori să recitească, de pildă, scrisorile lui Caragiale, mai ales scrisoarea către Alceu Urechia din 7/20 iulie 1905 despre vizita lui Barbu Delavrancea la Berlin, care poate fi pusă alături de oricare dintre prozele sale.

Și cum de n-ar fi literatură autentică acest mic fragment de umor epistolar, de haz de necaz pe care Steinhardt îl face într-o scrisoare către Eugene Jenney din 15 februarie 1965, într-un moment dramatic al vieții sale de după ieșirea din închisoare: „Am reintrat contabil la o altă (mică) fabrică de cartonaje. Comme «blessing in disguise», on aura vu mieux. E ca într-o piesă de Adamov, cu puternice elemente de creepers, LʾAssommoir și Jarry. Schimbarea îmi aduce mai curînd aminte de proverbul chinez al lui Ernest Bramah: «When struck by a thunderbolt it becomes unnecessary to consult the Book of Dates about the precise meaning of the Omen». – Dar din fericire eu plutesc în beatitudine și eforie și sînt absolut untouchable. (Oricum contabilitatea  este una din bazele iadului – unul din cei șapte stîlpi – dacă există – ai infernului.)”

Identificăm, citind scrisorile, vreun pattern al lor? În toate există idei de critică literară, de meditație religioasă, referințe culturale...

Dacă prin pattern epistolar înțelegem „tipar stilistic”, da, în aceste scrisori pot fi identificate mai multe astfel de „tipare” (și cred că ele s-ar preta unei foarte interesante analize stilistice). În studiul introductiv, am dat exemplul unei scrisori către Ion Caraion din 7 octombrie 1971 despre romanul Esthera al lui Romulus Dianu, care pare să evoce modelul retoric al unui text religios sau omiletic (doi colegi care predau Literatură veche și cărora le-am trimis-o s-au gîndit la encomiastica marianică din unele predici ale lui Antim). Sînt reactivate însă și alte tipare, alte convenții. Steinhardt își creează, pe de altă parte, propriile-i convenții epistolare, care nu inhibă spontaneitatea scrisorilor, dimpotrivă! Există în aceste scrisori un adevărat ceremonial al comunicării către corespondenți, mai ales în formulele de adresare ori de încheiere, o stilistică a „reverenței” sau a colocvialității sau chiar a vorbirii „pe șleau”, după cum există tipare ludico-(auto)ironice savuroase. Iată, de pildă, un fragment dintr-o scrisoare către Toma Pavel din 4 aprilie 1971 în care își cere iertare că nu i-a expediat la timp felicitările pentru ziua de naștere: „Iubite Tomiță, / Caldele mele urări pentru ziua de 4 aprilie ar fi trebuit să le expediez de acum o săptămînă / Pentru a mă ierta de întîrziere, te rog să iei în considerație: / a) vîrsta mea înaintată și consecința ei: ramolismentul; / b) relativitatea timpului; / c) tot ceea ce știi despre Einstein și Bergson, durată, timp, simultaneitate, imposibilitatea simultaneității etc.; / d) zădărnicia așezărilor și convențiilor omenești (printre care nu poate să nu figureze și calendarul, lucrare eminamente deșartă); / faptul că îți scriu de la porțile Orientului, unde nu numai că domnește ușurătatea, dar mai și persistă amintirea stilului vechi (așa încît, socotind după stilul vechi – și de ce n-am socoti? –  Iʾm still in time); / teoria Alicei despre unbirthday presents; dacă sînt atît de plăcute (și numeroase, 364: I) aceste presents ori gifts, de ce n-ar exista (și n-ar fi plăcute și ele) unbirthay congratulations? / Pentru toate aceste considerente, rugîndu-te să mă ierți, primește urările mele care izvorăsc din inimă și dă-mi voie să te sărut de la depărtare. / La mulți ani!”.

Și, evident, Steinhardt face parte din acea familie de epistolieri, din literatura noastră sau din literatura europeană, pentru care o scrisoare este (mult) mai mult decît o scrisoare. Cum am mai spus, multe scrisori sînt eseuri în sine.

Oferă aceste scrisori posibile chei de interpretare către operele sale? Vorbeați despre o dublă viziune, înspre afară și înspre înăuntru...

Din nou, răspund afirmativ. Scrisorile lui Steinhardt comunică, sînt în legătură cu celelalte scrieri ale sale (toate aceste, multe, legături au fost consemnate în notele de subsol) și pot fi studiate și ca un „șantier” al operei sale. Așa cum există complexe expoziționale în care vizitatorilor li se deschid și atelierele pictorilor care expun, tot așa scrisorile lui Steinhardt sînt căi de acces către atelierul său de creație. Multe dintre impresiile de lectură consemnate „la cald” în scrisori vor configura viitoarele sale articole, după ce au fost supuse unui proces de filtrare. Și nu de puține ori ele oferă „pe masă” chei de interpretare a textelelor sale. De pildă, într-o scrisoare către Virgil Ierunca din 17 iunie 1980, el îi atrage prietenului său atenția asupra potențialului subversiv al unor texte din volumul Incertitudini literare (apărut la Editura Dacia în 1980), iar într-o scrisoare către Virgil Nemoianu din 16 noiembrie 1969 îi oferă tînărului său prieten, aflat cu o bursă pentru pregătirea doctoratului la University of California San Diego, cîteva importante chei de lectură a eseului său Secretul ”Scrisorii pierdute”, care va fi publicat în 1975 în revista Ethos, condusă de Virgil Ierunca (la noi avea să apară abia peste două decenii, contrariind – prin unele teze ale sale – anumite habitudini de percepție asupra lumii lui Caragiale).

În ce măsură, citind aceste scrisori, putem înțelege altfel, mai profund, mai nuanțat, Jurnalul fericirii?

Așa cum am arătat în studiul introductiv, dar și în aparatul de note, scrisorile însoțesc, escortează Jurnalul fericirii (ambele variante) și nu de puține ori îl completează, atît extensiv (ceea ce e firesc, de vreme ce Jurnalul... se oprește în 1972) cît și intensiv (umplu niște „goluri”, pun niște accente asupra unor momente consemnate fugar în textul memorialistic, uneori, pentru cititorul care le parcurge după lectura Jurnalului fericirii, produc niște mutații de perspectivă etc.). Pe de altă parte, dat fiind faptul că Jurnalul... a fost scris après coup, iar cronologia în această extraordinară carte de memorii este pulverizată, bulversată, corespondența, în măsura în care noi am optat pentru o ordonare cronologică a grupajelor (iar în interiorul fiecărui  grupaj pentru o ordonare cronologică a scrisorilor), ar putea induce o impresie de ordine, de „geometrie” a traseului biografic steinhardtian, tocmai prin procesul de cronologizare a ceea ce e necronologic.

Este corespondența sa și purtătoare de ideologie? Sînt referințe la Soljenițîn, la Zinoviev. Steinhardt însuși este un liberal conservator, îl admiră pe Raymond Aron...

Inevitabil, dat fiind profilul intelectualui Steinhardt, chiar dacă marea parte a corespondenței sale e trimisă dintr-o țară captivă. De la scrisorile din 1938-1939 către Charles Gruber, în care tună și fulgeră împotriva populismului, împotriva „misticii masselor”, împotriva șovinismului și sindicalismului, împotriva fenomenului de discreditare a elitelor (ceea ce făcuse, de altfel, și în publicistica sa interbelică) ca și, așa cum am spus, împotriva „bizantinismului”, „eloismului”, je mʾen foutismului poporului francez, defecte în măsură să-i fragilizeze poziția în fața Germaniei lui Hitler, la scrisorile către Toma Pavel din 1969, în care își exprimă încîntarea că tînărul său prieten, aflat atunci la Paris, este admirator al lui Toqueville și-l îndeamnă să-i citească și pe ceilalți doctrinari francezi (îi alcătuiește o adevărată listă bibliografică), doctrinari pentru care „libertatea este ceea ce-i beatitudinea pentru Sf. Augustin”, dar și – tot într-o scrisoare către Toma Pavel – ironia față de mișcările studențești din Franța din mai 1968, ori – privind spre celălat „versant” al anului 1968 – indignarea față de înăbușirea Primăverii de la Praga, dar și față de atitudinea de atunci a unor André Malraux ori Charles de Gaulle care au „tăcut”, au „achiesat” (vezi scrisoarea către Virgil Ierunca din 7 decembrie 1976), apoi la o scrisoare către Eugene Jenney din 12 iunie 1988 în care, în urma lecturii cărții lui I. F. Stone, The Trial of Socrate, dezavuează (o făcuse și într-un articol din 1937) utopiile colectiviste propuse de-a lungul timpului, inclusiv Cetatea lui Platon („l-am privit întotdeauna cu suspiciune pe Platon, considerînd – odată cu Manole – modelul lui de stat ca un model de stat totalitar”) etc. –, avem, iată, imaginea unui intelectual critic, adversar ireversibil al totalitarismelor de orice culoare, în stare să detecteze, totodată, „microsemnalele” care le-ar putea prefigura.  

Această corespondență aduce un plus de lumină și asupra convertirii lui Steinhardt? Știm că el speră și într-o convertire a celor care încă se îndoiesc...

Apropo de accentele pe care le putem identifica în scrisori, unele dintre ele aduc acel „plus de lumină” și în ceea ce privește convertirea lui Steinhardt. Aș da ca exemplu scrisorile din septembrie 1938 către Charles Gruber trimise de la Interlaken, Montreux și Geneva. La Interlaken, Steinhardt participă la un congres internațional al Grupului de la Oxford, un grup creștin ecumenic, este impresionat de ceea ce se întîmplă acolo, sedus chiar de ambianța spirituală a manifestărilor respective. Este una dintre primele „borne” ale apropierii sale de creștinism de după eșecul integrării în Sinagogă. Este un moment de mare tensiune interioară, de sfîșiere lăuntrică a cuiva „disputat” de două spiritualități, a cuiva aflat la începutul drumului. Momentul este evocat și în Jurnalul fericirii, însă acolo – dată fiind privirea retrospectivă – el pare mult mai luminos, mai calm, nu mai are intensitatea dramatică a aceleiași experiențe trăite în simultaneitatea ei. În Jurnalul fericirii percepția este a cuiva aflat la celălalt capăt al traseului.

Răspunzînd la cea de-a doua parte a întrebării dumneavoastră, el simte, într-adevăr, nevoia irepresibilă de a le comunica prietenilor bucuria descoperirii lui Hristos și totodată este bucuros cînd întrevede semnele unei astfel de apropieri la ceilalți. Lui Virgil Ierunca, ignorînd repetatele mărturisiri ale acestuia că nu crede în Dumnezeu, îi scrie că „Dumnezeu în care tot spui că nu crezi, crede, El, în tine și te știe ca pe unul de-al Lui” (scrisoarea din 12 februarie 1976). Într-o scrisoare către E. Ionesco din 11 iunie 1986, în urma audierii unei emisiuni la „Europa liberă” despre traducerea volumului Nu în franceză, ajunge la concluzia că „l-ați găsit așadar pe Dumnezeu” și se grăbește să transmită această „descoperire” și altor prieteni (lui Noica, lui Paleologu, lui Nemoianu ș.a.). Însă cel mai spectacular schimb epistolar din acest punct de vedere este cel cu Emil Cioran (scrisorile către acesta vor fi incluse în volumul al II-lea), tocmai pentru că el demonstrează că un dialog autentic între un anticreștin virulent și un călugăr care și-a asumat cu fervoare credința este posibil. Cioran și Steinhardt – atît de diferiți și totodată atît de apropiați.

Ce reprezintă Steinhardt pentru dumneavoastră, domnule profesor? Care este marea lecție desprinsă din umanitatea lui, din asceza sa?

O întrebare care mi s-a pus de nenumărate ori... Voi răspunde într-o singură frază: lui Steinhardt i se potrivește de minune descrierea pe care el i-o face, în Testamentul politic care precedă Jurnalul fericirii, lui Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu: E liber, liber, liber...

interviu realizat de Simona PREDA

Foto: N. Steinhardt

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Uimirea unui german care a vizitat Bucureștiul: „Nu-mi vine să cred cât e de subestimat!”. Ce spune despre micii din Obor VIDEO
Thomas Wiede, un turist german pasionat de călătorii, a petrecut în această primăvară un weekend la București. Iar impresiile sale la superlativ despre capitala României au fost împărtășite și pe canalul său de YouTube, care are peste 11.000 de abonați.
image
De ce vor tot mai mulți români să revină acasă, după mulți ani de Germania. „Aici nici nu am unde să cheltuiesc banii”
O conațională care locuiește în Germania a transmis un mesaj devenit viral pe Tik Tok pentru românii care muncesc în străinătate. Românca îi sfătuiește să ia spontan hotărârea de a reveni în România, dacă în țară se simt cel mai bine, pentru că altfel se vor amăgi singuri la nesfârșit.
image
Rețeta lui Ceaușescu pentru a pune mâna pe putere în România. Cum a reușit un copil sărac să ajungă stăpânul țării
Nicolae Ceaușescu a fost modelul perfect de politruc oportunist. Așa cum arată biografia fostului dictator acesta și-a făcut culoar către putere prin șiretenie, exploatând momentele prielnice, făcându-și loc cu coatele atunci când a fost nevoie.

HIstoria.ro

image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.