„Scrisorile lui Steinhardt comunică, sînt în legătură cu celelalte scrieri ale sale” – interviu cu prof. George ARDELEANU

Simona PREDA
Publicat în Dilema Veche nr. 921 din 2 – 8 decembrie 2021
„Scrisorile lui Steinhardt comunică, sînt în legătură cu celelalte scrieri ale sale” – interviu cu prof  George ARDELEANU jpeg

Volumul intitulat Corespondență (Polirom, 2021) – pe care l-ați îngrijit, la care ați semnat studiul introductiv, referințele critice și indicii – cuprinde scrisorile pe care Nicolae Steinhardt le-a trimis prietenilor și cunoscuților de-a lungul timpului. Care a fost provocarea supremă în organizarea acestui volum?

E vorba, deocamdată, de primul volum de Corespondență care include aproximativ 700 din cele 1.200 de scrisori trimise de N. Steinhardt (mă rog, pe care le-am putut identifica). Acum se fac în editură ultimele „finisări” ale celui de-al doilea volum, în care sînt incluse celelalte 500, incluzînd cam 150 de scrisori interceptate de Securitate. Cele două volume constituie un corp comun, separarea lor este pur și simplu o chestiune de dimensiune. Studiul introductiv și nota asupra ediției, cuprinse în primul volum, se referă și la volumul al doilea, iar dosarul de referințe critice și indicii (de nume, de titluri și de locuri), care vor figura la sfîrșitul volumului al doilea, sînt valabile pentru ambele volume. De asemenea, aparatul de note de subsol din primul volum trimite și la scrisori din volumul al doilea și invers. Așa că, aflîndu-ne deocamdată doar în posesia primului volum, putem spune că vîslim cu o singură vîslă pe marea liniștită sau învolburată a epistolarului steinhardtian. Cea mai mare provocare, după identificarea, colectarea, fotocopierea/scanarea scrisorilor, a fost găsirea unui criteriu ordonator și alcătuirea unui opis.   

Cum ați grupat cele peste 1.200 de scrisori?

Dintre cele trei criterii de ordonare la care ne-am gîndit (și pe care le-am descris în nota asupra ediției), am optat în cele din urmă pentru gruparea scrisorilor în funcție de destinatari și ordonarea grupajelor rezultate în ordine cronolgică, în funcție de data primei scrisori identificate trimse de N. Steinhardt fiecăruia dintre destinatari. Evident, în interiorul fiecărui grupaj criteriul de ordonare a fost tot unul cronologic. Avem astfel atît o impresie de ordine, de coerență, cît și o imagine a „devenirii” epistolare a omului Steinhardt...

O parte dintre scrisori au fost interceptate de Securitate. Cum le-ați obținut și cum ați ales să le integrați volumului?

Scrisorile interceptate le-am identificat, desigur, în arhivele CNSAS în urmă cu mai mulți ani, cînd îmi elaboram teza de doctorat despre N. Steinhardt care stă la baza volumului N. Steinhardt și paradoxurile libertății (Humanitas, 2009). Majoritatea provin din Dosarul de Urmărire Informativă nr. 207 a lui N. Steinhardt (11 volume), cîteva, puține, din alte fonduri documentare aflate în custodia CNSAS. Scrisorile interceptate sînt incluse în volumul al doilea și sînt grupate în două secțiuni: prima secțiune cuprinde scrisori confiscate și „reținute din circuit”, scrisori fotocopiate sau rescrise integral și repuse în circuit, secțiunea a doua conține scrisori rezumate sau reproduse fragmentar de Securitate (așa-zile „note de relații”), extrase, citate din scrisori decupate din rapoarte sau note informative etc. În aparatul critic sînt semnalate relațiile dintre corespondența „liberă” și corespondența interceptată ca și dintre cele două secțiuni ale corespondenței interceptate. Detalii în... nota asupra ediției.

Cine sînt destinatarii acestor scrisori? Este impresionantă tandrețea și eleganța cu care le scrie acestora...

Sînt peste 80 de destinatari ai corespondenței „libere”, dar și cîteva zeci de destinatari ai scrisorilor interceptate. În primul volum sînt incluse scrisorile din deceniul al IV-lea, către Manole Cociu-Costieni, Charles Gruber și Nicolae Iorga, apoi scrisorile de după ieșirea din închisoare către Perpessicius, Eugene Jenney, Remus Niculescu, Emanoil Vidrașcu, Virgil Nemoianu, Ion Caraion, Alexandru Ciorănescu, Ion Negoițescu, Virgil Ierunca, Monica Pillat, Toma Pavel, Nicolae Manolescu, Benedict Ghiuș, Geo Bogza etc. Un număr și mai mare de grupaje epistolare vor fi incluse în volumul al II-lea. Destinațiile lor configurează o hartă epistolară extinsă (România, Franța, Statele Unite, Canada, Santa Cruz de Tenerife, la care se adaugă, pentru volumul al II-lea, Anglia, Belgia, Germania, Spania, Elveția, Israel, Australia etc) care – așa cum era de așteptat – a provocat frisoane ofițerilor de securitate. Și, da, „tonurile” acestor scrisori diferă în funcție de „andrisant”, „glasurile” care se aud din ele se modulează în funcție de „încăperile” în care intră. Multe scrisori sînt adevărate eseuri, de o mare densitate culturală și spirituală, altele transmit o firească și atît de omenească tandrețe amicală.

Reprezintă tot acest material – așa cum specificați – imaginea devenirii omului Steinhardt? În ce fel?

Desigur! De la scrisorile din perioada 1935-1941, trimise din diferite „puncte” ale Europei prietenilor săi Manole Cociu-Costieni și Charles Gruber, care ne oferă imaginea unui tînăr cosmoplit, monden, dandy, atras de clipele de plaisir de vivre, dar și a unui tînăr lucid, cu o conștiință intens și uneori grav problematizatoare, reflexivă, critică (mai ales cînd se referă la Franța anilor 1938-1939, o Franță căzută în capcana consumismului, populismului, jemanfișismului, intrată într-o zodie a decadenței, ceea ce o face vulnerabilă în fața Germaniei lui Hitler), la scrisorile de după ieșirea din închisoare (unde trăise experiența „îngustării spațiilor infinite ale lumii pînă la minimumul nevoilor omenești”, ceea ce contribuise „la acea penetrație în interiorul eului, în acea adîncime unde se dezvăluie principiul inaccesibil”, cum îi scrie în 14 martie 1967 lui Eugene Jenney), scrisori care înseamnă în primul rînd o reconectare cu lumea, mai ales cu lumea liberă (a se vedea scrisorile către Virgil Ierunca, Alexandru Ciorănescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Eugene Jenney ș.a.), apoi la scrisorile de după „aflarea Rohiei” și intrarea în viața monahală, care a constituit ultimul episod din „aventura” convertirii sale (ca și în închisoare, în chilia unei mănăstiri se descoperă adevăratele culmi ale Realității, după cum îi scrisese lui Toma Pavel în 3 februarie 1970, deci chiar înainte de începerea acestei experiențe) – asistăm la cîteva dintre „secvențele” importante ale „romanului” devenirii omului Steinhardt. Dar la această întrebare răspunde aproape întreg studiul introductiv.

Reprezintă o scrisoare (și) un text literar?

Da. Mă raliez aici teoriei lui Livius Ciocîrlie din preambulul cărții sale Mari corespondențe (1981, 2019) – la care, de altfel, m-am și referit în studiul introductiv – conform căreia o scrioare devine text literar atunci cînd e scoasă din circuitul utilitar – informațional și ajunge sub ochii altcuiva decît ai celui căruia îi era destinată, adică sub ochii unui cititor pentru care lectura scrisorii respective este un act gratuit, este expresia unui „dezinteres pasional”. Schimbînd perspectiva, literaritatea unei scrisori este condiționată de autenticitatea, spontaneitatea și, nu în ultimul rînd, de talentul epistolierului, de colocvialitatea, de spiritul „salonard” ale acestuia. Îi invit pe cititori să recitească, de pildă, scrisorile lui Caragiale, mai ales scrisoarea către Alceu Urechia din 7/20 iulie 1905 despre vizita lui Barbu Delavrancea la Berlin, care poate fi pusă alături de oricare dintre prozele sale.

Și cum de n-ar fi literatură autentică acest mic fragment de umor epistolar, de haz de necaz pe care Steinhardt îl face într-o scrisoare către Eugene Jenney din 15 februarie 1965, într-un moment dramatic al vieții sale de după ieșirea din închisoare: „Am reintrat contabil la o altă (mică) fabrică de cartonaje. Comme «blessing in disguise», on aura vu mieux. E ca într-o piesă de Adamov, cu puternice elemente de creepers, LʾAssommoir și Jarry. Schimbarea îmi aduce mai curînd aminte de proverbul chinez al lui Ernest Bramah: «When struck by a thunderbolt it becomes unnecessary to consult the Book of Dates about the precise meaning of the Omen». – Dar din fericire eu plutesc în beatitudine și eforie și sînt absolut untouchable. (Oricum contabilitatea  este una din bazele iadului – unul din cei șapte stîlpi – dacă există – ai infernului.)”

Identificăm, citind scrisorile, vreun pattern al lor? În toate există idei de critică literară, de meditație religioasă, referințe culturale...

Dacă prin pattern epistolar înțelegem „tipar stilistic”, da, în aceste scrisori pot fi identificate mai multe astfel de „tipare” (și cred că ele s-ar preta unei foarte interesante analize stilistice). În studiul introductiv, am dat exemplul unei scrisori către Ion Caraion din 7 octombrie 1971 despre romanul Esthera al lui Romulus Dianu, care pare să evoce modelul retoric al unui text religios sau omiletic (doi colegi care predau Literatură veche și cărora le-am trimis-o s-au gîndit la encomiastica marianică din unele predici ale lui Antim). Sînt reactivate însă și alte tipare, alte convenții. Steinhardt își creează, pe de altă parte, propriile-i convenții epistolare, care nu inhibă spontaneitatea scrisorilor, dimpotrivă! Există în aceste scrisori un adevărat ceremonial al comunicării către corespondenți, mai ales în formulele de adresare ori de încheiere, o stilistică a „reverenței” sau a colocvialității sau chiar a vorbirii „pe șleau”, după cum există tipare ludico-(auto)ironice savuroase. Iată, de pildă, un fragment dintr-o scrisoare către Toma Pavel din 4 aprilie 1971 în care își cere iertare că nu i-a expediat la timp felicitările pentru ziua de naștere: „Iubite Tomiță, / Caldele mele urări pentru ziua de 4 aprilie ar fi trebuit să le expediez de acum o săptămînă / Pentru a mă ierta de întîrziere, te rog să iei în considerație: / a) vîrsta mea înaintată și consecința ei: ramolismentul; / b) relativitatea timpului; / c) tot ceea ce știi despre Einstein și Bergson, durată, timp, simultaneitate, imposibilitatea simultaneității etc.; / d) zădărnicia așezărilor și convențiilor omenești (printre care nu poate să nu figureze și calendarul, lucrare eminamente deșartă); / faptul că îți scriu de la porțile Orientului, unde nu numai că domnește ușurătatea, dar mai și persistă amintirea stilului vechi (așa încît, socotind după stilul vechi – și de ce n-am socoti? –  Iʾm still in time); / teoria Alicei despre unbirthday presents; dacă sînt atît de plăcute (și numeroase, 364: I) aceste presents ori gifts, de ce n-ar exista (și n-ar fi plăcute și ele) unbirthay congratulations? / Pentru toate aceste considerente, rugîndu-te să mă ierți, primește urările mele care izvorăsc din inimă și dă-mi voie să te sărut de la depărtare. / La mulți ani!”.

Și, evident, Steinhardt face parte din acea familie de epistolieri, din literatura noastră sau din literatura europeană, pentru care o scrisoare este (mult) mai mult decît o scrisoare. Cum am mai spus, multe scrisori sînt eseuri în sine.

Oferă aceste scrisori posibile chei de interpretare către operele sale? Vorbeați despre o dublă viziune, înspre afară și înspre înăuntru...

Din nou, răspund afirmativ. Scrisorile lui Steinhardt comunică, sînt în legătură cu celelalte scrieri ale sale (toate aceste, multe, legături au fost consemnate în notele de subsol) și pot fi studiate și ca un „șantier” al operei sale. Așa cum există complexe expoziționale în care vizitatorilor li se deschid și atelierele pictorilor care expun, tot așa scrisorile lui Steinhardt sînt căi de acces către atelierul său de creație. Multe dintre impresiile de lectură consemnate „la cald” în scrisori vor configura viitoarele sale articole, după ce au fost supuse unui proces de filtrare. Și nu de puține ori ele oferă „pe masă” chei de interpretare a textelelor sale. De pildă, într-o scrisoare către Virgil Ierunca din 17 iunie 1980, el îi atrage prietenului său atenția asupra potențialului subversiv al unor texte din volumul Incertitudini literare (apărut la Editura Dacia în 1980), iar într-o scrisoare către Virgil Nemoianu din 16 noiembrie 1969 îi oferă tînărului său prieten, aflat cu o bursă pentru pregătirea doctoratului la University of California San Diego, cîteva importante chei de lectură a eseului său Secretul ”Scrisorii pierdute”, care va fi publicat în 1975 în revista Ethos, condusă de Virgil Ierunca (la noi avea să apară abia peste două decenii, contrariind – prin unele teze ale sale – anumite habitudini de percepție asupra lumii lui Caragiale).

În ce măsură, citind aceste scrisori, putem înțelege altfel, mai profund, mai nuanțat, Jurnalul fericirii?

Așa cum am arătat în studiul introductiv, dar și în aparatul de note, scrisorile însoțesc, escortează Jurnalul fericirii (ambele variante) și nu de puține ori îl completează, atît extensiv (ceea ce e firesc, de vreme ce Jurnalul... se oprește în 1972) cît și intensiv (umplu niște „goluri”, pun niște accente asupra unor momente consemnate fugar în textul memorialistic, uneori, pentru cititorul care le parcurge după lectura Jurnalului fericirii, produc niște mutații de perspectivă etc.). Pe de altă parte, dat fiind faptul că Jurnalul... a fost scris après coup, iar cronologia în această extraordinară carte de memorii este pulverizată, bulversată, corespondența, în măsura în care noi am optat pentru o ordonare cronologică a grupajelor (iar în interiorul fiecărui  grupaj pentru o ordonare cronologică a scrisorilor), ar putea induce o impresie de ordine, de „geometrie” a traseului biografic steinhardtian, tocmai prin procesul de cronologizare a ceea ce e necronologic.

Este corespondența sa și purtătoare de ideologie? Sînt referințe la Soljenițîn, la Zinoviev. Steinhardt însuși este un liberal conservator, îl admiră pe Raymond Aron...

Inevitabil, dat fiind profilul intelectualui Steinhardt, chiar dacă marea parte a corespondenței sale e trimisă dintr-o țară captivă. De la scrisorile din 1938-1939 către Charles Gruber, în care tună și fulgeră împotriva populismului, împotriva „misticii masselor”, împotriva șovinismului și sindicalismului, împotriva fenomenului de discreditare a elitelor (ceea ce făcuse, de altfel, și în publicistica sa interbelică) ca și, așa cum am spus, împotriva „bizantinismului”, „eloismului”, je mʾen foutismului poporului francez, defecte în măsură să-i fragilizeze poziția în fața Germaniei lui Hitler, la scrisorile către Toma Pavel din 1969, în care își exprimă încîntarea că tînărul său prieten, aflat atunci la Paris, este admirator al lui Toqueville și-l îndeamnă să-i citească și pe ceilalți doctrinari francezi (îi alcătuiește o adevărată listă bibliografică), doctrinari pentru care „libertatea este ceea ce-i beatitudinea pentru Sf. Augustin”, dar și – tot într-o scrisoare către Toma Pavel – ironia față de mișcările studențești din Franța din mai 1968, ori – privind spre celălat „versant” al anului 1968 – indignarea față de înăbușirea Primăverii de la Praga, dar și față de atitudinea de atunci a unor André Malraux ori Charles de Gaulle care au „tăcut”, au „achiesat” (vezi scrisoarea către Virgil Ierunca din 7 decembrie 1976), apoi la o scrisoare către Eugene Jenney din 12 iunie 1988 în care, în urma lecturii cărții lui I. F. Stone, The Trial of Socrate, dezavuează (o făcuse și într-un articol din 1937) utopiile colectiviste propuse de-a lungul timpului, inclusiv Cetatea lui Platon („l-am privit întotdeauna cu suspiciune pe Platon, considerînd – odată cu Manole – modelul lui de stat ca un model de stat totalitar”) etc. –, avem, iată, imaginea unui intelectual critic, adversar ireversibil al totalitarismelor de orice culoare, în stare să detecteze, totodată, „microsemnalele” care le-ar putea prefigura.  

Această corespondență aduce un plus de lumină și asupra convertirii lui Steinhardt? Știm că el speră și într-o convertire a celor care încă se îndoiesc...

Apropo de accentele pe care le putem identifica în scrisori, unele dintre ele aduc acel „plus de lumină” și în ceea ce privește convertirea lui Steinhardt. Aș da ca exemplu scrisorile din septembrie 1938 către Charles Gruber trimise de la Interlaken, Montreux și Geneva. La Interlaken, Steinhardt participă la un congres internațional al Grupului de la Oxford, un grup creștin ecumenic, este impresionat de ceea ce se întîmplă acolo, sedus chiar de ambianța spirituală a manifestărilor respective. Este una dintre primele „borne” ale apropierii sale de creștinism de după eșecul integrării în Sinagogă. Este un moment de mare tensiune interioară, de sfîșiere lăuntrică a cuiva „disputat” de două spiritualități, a cuiva aflat la începutul drumului. Momentul este evocat și în Jurnalul fericirii, însă acolo – dată fiind privirea retrospectivă – el pare mult mai luminos, mai calm, nu mai are intensitatea dramatică a aceleiași experiențe trăite în simultaneitatea ei. În Jurnalul fericirii percepția este a cuiva aflat la celălalt capăt al traseului.

Răspunzînd la cea de-a doua parte a întrebării dumneavoastră, el simte, într-adevăr, nevoia irepresibilă de a le comunica prietenilor bucuria descoperirii lui Hristos și totodată este bucuros cînd întrevede semnele unei astfel de apropieri la ceilalți. Lui Virgil Ierunca, ignorînd repetatele mărturisiri ale acestuia că nu crede în Dumnezeu, îi scrie că „Dumnezeu în care tot spui că nu crezi, crede, El, în tine și te știe ca pe unul de-al Lui” (scrisoarea din 12 februarie 1976). Într-o scrisoare către E. Ionesco din 11 iunie 1986, în urma audierii unei emisiuni la „Europa liberă” despre traducerea volumului Nu în franceză, ajunge la concluzia că „l-ați găsit așadar pe Dumnezeu” și se grăbește să transmită această „descoperire” și altor prieteni (lui Noica, lui Paleologu, lui Nemoianu ș.a.). Însă cel mai spectacular schimb epistolar din acest punct de vedere este cel cu Emil Cioran (scrisorile către acesta vor fi incluse în volumul al II-lea), tocmai pentru că el demonstrează că un dialog autentic între un anticreștin virulent și un călugăr care și-a asumat cu fervoare credința este posibil. Cioran și Steinhardt – atît de diferiți și totodată atît de apropiați.

Ce reprezintă Steinhardt pentru dumneavoastră, domnule profesor? Care este marea lecție desprinsă din umanitatea lui, din asceza sa?

O întrebare care mi s-a pus de nenumărate ori... Voi răspunde într-o singură frază: lui Steinhardt i se potrivește de minune descrierea pe care el i-o face, în Testamentul politic care precedă Jurnalul fericirii, lui Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu: E liber, liber, liber...

interviu realizat de Simona PREDA

Foto: N. Steinhardt

„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe jpeg
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe
Debutul cinematografic și scenariile metaforice care vorbeau despre sistemul totalitar apar și în urma propriilor experiențe politice.
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu jpeg
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu
Noua carte trebuie percepută ca o sinteză esențială, consacrată devenirii singurei opere monumentale transmise nouă de Constantin Brâncuși, dar și semnificației acesteia.
Poetul într un oraș de graniță jpeg
Poetul într-un oraș de graniță
Despre Petre Stoica cineva mai prețios ar putea spune că a îngenuncheat în fața poeziei și a plecat din cele lumești exact de ziua ei.
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI jpeg
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI
„Plec la drum cu o idee, cu o poveste, gîndindu-mă strict doar la personaje, la situațiile în care se află ele, la problemele cu care se confruntă, la deciziile pe care trebuie să le ia.”
Gaspar Noé – Cinéma du corps  30 de secunde pentru abandonarea filmului  jpeg
Gaspar Noé – Cinéma du corps. 30 de secunde pentru abandonarea filmului.
Noé revoluționează printr-un cinema exclusiv senzorial, un cinema al corpurilor, în jurul cărora așterne o pleiadă de subiecte așa-zis tabu.
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA jpeg
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA
„Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare.”
Yorgos Lanthimos  Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia jpeg
Yorgos Lanthimos. Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia
Cinema-ul lui Lanthimos este în egală măsură autentic și artificial, realist și formalist.
Golania (1990) & Rezist (2017 2018)   un amplu ritual de trecere jpeg
O reașezare a condiției umane
Zoomizarea relațiilor umane sau microsoftizarea dialogurilor umane e brand global.
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI jpeg
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI
„Pure Jazz“ este o serie de concerte în care vor performa doar tinerii muzicieni cu vîrstă sub 30 ani și care au compoziții proprii.
Enescu și Caudella – întîmplare cu elev și profesor jpeg
Cum l-au furat pe Enescu. Probele implacabile noi
Numele lui Romeo Drăghici, executor testamentar, primul director al Muzeului Enescu, a părut mereu stimabil. Niciodată nimeni nu îi contestase fie practicile patrimoniale, fie influența masivă asupra destinului postum al lui Enescu.
Brâncuși și religia frumosului jpeg
Brâncuși și religia frumosului
Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat.
De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi jpeg
Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui
La 28 ianuarie 2022, cîțiva istorici, arhiviști, muzicieni, critici literari și jurnaliști au semnalat și criticat public o nouă licitație privată cu documente obținute indubitabil fraudulos din arhive publice.
Anul cinematografic 2021 – anchetă jpeg
Anul cinematografic 2021 – anchetă
Șase critici de film și o întrebare: „Cu ce rămînem din anul cinematografic care a trecut?”.
Anul teatral 2021 – o anchetă jpeg
Anul teatral 2021 – o anchetă
Teatrele au fost nevoite să-și reinventeze repertoriul, să găsească mereu alte formule pentru a rămîne aproape de spectatori.
„Filmul de animație e la granița dintre film și arte plastice” – interviu cu Ioana NICOARĂ jpeg
„Filmul de animație e la granița dintre film și arte plastice” – interviu cu Ioana NICOARĂ
„Sînt un cititor vizual, produc imediat imagini în minte atunci cînd citesc un text care îmi place.”
Victor Brauner – Sub semnul lui Saturn  Premoniția, războiul și „obiectele protectoare“ jpeg
Victor Brauner – Sub semnul lui Saturn. Premoniția, războiul și „obiectele protectoare“
În lucrările în care poezia întîlnește tradiția ezoterică domină recursul la vechi tradiții din cultura iudaică, la mituri, legende și tratate de magie medievală.
Evenimentul Anselm Kiefer: Pentru Celan jpeg
Evenimentul Anselm Kiefer: Pentru Celan
Între pînzele gigantice, distanțele sînt de asemenea enorme și, de aceea, senzația inițială e una de confruntare cu o experiență unică.
Despre pasiunea cititului – Franco MORETTI în dialog cu Alessandro BARICCO jpeg
Despre pasiunea cititului – Franco MORETTI în dialog cu Alessandro BARICCO
„Am citit odată o definiție foarte elegantă a plăcerii de a citi: o pasiune calmă.”
„Era nevoie de o astfel de hartă a orașelor literare” – interviu cu scriitoarea Andreea RĂSUCEANU jpeg
„Era nevoie de o astfel de hartă a orașelor literare” – interviu cu scriitoarea Andreea RĂSUCEANU
„Un anumit esprit du lieu, un aer pe care-l degajă locurile, sau o atmosferă, cu un termen al lui Pierre Sansot, pe care numai sensibilitatea unui scriitor le poate înregistra.”
„Pentru mine, «acasă» este coala de hîrtie, nu limba” – interviu cu scriitoarea Ayelet TSABARI jpeg
„Pentru mine, «acasă» este coala de hîrtie, nu limba” – interviu cu scriitoarea Ayelet TSABARI
„Primul lucru pe care îl port cu mine pretutindeni este familia, iar al doilea este scrisul.”

Adevarul.ro

image
Colosul cenuşiu. Ce ascunde muntele de zgură, una dintre cele mai mari halde din România VIDEO
În vecinătatea combinatului siderurgic din Hunedoara, se află una dintre cele mai mari halde de zgură din România.
image
Un şofer a rămas fără permis şi a fost amendat după ce a sunat la 112 ca să anunţe că este şicanat în trafic
Un apel la 112 a luat o turnură neaşteptată pentru un bărbat de 37 de ani. Acesta apelase serviciul de urgenţă ca să anunţe că un şofer îl şicanează în trafic, pe raza comunei brăilene Viziru.
image
Afacere de milioane de euro lângă un radar ce comunică direct cu baza Deveselu. „Nu s-a cerut avizul MApN”
MApN a dat in judecată Consiliul Judeţean Dolj după ce a autorizat construirea unui depozit in zona radarului din localitatea Cârcea. Instalaţia militară este importantă pentru apărarea aeriană a României. În spatele afacerii stă chiar primarul din Cârcea.