Școala din Topeka

Ben LERNER
Publicat în Dilema Veche nr. 867 din 19 - 25 noiembrie 2020
Școala din Topeka jpeg

Imaginaţi-ne luminaţi pentru o clipă de farurile unui camion aflat în trecere, în vreme ce acesta străbate giratoriul de pe Greenwood Avenue: un psiholog de treizeci şi trei de ani din New York, care cîndva fumase o ţigară în compania lui Bob Dylan, pe strada Clinton, şi un psihanalist trecut de şaptezeci de ani, purtînd ochelari, măsurînd un metru nouăzeci şi provenind din Lumea Veche, care fusese prieten cu Einstein. Ne plimbam prin nesuferita umiditate a lunii august discutînd despre internii mei de la Fundaţie pe fundalul ţîrîitului cicadelor. Pe de o parte, Klaus, cu siguranţă singurul bărbat din Topeka care purta un costum alb de olandă, nu putea lua aceşti copii – cu frigiderele lor ticsite cu mîncare, cu aparatele de aer condiţionat şi cu televizoarele lor, cu libertatea lor, mulţumită căreia nu cunoscuseră nicicînd ce înseamnă stigmatul social sau violenţa statală – în serios; ce putea fi mai evident decît faptul că nu cunoscuseră niciodată suferinţa, decît acela că, dacă suferiseră vreodată de ceva, suferiseră exact de lipsa suferinţei, un fel de nevroză provenind din prea multă cocoloşeală, din consumul excesiv de zahăr – un fel de gută existenţială? Apoi, pe de cealaltă parte, Klaus îi lua cît se poate de în serios; li se tot repetă, cultura însăşi le-o spune – cu toate că termenul „cultură“ nu este potrivit, îmi spunea Klaus tamponîndu-şi fruntea cu o batistă făcută din acelaşi material din care îi era confecţionat costumul – că sînt nişte persoane, nişte persoane robuste chiar, cînd în realitate ei sînt nişte bărbaţi goliţi pe dinăuntru, izolaţi, făcînd parte din masa populară chiar în absenţa acestei mase, cu toate că, în mod evident, nu sînt nişte bărbaţi, ci nişte băieţi, nişte băieţi eterni, niște Peter Pani, nişte bărbaţi-copii, de vreme ce America însăşi este o nesfîrşită adolescenţă, nişte băieţi lipsiţi pe de o parte de o religie, iar, pe de alta, de un lider charismatic; ei nici măcar nu au parte de un tată – Preşedintele Carter! – pe care să-l poată ucide sau care să le spună să-i omoare pe evrei; nu au nici un evreu; ei sînt meniţi în chip libidinal să se predea în masă, fără să aibă însă cui să se predea; nici măcar nu cred în bani ori în ştiinţă, sau aceste credinţe le sînt insuficiente; ţara lor s-a luptat şi a cîştigat ultimul război adevărat; într-un cuvînt, aceşti băieţi sînt supraalimentaţi; într-un cuvînt, flămînzesc. Aceşti copii, spunea Klaus, nu au nevoie decît de o chelfăneală zdravănă şi de muncă fizică; aceşti copii, a adăugat Klaus, suferă o regresie arhaică profundă. Băieţii vor rămîne întotdeauna băieţi, i-a caracterizat Klaus în cîteva vorbe, iar băieţii răzgîiaţi vor rămîne băieţi răzgîiaţi, apoi a adăugat, ţinîndu-şi batista întinsă pe ceafă: abisul necredinţei, acest vacuum nu poate fi umplut cu chestii (lui Klaus îi plăcea la nebunie cuvîntul englezesc „stuff“, care mie îmi suna germanic, cu toate că nu era, ci provenea din elinul stuphein, „a aduna“), iar violenţa va reapărea periodic – asemenea cicadelor. Apoi am fost stropiţi de aspersorul rotativ al cuiva, un şoc plăcut provocat de apa rece prelingîndu-mi-se pe gambe.

Dacă îi spuneam: Klaus, tu susţii că problema lor este una lejeră, însă tot tu spui că o viaţă lejeră este ceva mult prea greu de îndurat; mai spui că lucrurile au stat dintotdeauna aşa, dar şi că acesta este deopotrivă semnul unui anumit declin imperial, vidul căscat în inima privilegiaţilor – Klaus îmi răspundea cu citatul lui preferat, citatul pe care îl folosea mereu atunci cînd părea să se contrazică pe sine însuşi, un citat spre care discursul lui tindea în chip inexorabil, un citat pe care îl iubea atît de mult încît, înainte de a-l rosti, zîmbea, se oprea din mers şi rămînea nemişcat, pentru a ţi-l servi cum se cuvine: „Opusul unei afirmaţii corecte“, scria Niels Bohr, „este o afirmaţie incorectă; însă opusul unui adevăr profund“ – aici urma o pauză grăitoare, acompaniată de fîşîitul aspersoarelor, de ţîrîitul insectelor, de bîzîitul cositoarelor, de absenţa aproape palpabilă a zgomotelor citadine, de vocea lui Kenny Rogers venind dinspre o maşină aflată în trecere – „poate fi un alt adevăr profund.“ Fie este, fie nu este luna august (aici Klaus îşi scoate ochelarii lui anacronici, cu lentile rotunde, îşi şterge faţa, îşi pune ochelarii la loc şi îşi reia plimbarea); dacă eu afirm că ne aflăm în luna august atunci cînd de fapt nu ne aflăm – atunci avem de-a face, pur şi simplu, cu o afirmaţie falsă; însă dacă afirm că viaţa este un chin, acesta este un adevăr profund; aşa că viaţa este de asemenea o bucurie; cu cît afirmaţia este mai profundă, cu atît mai reversibilă devine; adevărurile profunde sînt sedimentate în sintaxă, termenii pot fi inversaţi, exact aşa cum nu există nici un principiu al noncontradicţiei, nici un principiu al terţului exclus, care să guverneze inconştientul. Apoi, redevenind pentru o clipă serios, Klaus îmi punea o mînă pe umăr: Un astfel de citat îţi poate salva viaţa.

Nu ştiu în ce măsură Klaus reuşea să-şi ajute pacienţii – aceştia erau în general femei de vîrstă mijlocie sau mai bătrîne, cu toate că Sima, care tocmai îşi făcea rezidenţiatul, era şi ea psihanalizată de către Klaus –, însă sînt convins că nu făcea nici un rău, lăsîndu-şi accentul, pe care pacienţii îl asociau cu ideea de autoritate psihanalitică, să facă cea mai mare parte din treabă. La Fundaţie, Klaus era cunoscut pentru „rapoartele de testare“ pe care toţi angajaţii trebuiau să le întocmească la intervale regulate – nişte documente de două-trei pagini care erau multiplicate şi apoi discutate în cadrul şedinţelor. Cele redactate de Klaus erau celebre, chiar notorii, pentru calităţile lor literare; răspîndeau în birocraţia Fundaţiei o atmosferă de foileton weimarian. Dacă nu ar fi fost psihanalist, dacă Universitatea Stanford nu i-ar fi cumpărat corespondenţa purtată cu Anna Freud, dacă nu ar fi vorbit patru limbi (cu toate că Klaus desconsidera surprinzător de mult capacitatea lui de a se exprima în idiş), dacă nu ar fi fost un bătrîn elegant, un supravieţuitor, ar fi fost admonestat; în loc de asta, eu şi colegii mei abia aşteptam să primim documentele scrise la maşină, cu textul spaţiat la un singur rînd, pe care le dactilografia secretara lui, dar pe care Klaus le modifica adesea cu scrisul lui de mînă atît de flamboaiant – dar nu pentru a corecta greşeli de dactilografiere sau eventualele erori, ci pentru a adăuga cîte un adjectiv sau pentru a îmbunătăţi ritmul cîte unei propoziţii. „Atunci cînd peste Topeka se aşterne prima ninsoare, preschimbînd exteriorul într-un vast interior, B îşi întoarce capul către fulgii de omăt care se depun pe pervaz, amintirile ei îndreptîndu-se către sufrageria cu covor alb din Ann Arbor, către scena primordială a propriei copilării“; „Atunci cînd un păstrăv care se repede la o muscă este prins în cîrlig şi descoperă că nu mai poate înota liber, el începe o luptă care se lasă cu zbateri şi cu apă împroşcată; în acelaşi fel G se zbate în cîrligul sindromului personalităţii infantile“. Uneori textele lui îmi sugerau o combinaţie de Şofatul sportiv şi Freud: „Istoria umanităţii, asemenea istoriei individului, poate fi înţeleasă ca o trecere lentă prin diverse conflicte de natură sexual-agresivă. Prin prisma acestei călătorii milenare ar trebui să înţelegem lipsa de inhibiții şi egoismul lui K“; etc. Puteam să imit destul de bine vocea lui Klaus şi o foloseam pentru a-i destinde pe Jane şi pe Eric, sau chiar pe devotata lui pacientă, Sima („Se poate spune că sosul marinara provine dintr-un borcan; însă oare borcanul, într-un sens adînc, poate chiar foarte adînc, îşi datorează identitatea sosului?“), însă şarmul lui Klaus, cel puţin în ceea ce mă priveşte, consta în faptul că vocea lui suna deja ca propria imitație; Klaus era un actor care se amuza să joace rolul lui Klaus. Cu toate astea, efectul acestei dedublări trăda generozitate şi autoironie; îmi amintea de scena în care Charlie Chaplin – în momentul în care bogătaşa de care este îndrăgostit intră într-un bistro – se preface, din stînjeneală, că doar joacă rolul unui chelner, pentru a o amuza pe ea.

Klaus întotdeauna glumea; Klaus nu glumea niciodată – ceea ce garanta ironia era sentimentul de absurditate al faptului că supravieţuise, absurda sugestie că cineva poate supravieţui, chiar dacă acel cineva continuă să respire, sau absurditatea faptului că, după coteţul de găini, după lagărele de exterminare, limba vorbită poate fi mai mult decît un simplu zgomot. Odată, în cantina Fundaţiei, l-am urmărit cum se apropie de unul dintre pereţi pentru a îndrepta tabloul uşor înclinat reprezentînd o floarea-soarelui, lucrarea unui pacient. Cumva – scena amintindu-mi din nou de vedetele de film mut – gesturile lui Klaus decretau faptul că se afla la teatru; fără să facă vreun zgomot, reuşise să atragă privirile celor care mîncau la mese. A îndreptat şi a răsîndreptat tabloul – acum e prea înclinat către stînga; s-a scărpinat în cap; cîteva rîsete răzleţe; apoi l-a înclinat prea mult către dreapta, s-a prefăcut că nu observă, şi-a potrivit papionul, prefăcîndu-se că e mulţumit, ceea ce a stîrnit şi mai multe hohote de rîs; apoi, de parcă rîsul acela i-ar fi atras atenţia că greşise, şi-a pus gînditor pumnul în barbă. Deodată, a ridicat degetul arătător în sus; în loc să ajusteze în continuare poziţia florii-soarelui, s-a îndreptat către celelalte trei tablouri (clopoţei, muşcate, mărită-mă-mamă) atîrnate pe perete, înclinîndu-le spre stînga pentru ca toate cele patru picturi să stea la fel de cîş; s-a aşezat apoi la loc, într-o furtună de aplauze.

traducere de Andrei COVACIU

(fragment în avanpremieră din romanul Școala din Topeka de Ben Lerner, Editura Pandora M, colecția „ANANSI. World Fiction”)

Ben Lerner (n. 1979) este prozator, poet, eseist și critic literar, finalist al Pulitzer Prize, National Book Award și al National Book Critics Circle Award. În 2011 a cîștigat Preis der Stadt Münster für Internationale Poesie, fiind primul poet american laureat al acestui premiu. A publicat patru volume de poezie, un volum de eseuri și trei romane, iar în prezent predă literatură engleză la Brooklyn College.

957 15 Fanny Chartres jpg
CC jpg
A nu trăi (doar) din trecut
Muzica celor de la Soft Machine (numele e preluat de la romanul lui William Burroughs) s-a dorit de la început un fel de happening, utilizînd lumini psihedelice și folosind influențe diverse.
957 21 Ligia Ciornei foto din arhiva personala jpeg
„Generația de acum minimalizează schizofrenia perioadei comuniste” – interviu cu Ligia CIORNEI
„Am încercat să surprindem efervescența interioară a unei femei însărcinate care e obligată să ia o decizie din cauza circumstanțelor.”
956 16 Cazacu1 jpg
Un maestru al jazz-ului spiritual
La cei 84 ani ai săi, Charles Lloyd a fost decanul de vîrstă al invitaților ediției de anul acesta a Festivalului de Jazz de la Gărîna.
c sebastian marcovici 1 jpg
O pădure, trei călăreți, o fată frumoasă. Și „Persona” lui Andryi Zholdak la FITS
Cîteva note fugare pe marginea spectacolului „Femeia mării”, prezentat pe scena Festivalului de Teatru de la Sibiu de trupa Teatrului Național Marin Sorescu.
955 15 Razvan Scurtu jpg
954 15 Jinte Deprez & Maarten Devoldere jpg
„Cîntecele de dragoste n-o să fie niciodată depășite” – interviu cu muzicianul Maarten DEVOLDERE
„Pentru mine, albumele cu cea mai mare însemnătate sînt despre dragoste și despărțiri.”
953 15 Gabriel Achim jpg
953 21 Banu2 jpg
Peter Brook, dispariția
El a ştiut întotdeauna cum să injecteze energie şi să însufleţească un public care a resimțit dorinţa regizorului de a-l erija în partener.
p 22 Monica Stan credit Lorand Vakarcs jpg jpg
„Cînd nu mai ai droguri, te hrănești cu afecțiunea celorlalți” – interviu cu Monica STAN
„Și relațiile de familie pot fi foarte toxice. Se creează relații codependente, toată lumea încearcă să extragă ceva de la celălalt, doar că aici nu sînt bani.”
p 23 credit P  Dalea jpg
Mai rău ca moartea
Datorită acțiunii de la Reșița, am observat cum opinia publică poate fi stîrnită printr-un demers artistic, asumîndu-și o postură interogativă sau reflexivă în raport cu lumea socială și dramele ei.
951 15 Marius Giura foto Andrei Becheru jpg
„Generațiile de muzicieni se schimbă“ – interviu cu Marius GIURA
„Sîntem mîndri de artiștii pe care am reușit să îi invităm. Ei au adus faimă acestui festival.”
951 16 Credit foto Adi Molnar 1 jpeg
„Trec printr-o perioadă crem cu abțibilduri” – interviu cu OIGĂN
Am umblat pe străzi cu sens unic, m-am uitat în casa liftului cînd el era plecat la supermarket și mi-am găsit un fel de voce doar a mea.
p 15 Delta Bucurestiului 0778 jpg
„Încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc” – interviu cu regizoarea Eva PERVOLOVICI
„Pentru mine era important să arăt în film acest trecut simbolic, în același timp artistic și spiritual, al închisorii Văcărești.”
947 15 Alexandru Belc jpeg
„Mă interesează legătura dintre trecut și prezent” – interviu cu regizorul Alexandru BELC
„Cît de mult putem să ne luptăm pentru a nu lăsa compromisul să se instaleze în noi?”
p 15 coperta2 jpg
Nota traducătorului
Seria romanelor „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust va apărea, începînd din acest an, la Editura Cartier în noua traducere a lui Cristian Fulaș.
p 21 jpg
David Lynch: fuga psihogenică
La David Lynch există o doză bine echilibrată de mister și de inexplicabil, de gangsteri și femei în pericol, de dedublare și subconștient.
945 15 Sebastian Strasser png
„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER
Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut.
945 22 Christian Badea jpeg
„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA
„Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp.”
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe jpeg
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe
Debutul cinematografic și scenariile metaforice care vorbeau despre sistemul totalitar apar și în urma propriilor experiențe politice.

Adevarul.ro

image
Paguba unor români care şi-au rezervat vacanţe în Grecia. „O voce răstită a spus că doar turiştii din România fac asta”
Mai mulţi români care voiau să-şi rezerve vacanţa în Grecia au fost victimele unor escroci. Acum, turiştii au pierdut sute şi chiar mii de euro pe care e posibil să nu-i mai recupereze.
image
Dispută într-o grădiniţă făcută cu banii statului ungar: „Pot veni şi copii români, dar educaţia va fi în maghiară”
Biserica Reformată a construit în Huedin (judeţul Cluj) o grădiniţă cu predare în limba maghiară. Un reprezentant al bisericii a precizat că grădiniţa a fost construită cu sprijin din partea  statului ungar, dar că va primi şi copii români.
image
Noi obligaţii pentru munca part-time: Angajaţii depun declaraţii în fiecare lună. Cât li se reţine din venit. Exemple de calcul
Ministerul Finanţelor a pus în dezbatere publică un proiect de ordin prin care aprobă normele de aplicare a taxării muncii part-time la fel ca pentru munca cu normă întreagă.

HIstoria.ro

image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.