„Romanul și scenariul de film sînt animale diferite“ – interviu cu regizorul Bogdan MIRICĂ –
Bogdan Mirică a absolvit mai întîi Facultatea de Jurnalism la București, apoi a studiat scenaristică și producție de film la Londra. A debutat cu thriller-ul Cîini, care i-a adus premiul FIPRESCI la Festivalul de la Cannes și Trofeul Transilvania la Cluj. Luna aceasta intră pe ecrane Boss, tot un film noir, cu un scenariu scris și regizat de Bogdan Mirică. Filmul spune povestea unui șofer de ambulanță din București, prins într-o investigație complicată. Alături de Laurențiu Bănescu, mai joacă în film actorii Ioana Bugarin, Sergiu Costache, Teodor Corban, Cosmina Stratan, Toma Cuzin, Mimi Brănescu și Diana Cavallioti. Am vorbit cu regizorul despre felul în care își scrie și își regizează poveștile și despre ce e important în psihologia personajelor sale.
După succesul serialului Umbre și, mai ales, cel al debutului cu thriller-ul Cîini au trecut cîțiva ani. De ce a durat atît să filmați lungmetrajul Boss?
Eram în Franța cînd am terminat sound mix-ul la Cîini și fix a doua zi m-am apucat de scris pentru Umbre, sezonul 2. Și, pentru că am lucrat la sezonul doi, n-am putut să mă bucur nicicum de traiectoria festivalieră a filmului. Dincolo de glam, îmi pare rău că n-am putut să fiu martor la reacțiile oamenilor la film – un proces care te poate calibra creativ pe mai departe. Apoi, am făcut Umbre 3 – sezon pe care l-am scris și regizat integral, ceea ce a fost un efort considerabil. Am terminat pe la finalul lui 2019 și, cîteva luni mai tîrziu, m-am apucat de rescris Boss. A venit pandemia, lumea s-a dat peste cap, sistemele de finanțare n-au mai funcționat cum știam. Oamenii n-au mai funcționat cum știam. Și uite așa am ajuns să filmez la finalul lui 2021, să fac postproducție în 2022 și lansarea în 2023.
Au fost multe variante de scenariu sau l-ați scris dintr-o suflare, cu gîndul la personajul principal, interpretat de Laurențiu Bănescu?
Ideea scenariului a plecat de la un vis pe care l-am avut acum mulți ani: se făcea că participasem la un jaf împreună cu alți trei bărbați, dar focusul nu era pe jaf în sine, cît pe sentimentul că o să-mi petrec tot restul vieții uitîndu-mă peste umăr, de teamă să nu fiu descoperit. Așadar, visul mi-a dictat tonalitatea: nu aveam să fac un procedural, ca un episod din C.S.I., cît un film de stare, care să respire frică, paranoia, anxietate. Cu fiecare draft am încercat să sintetizez cît mai mult, să reduc organismul ăsta care se cheamă scenariu la schelet – iar personajul principal a fost în toate variantele catalizatorul acțiunii.
Din complice la crimă, Bogdan ajunge să acționeze ca un detectiv scrupulos. Ce se întîmplă cu el din momentul în care demarează propria investigație?
Ce se întîmplă cu noi toți atunci cînd începem să punem întrebări despre propria existență: pe de-o parte găsim răspunsuri sau frînturi de răspunsuri – deci găsim niște adevăr, pe de altă parte ne săpăm propria groapă, pentru că „Ignorance is Bliss”. Dacă structura ta psiho-emoțională e una care caută precizie, unghiuri drepte, n-o să ai o viață ușoară. Și asta se întîmplă cu Bogdan din Boss.
Cum se raportează un antierou aparent echilibrat la avalanșa de evenimente care par uneori farse macabre?
Încearcă să-și mențină echilibrul pe o suprafață din ce în ce mai alunecoasă. Există un proverb care spune că nimeni nu poate sări peste propria umbră – și cred că există un filon profund determinist în film. Odată ce roțile zimțate ale mecanismului au fost puse în mișcare, nu te mai poți sustrage procesului. Scenaristic vorbind, am folosit o dată plot-ul, narațiunea și pe de altă parte structura psihologică a protagonistului care nu-l lasă să respire pînă nu ajunge la certitudine.
Ce artificii regizorale ați folosit reușind să redați atît de bine universul dezumanizant al unui oraș construit parcă din ruine?
Nu am falsificat nimic, mai degrabă am avut o precizie a selecției. Bucureștiul e o cacofonie arhitectonică și ca om care locuiești aici te poate cocoșa emoțional, iar dacă nu ești atent, nici nu știi de ce. Are atît de multe forme, dimensiuni, texturi, culori – parcă mai multe decît poți metaboliza. E grotesc, ca monstrul lui Frankenstein. Și, asemeni lui, are o sensibilitate aparte. Orașul ăsta e profund antropomorfic: te uiți la niște case dărăpănate, la niște calcane care îmbîcsesc cerul, la alei mîncate de gunoi și vegetație și ai senzația că vezi leșuri sau ființe care-și trag ultima suflare. Și aici a trebuit să fiu atent cum aleg locațiile, în funcție de dimensiune, culoare, textură, de vibrația pe care o emanau. Ăsta e orașul, dar eu am ales ce vreau să văd din el.
A fost greu să filmați scenele de urmărire cu mașinile?
Deloc, sînt totuși absolventul școlii de cascadorii Umbre, unde am avut șansa să filmez cîteva chestii foarte spectaculoase. Ca să-ți iasă o cascadorie bine ai nevoie de cîteva elemente clare: o echipă de cascadori buni care știu ce fac și cum să controleze situația și o echipă de producție bună, care să-ți ofere framework-ul necesar, unde orice nebunie s-ar întîmpla, să fie previzibilă și sigură pentru toată lumea implicată. Și, din fericire pentru mine, am avut parte de amîndouă.
Iubita eroului principal, interpretată de Ioana Bugarin, are o feminitate aparte, e vulnerabilă, dar și agresivă. De ce vi s-a părut important ca un love story să completeze intriga polițistă?
La un prim nivel, am vrut să fac un film despre un bărbat obsedat, care încearcă să găsească adevărul din spatele unui jaf aparent perfect. Dar mai există un nivel – un fel de comentariu personal despre filmele noir, mai precis subgenul heist movie, unde am vrut să mă joc cu tropii genului și să-i reinterpretez. Mai în toate filmele noir există arhetipul de femme fatale, care de cele mai multe ori e parte integrantă din procesul de autodistrugere/cunoaștere al protagonistului; (nu întîmplător personajul Ioanei este îmbrăcat progresiv în din ce în ce mai mult roșu). Inițial pare disonantă cu lumea asta, pe parcurs îți dai seama că e parte integrantă din fiziologia ei.
„Dacă sapi în emoții pînă ajungi la rațiune, frica e un dar.” E în film o replică spusă de actorul Mimi Brănescu, care aruncă în aer tot ansamblul de argumente logice. Ce rol are anxietatea ca mecanism de supraviețuire al protagonistului?
De fiecare dată cînd vedem ticăloși în filme, în spatele lor fie se ascunde o patologie dubioasă, fie o pseudo-filosofie care încearcă să ne convingă de noua ordine mondială, pe care vor ei s-o instaureze. Cel mai bine și amuzant cumva se vede asta în filmele cu James Bond care, de fiecare dată, la final, are o discuție cu nemesis-ul lui și încearcă să-și justifice acțiunile care ne-au ținut lipiți de ecran două ore. Și m-am gîndit: „Dar dacă personajul negativ e cineva care-și argumentează matematic deciziile? Dacă e un om care vede lumea printr-o lentilă darwinistă hiper-rațională, pînă la urmă (din ce știm pînă acum), nu se poate găsi un contraargument la faptul că 3 este mai mare decît 2?”. Așa cum animalul mai mare ucide și mănîncă animalul mai mic. Empatie zero, strict factual. Bineînțeles, și aici se ascunde o patologie, că un astfel de concept de om nu poate fi decît un psihopat. Și, ca să răspund la a doua întrebare: cred că anxietatea îl umanizează pe protagonist. Îl face să greșească evident, dar îl și salvează, uman vorbind.
Cine a compus muzica și cu cine ați lucrat la decoruri?
Compunerea soundtrack-ului a fost una din etapele mele preferate în facerea filmului. Am lucrat cu Marius Leftărache, cu care lucrasem mult pe partea de sound design la Umbre. Am început să vorbim de muzică cu un an înainte să filmez. Am făcut un playlist la comun pe Spotify în care aruncam amîndoi diverse referințe. Felul cum lucrează Marius (Leftărache, nota red.) e unul superinteresant pentru mine – pentru că el e un artist pînă la ultima fibră, dar, în același timp, își folosește uneltele de muzician foarte rațional. Am vrut amîndoi ca soundtrack-ul să sune visceral, aproape ca un organism care colcăie în putrefacție. Unele părți sînt mai muzicale, altele mai aproape de sound design.
Pe partea de production design am lucrat cu Cristian Niculescu și cu Andreea Popa – oameni cu care de asemenea mă înțelesesem foarte bine la serialul Umbre 2 & 3. De fiecare dată cînd lucrez cu Cristian (Niculescu, nota red.) e o mare bucurie, pentru că este o enciclopedie a arhitecturii Bucureștiului. Aici, așa cum spuneam mai devreme, provocarea cea mai mare a fost să curatoriem ce intră în film, ca să putem arăta un oraș cum poate nu l-am mai simțit, dar care e totuși recognoscibil și coerent cu stilistica filmului.
Vă plac romanele noir?
Mult. Romanele noir, filmele noir și unele graphic novels se grefează foarte bine pe structura mea sufletească. Dar n-o să intru în detalii pentru că n-o să mă mai opresc.
După Bestseller nu ați mai publicat. V-ar tenta să scrieți o carte pornind de la un scenariu de film?
Cred că romanul și scenariul de film sînt animale diferite. Îmi plac amîndouă deopotrivă, dar în etapa asta a vieții mă simt mai atras de scenariu – de fapt, de tot procesul de facere a filmului. Îmi place concretețea brutală a procesului – aruncatul ăsta constant în groapa cu lei.
Interviu realizat de Roxana CĂLINESCU
