Rock’n’freedom – despre acceptarea artiștilor ruși în festivalurile europene din 2022 –
Întîmplarea face ca, în lunile dinaintea invaziei Ucrainei, să (re)văd cîteva filme care toate aveau legătură – direct sau tangențial – cu o legendă a rock-ului sovietic, Viktor Țoi: Leto / O vară rock’n’roll (2018), al lui Kirill Serebrennikov; filmul în patru părți Șapito-șou (2011), de Serghei Loban; respectiv, documentarul american Free to Rock / Prin rock’n’roll spre libertate (2017), de Jim Brown.
Omagiu lui Viktor Țoi
În vara aceasta, pe 21 iunie, s-au împlinit 60 de ani de la nașterea lui Viktor Țoi. Tot în vara aceasta, pe 15 august, s-au împlinit 32 de ani de la moartea sa.
Puțini pasionați de rock din România știu cine a fost Viktor Țoi – în primul rînd pentru că puțini au avut tangență vreodată cu scena rock sovietică, iar în al doilea rînd pentru că, în general, puțini cetățeni ai acestei țări mai au vreun interes legat de Rusia, altul decît conjunctural, de șapte luni încoace, prin prisma războiului din Ucraina.
Pe scurt – Țoi s-a născut și a crescut în Leningradul sovietic și a fost poate cel mai influent reprezentant al scenei muzicale underground din acest oraș, în anii ’80, unde a fondat formația punk-rock Kino. Prin muzica sa, a fost simbolul unei generații, întruchipînd aspirațiile de libertate într-o țară anchilozată în totalitarism, minciună și sărăcie.
A murit într-un accident de mașină în 1990, în Letonia, țară care pe vremea aceea încă făcea parte din imperiul muribund URSS. Astfel, Țoi n-a mai apucat să vadă dezmembrarea imperiului, în 1991, dar a apucat să vadă impresionantul Lanț Baltic din 23 august 1989 – lanț uman de cca două milioane de oameni, care s-a întins de la Tallinn, prin Riga, pînă la Vilnius, pe un traseu de 690 de kilometri, comemorînd 50 de ani de la semnarea Tratatului Ribbentrop-Molotov.
Țoi n-a mai apucat să vadă eșuarea ideii de libertate și demnitate umană în Rusia post-sovietică. N-a apucat să vadă barbaria și sălbăticia regimului putinist, care nu dă doi bani pe viețile oamenilor din propriul popor, și cu atît mai puțin pe ale celor din popoarele învecinate.
N-a apucat să vadă nivelul inimaginabil al corupției din societatea rusă, din politica rusă, din armata rusă. N-a apucat să vadă cum Rusia, pe care generația lui Țoi o visa ca un viitor stat democratizat, civilizat și prosper, a redevenit un proiect de țară eșuat la nivel istoric, asupra căruia planează blestemul unei reveniri ciclice la autodistrugere și la distrugerea celor din jur. Blestem din care cine știe dacă și cum va ieși...
Țoi n-a mai apucat să vadă cum șlagărul său, lansat în anii ’80, Haciu peremen! (Vreau schimbări!), a fost cîntat de atunci încoace de multe ori: de către civilii care s-au opus, pe baricade, loviturii de stat sovietice din 1991; în timpul protestelor contra dictatorului bielorus Lukașenko din 2011; din nou în timpul masivelor proteste contra lui Lukașenko, din 2020; și, desigur, în timpul Euromaidanului ucrainean din 2013-2014.
Țoi n-a apucat să vadă lungul șir de asasinate politice și teroarea care stau la baza regimului putinist, n-a apucat să vadă reîntoarcerea la stalinism, desființarea libertății de exprimare, a libertății presei, frica de zi cu zi a cetățenilor ruși de azi, persecutarea și întemnițarea opozanților și artiștilor care iau atitudine în acest stat redevenit totalitar. N-a apucat să vadă alegerile-mascaradă din Rusia putinistă și sondajele de opinie grotești care arată cum poporul e strîns unit în jurul dictatorului. Dar da, Țoi n-a apucat să vadă nici complicitatea unei mari părți a societății ruse cu crima conducătorilor pe care-i admiră laș, acea parte a societății care e plină de frustrări postimperialiste.
Omagiu cinematografului ca expresie a demnității umane
Țoi n-a apucat să vadă nici cum unul dintre numele de referință ale cinematografiei ruse de azi – Kirill Serebrennikov – a petrecut doi ani în arest la domiciliu (2017-2019) pentru că a condamnat anexarea Crimeei de către Rusia putinistă, iar după ce a petrecut respectivii ani în arest la domiciliu a fost și condamnat la trei ani cu suspendare și trei ani interdicție de a conduce vreo instituție culturală cu finanțare guvernamentală din Rusia (sic!).
Nu fac parte dintre cei care să cadă în capcana vînătorilor de vrăjitoare, dar nici dintre cei care sînt convinși că artistul trebuie desprins de realitatea politică, urcat într-un turn de fildeș și apreciat prin prisma unor iluzorii criterii de apreciere obiectivă a actului artistic. Nu: viața și arta se îmbină, viața și politicul se îmbină, arta decurge din viață, arta decurge de foarte multe ori din politic(ă). Că vrem sau nu, că ne place sau nu, ele se întrepătrund, iar artistul, ca potențial formator de opinie, are și o responsabilitate socială prin arta pe care o practică și prin eventualele luări de poziție ori prin lipsa lor.
E o misiune și e o responsabilitate pe care Serebrennikov, regizor de teatru, operă și film, le-a înțeles și și le-a asumat, iar scenele occidentale îl primesc cu brațele deschise: de la Festivalul de la Cannes, unde anul acesta i-a fost prezentat în competiția oficială filmul Soția lui Ceaikovski pînă la Festivalul de la Avignon, care s-a deschis cu spectacolul Călugărul negru, în regia sa, după o nuvelă de Cehov.
Iată, deci, că cel puțin marile instituții culturale europene nu practică o vînătoare de vrăjitoare aplicată artiștilor ruși în masă, ci operează cu discernămînt, ceea ce e de lăudat.
Revenind la tema principală a prezentului material, am ajuns la Kirill Serebrennikov pentru că el a realizat unul dintre cele mai frumoase filme ale cinematografiei ruse – Leto, o biografie a lui Viktor Țoi. Film care e, în același timp, un omagiu adus visului de libertate și schimbare din anii glasnostului și perestroikăi și speranței că destinul Rusiei se va schimba în bine – pentru ea și pentru vecinii ei. Filmat în alb-negru, el încîntă prin mici accente de inserturi animate (uneori albe, alteori roșii), fiecare ilustrînd o melodie emblematică pentru tinerii acelor vremuri care, prin racordarea la rock-ul occidental, au arătat regimului sovietic că sfîrșitul îi e aproape. Serebrennikov ne uimește cu inventivitatea secvenței din tren, pe melodia Psycho Killer, a pionierilor new wave Talking Heads. Ne încîntă cu umorul din scena din troleibuz, pe muzica lui Iggy Pop (The Passenger). Și ne pune în față o sfîșietoare tristețe în scena din cabina telefonică (ce continuă pe stradă, într-o ploaie torențială) pe muzica lui Lou Reed (Perfect Day). Da, Leto e unul dintre momentele de grație ale cinematografului ca artă și ca expresie a demnității umane și a speranței.
La rîndul lui, Șapito-șou ne prezintă o panoplie de personaje adorabile în inocența și stîngăcia lor, niște neadaptați ai Rusiei post-sovietice, care se termină cu o surprinzătoare, neașteptată trimitere la Viktor Țoi. E un film-carusel în patru părți, cu personaje ale căror destine se încrucișează, ingenios și inteligent construit, plin de tandrețe, tristețe, nostalgie. Regizorul Serghei Loban n-a mai realizat nimic din 2011.
Omagiu muzicii ca expresie a speranței
Nu fac parte nici din categoria celor care cred că arta poate schimba lumea (în caz că această categorie chiar există!), dar cred că unele forme de artă pot fi, în anumite condiții, un catalizator pentru mulțimi. Rock-ul e una dintre acestea, ca formă de artă prin excelență rebelă și cu mare aderență la publicul tînăr, adică acea parte a societății care se mobilizează cel mai repede pentru a produce o schimbare de regim.
Free to Rock nu e o lecție de cinema, dar e cu siguranță una de istorie și una de muzică rock. Nu e o lecție de cinema pentru că documentarul american nu are vreo valență estetică (probabil că nici nu-și propune acest lucru), dar e extrem de bine documentat în ceea ce privește scena rock din Leningrad și Moscova, din anii 1960 și pînă la începutul anilor 1990. E un must see pentru oricine e interesat de rock, de URSS și de procesul prăbușirii blocului comunist, de relația dintre muzică și dictatură. Înțelegi și afli foarte multe lucruri despre starea de spirit de la finalul epocii Brejnev și, apoi, din vremea reformelor gorbacioviste, despre aspirațiile tinerilor din acea perioadă, despre raportarea la cultura occidentală și în special la rock-ul occidental, despre dictatură și libertate.
Înțelegi și-ți dai seama că e imposibil ca tinerii din acei ani, pe care-i vezi în sala de concert, supravegheați de agenții KGB care nu le dădeau voie nici măcar să se ridice în picioare (imagini șocante chiar și pentru tinerii din România ceaușistă!), e extrem greu de crezut, așadar, ca acei tineri de-atunci, adulții de azi, să răspundă „Da” din convingere la un sondaj de opinie care îi întreabă dacă sînt de acord cu invadarea Ucrainei de către regimul putinist. Foarte probabil că unii dintre ei răspund „Da” de frica ce pune stăpînire ciclic pe societatea rusă – acum, la fel ca înaintea anului 1985. Frica de a vorbi liber față de cineva necunoscut sau chiar față de cineva cunoscut, frica de a vorbi la telefon, frica de a vorbi... Frica de a ieși în stradă să protestezi, frica de a ieși în stradă cu o foaie albă în mînă. Frică – frica stalinistă, frica brejnevistă, frica putinistă. Frica ciclică, blestemul fricii.
Omagiu Peremenam
Tot în vara aceasta, pe 30 august, a murit Mihail Gorbaciov – cel care, cu toate păcatele sale, a făcut posibile schimbările de la sfîrșitul anilor ’80 fără vărsări de sînge, fără să trecem prin războaie nimicitoare. E cel căruia „[...] generația mea are de ce să-i fie recunoscătoare. Ne-a dat înapoi viața, pe care orice regim comunist ți-o confisca la naștere” (Armand Goșu – interviu pentru Contributors, 31.08.2022).
Gorbaciov a murit la șase luni de la invazia rusă în Ucraina, șocat de barbaria acestui război. A murit fără să apuce să vadă o Rusie democratizată, cu destinul ieșit din zodia blestemului dictaturii, violenței, corupției, cleptocrației, subdezvoltării. Însă pînă și Gorbaciov înțelegea doar trunchiat lucrurile atunci cînd învinovățea Occidentul de aroganță, fără să înțeleagă esența lor, și anume că Rusia e în continuare o țară care, nereușind o dezvoltare structurală, mizează pe distrugerea celorlalți pentru a supraviețui, pe crimă și jaf ca politică de stat.
Laurențiu Brătan este critic de film.
