Rock’n’freedom – despre acceptarea artiștilor ruși în festivalurile europene din 2022 –

Laurențiu BRĂTAN
Publicat în Dilema Veche nr. 964 din 29 septembrie – 5 octombrie 2022
image

Întîmplarea face ca, în lunile dinaintea invaziei Ucrainei, să (re)văd cîteva filme care toate aveau legătură – direct sau tangențial – cu o legendă a rock-ului sovietic, Viktor Țoi: Leto / O vară rock’n’roll (2018), al lui Kirill Serebrennikov; filmul în patru părți Șapito-șou (2011), de Serghei Loban; respectiv, documentarul american Free to Rock / Prin rock’n’roll spre libertate (2017), de Jim Brown.

Omagiu lui Viktor Țoi

În vara aceasta, pe 21 iunie, s-au împlinit 60 de ani de la nașterea lui Viktor Țoi. Tot în vara aceasta, pe 15 august, s-au împlinit 32 de ani de la moartea sa.

Puțini pasionați de rock din România știu cine a fost Viktor Țoi – în primul rînd pentru că puțini au avut tangență vreodată cu scena rock sovietică, iar în al doilea rînd pentru că, în general, puțini cetățeni ai acestei țări mai au vreun interes legat de Rusia, altul decît conjunctural, de șapte luni încoace, prin prisma războiului din Ucraina.

Pe scurt – Țoi s-a născut și a crescut în Leningradul sovietic și a fost poate cel mai influent reprezentant al scenei muzicale underground din acest oraș, în anii ’80, unde a fondat formația punk-rock Kino. Prin muzica sa, a fost simbolul unei generații, întruchipînd aspirațiile de libertate într-o țară anchilozată în totalitarism, minciună și sărăcie.

A murit într-un accident de mașină în 1990, în Letonia, țară care pe vremea aceea încă făcea parte din imperiul muribund URSS. Astfel, Țoi n-a mai apucat să vadă dezmembrarea imperiului, în 1991, dar a apucat să vadă impresionantul Lanț Baltic din 23 august 1989 – lanț uman de cca două milioane de oameni, care s-a întins de la Tallinn, prin Riga, pînă la Vilnius, pe un traseu de 690 de kilometri, comemorînd 50 de ani de la semnarea Tratatului Ribbentrop-Molotov.

Țoi n-a mai apucat să vadă eșuarea ideii de libertate și demnitate umană în Rusia post-sovietică. N-a apucat să vadă barbaria și sălbăticia regimului putinist, care nu dă doi bani pe viețile oamenilor din propriul popor, și cu atît mai puțin pe ale celor din popoarele învecinate.

N-a apucat să vadă nivelul inimaginabil al corupției din societatea rusă, din politica rusă, din armata rusă. N-a apucat să vadă cum Rusia, pe care generația lui Țoi o visa ca un viitor stat democratizat, civilizat și prosper, a redevenit un proiect de țară eșuat la nivel istoric, asupra căruia planează blestemul unei reveniri ciclice la autodistrugere și la distrugerea celor din jur. Blestem din care cine știe dacă și cum va ieși...

Țoi n-a mai apucat să vadă cum șlagărul său, lansat în anii ’80, Haciu peremen! (Vreau schimbări!), a fost cîntat de atunci încoace de multe ori: de către civilii care s-au opus, pe baricade, loviturii de stat sovietice din 1991; în timpul protestelor contra dictatorului bielorus Lukașenko din 2011; din nou în timpul masivelor proteste contra lui Lukașenko, din 2020; și, desigur, în timpul Euromaidanului ucrainean din 2013-2014.

Țoi n-a apucat să vadă lungul șir de asasinate politice și teroarea care stau la baza regimului putinist, n-a apucat să vadă reîntoarcerea la stalinism, desființarea libertății de exprimare, a libertății presei, frica de zi cu zi a cetățenilor ruși de azi, persecutarea și întemnițarea opozanților și artiștilor care iau atitudine în acest stat redevenit totalitar. N-a apucat să vadă alegerile-mascaradă din Rusia putinistă și sondajele de opinie grotești care arată cum poporul e strîns unit în jurul dictatorului. Dar da, Țoi n-a apucat să vadă nici complicitatea unei mari părți a societății ruse cu crima conducătorilor pe care-i admiră laș, acea parte a societății care e plină de frustrări postimperialiste.

image

Omagiu cinematografului ca expresie a demnității umane

Țoi n-a apucat să vadă nici cum unul dintre numele de referință ale cinematografiei ruse de azi – Kirill Serebrennikov – a petrecut doi ani în arest la domiciliu (2017-2019) pentru că a condamnat anexarea Crimeei de către Rusia putinistă, iar după ce a petrecut respectivii ani în arest la domiciliu a fost și condamnat la trei ani cu suspendare și trei ani interdicție de a conduce vreo instituție culturală cu finanțare guvernamentală din Rusia (sic!).

Nu fac parte dintre cei care să cadă în capcana vînătorilor de vrăjitoare, dar nici dintre cei care sînt convinși că artistul trebuie desprins de realitatea politică, urcat într-un turn de fildeș și apreciat prin prisma unor iluzorii criterii de apreciere obiectivă a actului artistic. Nu: viața și arta se îmbină, viața și politicul se îmbină, arta decurge din viață, arta decurge de foarte multe ori din politic(ă). Că vrem sau nu, că ne place sau nu, ele se întrepătrund, iar artistul, ca potențial formator de opinie, are și o responsabilitate socială prin arta pe care o practică și prin eventualele luări de poziție ori prin lipsa lor.

E o misiune și e o responsabilitate pe care Serebrennikov, regizor de teatru, operă și film, le-a înțeles și și le-a asumat, iar scenele occidentale îl primesc cu brațele deschise: de la Festivalul de la Cannes, unde anul acesta i-a fost prezentat în competiția oficială filmul Soția lui Ceaikovski pînă la Festivalul de la Avignon, care s-a deschis cu spectacolul Călugărul negru, în regia sa, după o nuvelă de Cehov.

Iată, deci, că cel puțin marile instituții culturale europene nu practică o vînătoare de vrăjitoare aplicată artiștilor ruși în masă, ci operează cu discernămînt, ceea ce e de lăudat.

Revenind la tema principală a prezentului material, am ajuns la Kirill Serebrennikov pentru că el a realizat unul dintre cele mai frumoase filme ale cinematografiei ruse – Leto, o biografie a lui Viktor Țoi. Film care e, în același timp, un omagiu adus visului de libertate și schimbare din anii glasnostului și perestroikăi și speranței că destinul Rusiei se va schimba în bine – pentru ea și pentru vecinii ei. Filmat în alb-negru, el încîntă prin mici accente de inserturi animate (uneori albe, alteori roșii), fiecare ilustrînd o melodie emblematică pentru tinerii acelor vremuri care, prin racordarea la rock-ul occidental, au arătat regimului sovietic că sfîrșitul îi e aproape. Serebrennikov ne uimește cu inventivitatea secvenței din tren, pe melodia Psycho Killer, a pionierilor new wave Talking Heads. Ne încîntă cu umorul din scena din troleibuz, pe muzica lui Iggy Pop (The Passenger). Și ne pune în față o sfîșietoare tristețe în scena din cabina telefonică (ce continuă pe stradă, într-o ploaie torențială) pe muzica lui Lou Reed (Perfect Day). Da, Leto e unul dintre momentele de grație ale cinematografului ca artă și ca expresie a demnității umane și a speranței.

La rîndul lui, Șapito-șou ne prezintă o panoplie de personaje adorabile în inocența și stîngăcia lor, niște neadaptați ai Rusiei post-sovietice, care se termină cu o surprinzătoare, neașteptată trimitere la Viktor Țoi. E un film-carusel în patru părți, cu personaje ale căror destine se încrucișează, ingenios și inteligent construit, plin de tandrețe, tristețe, nostalgie. Regizorul Serghei Loban n-a mai realizat nimic din 2011.

© wikimedia commons
© wikimedia commons

Omagiu muzicii ca expresie a speranței

Nu fac parte nici din categoria celor care cred că arta poate schimba lumea (în caz că această categorie chiar există!), dar cred că unele forme de artă pot fi, în anumite condiții, un catalizator pentru mulțimi. Rock-ul e una dintre acestea, ca formă de artă prin excelență rebelă și cu mare aderență la publicul tînăr, adică acea parte a societății care se mobilizează cel mai repede pentru a produce o schimbare de regim.

Free to Rock nu e o lecție de cinema, dar e cu siguranță una de istorie și una de muzică rock. Nu e o lecție de cinema pentru că documentarul american nu are vreo valență estetică (probabil că nici nu-și propune acest lucru), dar e extrem de bine documentat în ceea ce privește scena rock din Leningrad și Moscova, din anii 1960 și pînă la începutul anilor 1990. E un must see pentru oricine e interesat de rock, de URSS și de procesul prăbușirii blocului comunist, de relația dintre muzică și dictatură. Înțelegi și afli foarte multe lucruri despre starea de spirit de la finalul epocii Brejnev și, apoi, din vremea reformelor gorbacioviste, despre aspirațiile tinerilor din acea perioadă, despre raportarea la cultura occidentală și în special la rock-ul occidental, despre dictatură și libertate.

Înțelegi și-ți dai seama că e imposibil ca tinerii din acei ani, pe care-i vezi în sala de concert, supravegheați de agenții KGB care nu le dădeau voie nici măcar să se ridice în picioare (imagini șocante chiar și pentru tinerii din România ceaușistă!), e extrem greu de crezut, așadar, ca acei tineri de-atunci, adulții de azi, să răspundă „Da” din convingere la un sondaj de opinie care îi întreabă dacă sînt de acord cu invadarea Ucrainei de către regimul putinist. Foarte probabil că unii dintre ei răspund „Da” de frica ce pune stăpînire ciclic pe societatea rusă – acum, la fel ca înaintea anului 1985. Frica de a vorbi liber față de cineva necunoscut sau chiar față de cineva cunoscut, frica de a vorbi la telefon, frica de a vorbi... Frica de a ieși în stradă să protestezi, frica de a ieși în stradă cu o foaie albă în mînă. Frică – frica stalinistă, frica brejnevistă, frica putinistă. Frica ciclică, blestemul fricii.

Omagiu Peremenam

Tot în vara aceasta, pe 30 august, a murit Mihail Gorbaciov – cel care, cu toate păcatele sale, a făcut posibile schimbările de la sfîrșitul anilor ’80 fără vărsări de sînge, fără să trecem prin războaie nimicitoare. E cel căruia „[...] generația mea are de ce să-i fie recunoscătoare. Ne-a dat înapoi viața, pe care orice regim comunist ți-o confisca la naștere” (Armand Goșu – interviu pentru Contributors, 31.08.2022).

Gorbaciov a murit la șase luni de la invazia rusă în Ucraina, șocat de barbaria acestui război. A murit fără să apuce să vadă o Rusie democratizată, cu destinul ieșit din zodia blestemului dictaturii, violenței, corupției, cleptocrației, subdezvoltării. Însă pînă și Gorbaciov înțelegea doar trunchiat lucrurile atunci cînd învinovățea Occidentul de aroganță, fără să înțeleagă esența lor, și anume că Rusia e în continuare o țară care, nereușind o dezvoltare structurală, mizează pe distrugerea celorlalți pentru a supraviețui, pe crimă și jaf ca politică de stat.

Laurențiu Brătan este critic de film.  

981 15 Cazacu1 jpg
Leonard Cohen în Biserica Neagră
Un alt motiv pentru care îl prefer pe Dylan este gama tematică: subiectelor lui Cohen, în principal dragoste, moarte, religie, depresie, acoperite și de Dylan, le lipsesc temele sociale/politice suplimentare ale acestuia.
index jpeg 5 webp
„Cum să nu fii aşa fragil cînd frontierele ţărilor tale au fost mereu vulnerabile?” – interviu cu scriitoarea Adriana BABEŢI –
Dicţionarul e felul meu personal de a depune mărturie despre cum oameni care azi nu mai sînt au trecut prin această lume atît de ciudată, atît de ambiguă, paradis şi infern deopotrivă
977 15 ioana parvulescu JPG foto Sidonia Calin JPG
„Povestea e cea care dă coerență lumii” – interviu cu scriitoarea Ioana PÂRVULESCU –
Viața însăși. E singura scriitoare cu adevărat importantă. N-o sun niciodată, să n-o deranjez. Însă îi dedic toate romanele mele.
976 15 Societatea paliativa png
Descoaserea societății și a instituțiilor ei
Colecția „Novus” a Editurii Contrasens, coordonată de Alex Condrache, își propune să aducă pe piața intelectuală astfel de cărți, poate mai puțin cunoscute de publicul larg, dar care sînt sigur că vor avea un impact semnificativ.
p 15 Ai Da WC jpg
Ai-Da, jucărie pentru oameni mari – mic eseu pro(c)ustian despre păpuși –
Pygmalion-Meller a lăudat-o pe Ai-Da inclusiv pentru capacitățile sale de profeție și... iluminare.
Infinitul intr o trestie jpg
Irene Vallejo - Infinitul într-o trestie
Să nu uităm că dintotdeauna cartea a fost aliatul nostru, de multe secole, într-un război care nu figurează în manualele de istorie.
974 15 Foto Richard Schroeder jpg
11850107 big jpg
„Ce-i cu fatalismul ăsta mioritic? Nu-i chiar așa.”
Cuvintele și viața personalităților istorice sînt investigate în căutarea oricărui moment care ar putea fi perceput ca defect de caracter ori lipsă de discernămînt.
971 15 WC jpg
Moartea morţii
Moarte, moartea fiind ea însăşi muritoare, spre deosebire de Moarte.
971 22 Cinty Ionescu jpeg
970 15 foto I  Rusu jpg
„Sîntem preocupați de chestiunea morală” – interviu cu regizorul Luc DARDENNE –
Sigur, dimensiunea societății e o permanență, toate personajele noastre evoluează în situații existențiale sau sociale aparte.
Arnaud Desplechin jpg
Cinemaul poate provoca amintirile - interviu cu regizorul Arnaud Desplechin -
Viața ne obligă să traversăm sentimente negative de care trebuie să scăpăm, să le rezolvăm singuri.
968 15 coperta jpeg
Saramago și romanul istoric
Așa cum subliniază Saramago în „História e ficção”, nu este vorba însă de o fugă de realitate, de o simplă dorință de evadare într-un trecut reimaginat
p 1 ovidiu verdes jpg
In memoriam Ovidiu Verdeş
De altfel, Mircea Cărtărescu spunea, la apariție, că „Ovidiu Verdeș nu este Salinger, dar nici mult nu a lipsit, cartea sa fiind cea mai adevărată, mai vie, mai înveselitoare și mai nostalgică proză românească citită de mine de zece ani încoace
Alessandro Grande jpg
„Nu mă grăbesc” interviu cu regizorul Alessandro Grande
Cînd scriu o poveste pornesc mereu de la personaje și de la problemele lor, de la caracterul și personalitatea lor și de la felul cum viața îi pune la grea încercare.
966 15 Alexandra Gulea portet jpg
„Este un film care sondează existența unei minorități ancestrale” – interviu cu regizoarea Alexandra GULEA –
Matei copil miner este o ficțiune cu un puternic caracter documentar, de altfel, scurtmetrajul care îi urmează, Valea Jiului – Note are un caracter și mai apropiat de documentar.
p 15 Clara Uson,jpg jpg
„Istoria e un lucru, mitul e altceva, dar se întrepătrund” – interviu cu scriitoarea Clara USÓN –
Am citit mult despre bătălia de la Kosovo Polje, despre modul în care acel moment a fost preluat în cultura din zona respectivă. Istoria e un lucru, mitul e altceva, dar ele se întrepătrund.
962  15 Einstein 1920 Wikimedia Commons jpg
Dumnezeu după Einstein
Dacă examinăm panteismul astăzi în lumina unui univers ireversibil în timp, avem impresia unui caz extrem de nerăbdare religioasă.
 961 15 Coperta Avanpremiera Omul muzical jpg
Omul muzical
Lumea muzicală e un buchet zumzăitor de sunete. Muzica de pe iPhone poate avea diferite armonii, game și ritmuri, de la orchestrele din Bali la cîntecele pădurii tropicale braziliene.
961 16 coperta jpg
Cutii de rezonanță
Dacă a existat o „lecție Brecht” în cazul lui Acosmei și dacă, asimilată, aceasta a lăsat urme, rămîne de cercetat. Unele mărturii conduc în pragul unei atari ipoteze, e-adevărat. Dar nu sînt sigur că-l trec.
960 16 foto Cato Lein jpg
„Un scriitor trebuie să scrie ca şi cum scrisul este mai important decît viaţa în sine” – interviu cu Salman RUSHDIE
„Am fost un cititor pasionat încă de mic copil şi citeam orice, inclusiv reviste de benzi desenate americane. Nimeni din familie nu m-a îndrumat, apropierea de literatură s-a produs natural.”
959 15 interviu Ana jpg
„M-a interesat ce l-a făcut pe Ceaușescu să devină acel Ceaușescu pe care îl știm cu toții” – interviu cu regizorul Sebastian MIHĂILESCU
Coșmarul continuă cînd prietena lui dispare. Camil pornește în căutarea ei și va ajunge într-un loc interzis bărbaților, o comunitate secretă dedicată fertilității, undeva lîngă un lac din mijlocul munților, dar acolo va descoperi ceva mult mai tulburător.
959 16sus coperta Uson jpg
„Sînt îngrozită de nebunie” – interviu cu scriitoarea Clara USÓN
Mulți ani mi-a fost rușine de acest trecut al meu. Încă mă tem și acesta e motivul pentru care la un moment dat am renunțat la toate medicamentele. Sînt îngrozită de nebunie. Am trăit-o și este oribilă.
959 21 interviu jpg
„Fac film pentru a găsi pacea în legătură cu absența“ – interviu cu Mikhaël HERS –
Există o mulțime de lucruri frumoase care vin din copilărie, iar acesta a fost scopul filmului, să mă adîncesc cu adevărat în anii copilăriei mele, în anii aceia „împietriți“ cumva în timp.

Adevarul.ro

image
Ce îi distrează la culme pe americani în România. „Nu eram pregătit pentru asta, dar n-a fost așa rea pe cât aș fi crezut” VIDEO
Americanii de la Lifey au realizat pe Youtube un top cu 22 de lucruri pe care ei le consideră amuzante și despre care spun că sunt specifice României. Este vorba, spun ei, despre „șocuri culturale românești”, povești haioase sau tradiții fascinante
image
Băiatul unei românce a fost aruncat de colegi sub tren, în Italia. Imagini cu puternic impact emoțional VIDEO
Un băiat în vârstă de 15 ani, fiul unei românce, a fost atacat de câțiva colegi în Italia. Tânărul a fost victima unei tentative de omor la care a supraviețuit în mod miraculos după ce a fost aruncat sub un tren.
image
Cum și-a pierdut Florina Cercel marea iubire. Artista și bărbatul care a cucerit-o au murit de aceeași boală, la jumătate de veac distanță VIDEO
Artista Florina Cercel a povestit într-un interviu drama trăită la vârsta de 29 de ani, când a pierdut o sarcină iar, la scurt timp, iubirea vieții ei s-a îmbolnăvit și a murit.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.