Poetul într-un oraș de graniță

Despre Petre Stoica (15 februarie 1931, Peciul Nou – 21 martie 2009, Jimbolia) cineva mai prețios ar putea spune că a îngenuncheat în fața poeziei și a plecat din cele lumești exact de ziua ei. Dar mai avea poetul nevoie de o confirmare a statutului său de făurar? Cert e că Ziua Internațională a Poeziei este, de mai bine de un deceniu, doliu în versuri pentru Jimbolia.

Nu departe, în Peciul Nou natal, în naivitatea vîrstei de zece ani, scria deja versuri: „Timpul trece cu grăbire / Zilele se isprăvesc / Eu mai scriu o poezie / Căci nu știu cît mai trăiesc“. Se întreba el însuși, mai tîrziu, oare de unde atîta pesimism într-un copil?

Și-a trăit viața circular, am scris eu cîndva, iar acum mă opresc la momentul închiderii cercului.

Revenirea în Banatul pe care îl părăsise cîndva, pentru a fuma cît mai mult din boemia vieții bucureștene, nu a fost o retragere în a-și consuma în liniște bătrînețile, ci mai degrabă o transpunere a unui post-scriptum bine formulat, dar rămas în interiorul său. Însă, în 1995, s-a dedat Jimboliei. S-a oferit unei muze care l-a căutat în infinitele puncte ale hărții și l-a adus în ritmul unui oraș de cîteva mii de locuitori.

În numărul 17 al ziarului Observator de Jimbolia din același an, găsim titlul „Premieră jimboliană. Bun venit Fundației «Petre Stoica»“, urmat de mîndria specifică unui ctitor: „La ceasurile în care citiți rîndurile de față, nesperatul s-a înfăptuit, visul s-a materializat: Fundația româno-germană «Petre Stoica» a devenit parte integrantă a orașului nostru. Cu o valoare de patrimoniu inestimabilă, valoarea, în lei, nu reprezintă decît o cifră, Fundația va pune, în scurt timp, la dispoziția jimbolienilor valoroasele sale exponate, constînd în cărți rare, colecții de ziare și reviste cu valoare de document, precum și o impresionantă colecție de stampe“.

Fundația a fost deopotrivă locul de conservare și de inovare. Ziua construia punctul de întîlnire între generații, etnii, culte și culturi; noaptea, poetul sorbea singurătatea. Nu doar că a înviat un climat cultural într-o comunitate mică, dar l-a și întreținut ani și ani, neobosit. S-a pliat pe rolurile de care era nevoie: ba președinte, ba femeie de serviciu, cînd grădinar, cînd secretar. Dar s-a lamentat vreodată?

Dimpotrivă, a pășit pe o altă treaptă. Ziarul local nu a pierdut nici de data aceasta ocazia de a consemna noutățile culturale. În 2003, numărul 3 anunța: „S-a deschis Cafeneaua literară Apunake“. O obsesie mai veche, cum o numise chiar atunci. Ce chip avea obsesia? De matroană zidită în anii periplului din Capitală. Mirosul era al său. În cafeneaua, fără o viață prea lungă, aduna oameni pasionați, oameni de peste tot, oameni cu chipul și asemănarea lui, „uitați printre lucruri uitate“. Un loc înființat tot de dragul amorului literar.

Iar cînd s-a clădit susținerea necontenită, a ieșit din brațele lui Morfeu. Nu era utopie, cum credea, înființarea unui muzeu al presei era chiar posibilă. Așa a dus Jimbolia în unicitate. Muzeul Presei „Sever Bocu“ este exact ce și-a dorit: un spațiu al confluențelor.

Poezia i-a fost starea cea de toate zilele. Iar în Jimbolia a știut că „singurătatea nu te trădează“. Poate că ar trebui să le reamintim cititorilor că și acum îl pot găsi pe poet din plin, însuflețit, în micul oraș de graniță. Cîndva, și-a trăit versurile în Jimbolia, acum se poate fuma cu nesaț o țigară la mormîntul poetului, printre povești despre credincioasa amantă.

În chip de final, las mai jos descrierea de la prima întîlnire, cînd i s-a dăruit:

„Printre atîtea și atîtea ieremiade ce‑mi vîntură cotidian auzul, în mare măsură motivate, mă opresc asupra uneia discutabile. Cică Jimbolia ar fi eminamente aculturală, fără șansă reparabilă. Proaspăt descălecat în acest orășel cochet, străin de multe din realitățile sale, îmi este greu să mă pronunț categoric într-o problemă de asemenea gravitate. Ca atare, mă cantonez în cîteva constatări urmînd a trage concluzii proprii. Jimbolia are o casă de cultură cu excepționale virtuți fonice, pe deasupra dotată tehnic la nivel de teatru modern. O gospodărește atent dl Florin Călin, între altele și maistru în arta mînuirii jocului de lumini și sunete. Lăcașului propice amplelor manifestări culturale sănătoase i se adaugă o pereche de biblioteci doldora de cărți asiduu căutate de cititori (nu realizez cît de talentați ar fi aceștia, ținînd seama că și lectura presupune vocație, altminterea pagina parcursă rămîne albă în conștiința individului). Și ce mai are orașul de graniță? Un cinematograf (nu i-am călcat pragul), două licee, un muzeu al pompierilor (nepereche-n județ) și un ziar, cel pe care tocmai îl țineți în mînă. Insuficient, conchideți clătinînd din cap. Bani destinați culturii se găsesc azi puțini în țară, nepermis de puțini. Ipochimenul ajuns adesea miliardar în urma încuscririi cu diavolul, e dispus să arunce purcoaie de bancnote pe masa cluburilor de fotbal, îndeobște mediocre, întoarce însă spatele instituțiilor de cultură tinere ori celor tradiționale, destule căzute-n paragină, mai rău, sortite iremediabil dispariției. Să nu absolutizăm: există și excepții onorabile.

Și totuși, personal, sînt optimist. Cu tragere de inimă dublată de inițiative curajoase, neabandonate peste noapte, cu inteligență și lipsă de prejudecăți specifice semidocților țîfnoși, orașul nostru poate deveni relativ curînd centru cultural exemplar, cu hartă spirituală inconfundabilă. În ajunul lui noiembrie se va deschide muzeul Jäger, eveniment artistic de rezonanță extrateritorială. Arhitectura și funcționalitatea muzeului înfățișează fason european. Fără îndoială, el va atrage numeroși vizitatori autohtoni și străini. Iată o viitoare școală de format gustul pentru artele plastice. O sală a clădirii va fi pusă la dispoziția artiștilor dispuși să-și verniseze lucrările în afara bulucelii metropolei bănățene, întru evitarea dezabuzării. Petru Vintilă mi-a mărturisit că este dispus a-și arăta jimbolienilor eșantioane din inspiratele-i pînze naive cu tematică bănățeană. Sala amintită i-ar fi potrivită. Merită să-i întîmpinăm propunerea prin răspuns entuziast. Și apoi, părintele urbei dl Mircea Românu mi s-a confesat că îl bate gîndul să înființeze un muzeu al Jimboliei. Fascinantă idee! Generațiile prezente, precum și cele viitoare trebuie să cunoască, măcar fragmentar, istoria locului încărcată purtătoare de aură. Inventarul unui asemenea așezămînt s-ar putea alcătui ușor, grabnic însă, deoarece samsari buboși scotocesc cotloanele localității însușind valori prețioase – piața afacerilor veroase îi așteaptă. A luat ființă și o fundație, salutată călduros de oameni conștienți de perspectivele ce-i stau în față, programul ei atrăgînd, treptat, colaborarea unor literați, istorici și etnografi purtători de nume sonore. Se are în vedere deschiderea unei librării centrale, sub sigla renumitei edituri bucureștene Univers. Îmi aparține ideea inițierii unei cafenele literare – poeții bănățeni sînt pregătiți oricînd să recite din creațiile lor localnicilor, fie ei și puțini. Aducînd vorba despre poezie, mă întreb ce motive ar împiedica statuarea unui cenaclu destinat elevilor amatori de înmănuncheat cuvinte frumoase. Greu de închipuit că aripioare de Pegași n-ar exista și-n Jimbolia. Mi se pare extrem de importantă crearea atmosferei propice declanșării apetenței pentru cultură serioasă. Pofta vine mîncînd, cam vulgar zis, dar îmi lipsește sintagma inspirată. Credeți oare că un recital Eminescu susținut de actorul Caramitru s-ar bucura de succes inferior răsuflatelor bancuri debitate pe scenă de obositul Dem. Rădulescu? Am auzit că pînă deunăzi a existat un cerc filatelic. Să-l reanimăm, atrăgînd îndeosebi adolescenții, parcă prea înghesuiți în discoteci. Sînt gata să pun umărul, pe cît mă pricep, la întemeieri spirituale. Dezinteresat și anonim, reclama îmi repugnă.

Ne aflăm în tunel? Iubiți concitadini, pășiți ferm înainte mereu îmboldiți de gînd înnoitor. Înfrîngînd greutăți, ajungeți în fața florilor ce se așteaptă mîngîiate. Rogu-vă iertați-mi finalul sentimental…“ (Petre Stoica, „Opinii nevinovate – Perspective culturale sumbre?“, din Observator de Jimbolia, nr. 29, 18-24 august 1995).

Larisa Vasile este masterandă a Facultății de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării, Universitatea de Vest din Timișoara.

Petre STOICA, Sînt multe amintiri

La bufet ţăranii beau ţuică fiartă s-a adus şi bere

sînt multe amintiri din războiul ultim îl ştim

uneori după-amiaza treceau prin lanuri dulci de secară

lejer cu armele în bandulieră

pe cartuşe înfloreau lacrimi purtau în raniţă

mărunte creioane chimice scrisori blăniţe de iepure fotografii

unii au fost cavalerişti ageri unul a fost sergent sanitar

unii au rămas cu faţa lipită de rădăcini căştile lor

adăpostesc vietăţi subterane sau poate se dizolvă în săruri albastre

cine ştie

dar sînt şi alte amintiri altele exprimate cu glas răguşit

pînă şi în acest bufet acaparat de fum dens

timpul deşartă diamante false şi diamante adevărate

oricum în zorii zilei vor începe cu toţii aceeaşi muncă

sub aripa îngheţată a pădurii şi uitînd

tragedii secrete

(din volumul Un potop de simpatii, 1978)