„Pentru mine, «acasă» este coala de hîrtie, nu limba” – interviu cu scriitoarea Ayelet TSABARI

Magda GRĂDINARU
Publicat în Dilema Veche nr. 923 din 16 – 22 decembrie 2021
„Pentru mine, «acasă» este coala de hîrtie, nu limba” – interviu cu scriitoarea Ayelet TSABARI jpeg

Ayelet Tsabari (n. 1973) este regizoare și scriitoare canadiană născută în Israel într-o familie de origine yemenită. Arta de a-ți lua rămas bun. O poveste de viață, volum de memorii apărut anul acesta la Editura Humanitas, în traducerea Ioanei-Raluca Frangea, a primit Canadian Jewish Literary Award și a fost numită Cartea anului 2019 de CBC, Kirkus Review și Apple Books.

Așadar, sînteți evreică mizrahi, iar între acești doi termeni a existat întotdeauna o anumită tensiune. Ce ați descoperit, scriindu-vă memoriile?

A trebuit să plec din Israel pentru a-mi descoperi unele dintre fațetele identității mele. Mulți oameni devin mai evrei atunci cînd trăiesc în străinătate. Pentru mine, de fapt, a fost mai degrabă conectarea la identitatea mea mizrahi. M-am mutat într-o localitate din Canada, unde nu existau aproape deloc israelieni la acea vreme. În urmă cu aproximativ 25 de ani. Nimeni nu vorbea limba mea, iar eu mă simțeam foarte izolată, foarte singură. Pentru mine, modul în care m-am regăsit și am găsit un sentiment de acasă, acea căutare, care reprezintă o parte importantă a cărții, s-a întîmplat atunci cînd am început să lucrez ca chelneriță într-un restaurant libanez. Fiind înconjurată de această identitate arabă, mi-am regăsit propria mea identitate arabă. Muzica, limbajul, felul în care arătăm păreau similare. Dintr-o dată, m-am simțit ca acasă. Acesta a fost modul în care am început să mă întorc la identitatea mea mizrahi.

Apoi, de fiecare dată cînd veneam acasă, am început să petrec mai mult timp cu familia mea, mai mult timp cu bunica mea. Am pus întrebări pe care nu le puneam înainte. Și cred că, într-un fel, asta a fost rădăcina cărții: faptul că am început să îi pun bunicii mele aceste întrebări și că am început să o înregistrez. De fapt, am filmat-o. Din fericire, am păstrat acele înregistrări video și am putut folosi părți din ele în cartea de memorii. Citate din poveștile bunicii mele sînt în carte, ceea ce a fost un mare privilegiu.

Evreitatea mi s-a relevat mai tîrziu, cînd am devenit mamă. Dacă nu făceam nimic, fiica mea nu ar fi avut nici o identitate evreiască. Și dintr-o dată am început să țin sărbătorile. Am încercat, pentru o perioadă, chiar să aprind lumînări vineri seara. Nu a durat, dar am încercat. Am ținut sărbătorile în felul meu. Trebuia să fac ceva pentru a mă asigura că ea asimilează asta. Așa că, da, toate astea sînt mai mult despre viața mea decît despre carte. Dar cred că toate acestea s-au transformat în cele din urmă în scrierea cărții, în căutarea identității și a apartenenței, într-un fel.

Deci bunica și fiica dvs. au contribuit la acest proces de descoperire. Așadar, ați fost nevoită să vă părăsiți țara și să călătoriți ani în șir prin lume înainte de a vă întoarce acasă. Ce efect are emigrarea asupra unei persoane?

Spun deseori că experiența emigrării se aseamănă prin unicitatea ei cu alte experiențe fundamental umane, cum ar fi cea de a deveni părinte sau mamă și nu o poți cunoaște decît atunci cînd o trăiești. Nu m-am așteptat să fie ca o rană. Eram tînără, călătoream, îmi spuneam că pot să locuiesc aici, pot să locuiesc acolo... Nu mi-am închipuit că se va transforma într-o fractură. Emigrarea implică o mare pierdere a identității și a sinelui, mai ales pentru cineva ca mine – pentru o scriitoare ale cărei înzestrări nu se pot transfera cu ușurință într-un loc nou, spre deosebire de alte înzestrări, de exemplu. M-am simțit complet dezbrăcată de uneltele mele. Complet pierdută. M-a făcut să o înțeleg pe bunica la un nivel mult mai profund care, pînă atunci, nu mi-a fost accesibil. Nu cred că izbutisem să o apreciez cu adevărat, prin prisma lucrurilor prin care trecuse. Eu vorbeam limba engleză, chiar dacă nu grozav, dar măcar puteam să vorbesc, puteam să comunic. Ea a venit în Israel fără să cunoască limba ebraică. A fost nevoită să o învețe de la zero. Glumeam pe seama ei spunînd că este „analfabetă în două limbi”. Limba ei maternă era araba, dar ea nu știa nici să citească, nici să scrie. Iar, deodată, nici să vorbească nu mai putea.

Au mai fost și necazurile prin care a trecut, sărăcia pe care a îndurat-o – experiențe mult mai grele decît acelea cu care m-am confruntat. Eu am avut parte de un proces de emigrare privilegiat și chiar și așa, a fost teribil de greu. Cred că atunci am început să simt legătura dintre noi. Înainte, din cauza barierelor lingvistice și generaționale, exista un soi de prăpastie de netrecut între noi, pînă cînd am devenit și eu o imigrantă. Acum, și copilul meu este un imigrant pentru că s-a mutat în Israel cînd avea cinci ani. Țin minte că m-am întrebat cum am putut să fac așa ceva. Cum am putut să pun acest destin în cîrca familiei mele? Partenerul meu știe, la rîndul lui, cum este să fii imigrant de cînd ne-am mutat înapoi în Israel. Propria mea familie împărtășește acum această soartă și am ajuns să știm cu toții cum este să fii venetic.

Ați izbutit să vă împăcați cu țara sau considerați că s-a întîmplat invers: a găsit Israelul o cale să se împace cu dvs.?

Relația noastră este foarte complexă. Uneori trebuie să separ locul, pămîntul, geografia lui, familia mea, mirosurile, razele de soare, marea – lucruri de care mi-a fost foarte dor în perioada în care am fost departe. M-am întors în urmă cu trei ani și sînt recunoscătoare pentru toate acestea, pentru că m-am reconectat la ele. Dar, apoi, mai există și Guvernul, și acesta este aspectul care îmi provoacă greutăți. Îmi este greu să accept anumite lucruri. Uneori mă încearcă gîndul că mi-ar fi fost mai ușor dacă nu mă întorceam, dar știu că inima mea își dorește să fie aici. Există, categoric, un soi de disonanță interioară.

Familia și scrisul

În carte scrieți că ați fost poreclită „Țestoasa”. Ce anume duceți întotdeauna cu dvs., pretutindeni?

Cred că de-a lungul anilor am devenit o călătoare mult mai „ușoară”, nu mai sînt atît de atașată de lucruri. Se petrece un fenomen foarte interesant. Pe de o parte, sînt un om sentimental. Pe de altă parte, nu sînt atașată de mobilă, de exemplu. Am să spun ceva nebunesc, dar pînă și cînd vine vorba despre cărțile mele – deși îmi iubesc cărțile –, pe cele mai multe dintre ele le-am lăsat în Canada. Mi-am luat biblioteca de la capăt, ca să zic așa. Primul lucru pe care îl port cu mine pretutindeni este familia, iar al doilea este scrisul. Acestea sînt cele două lucruri de care am cu adevărat nevoie. Ele reprezintă, de fapt, „casa” mea: familia și coala de hîrtie.

Nu și limba, pentru că scrieți în engleză, nu în ebraică. De ce? Unii scriitori spun că se simt „acasă” din punct de vedere artistic doar în limba natală.

Pentru mine, „acasă” este coala de hîrtie – pagina –, nu limba. În primul rînd, îmi place la nebunie că engleza îmi aduce provocări noi. Nu vreau să cad pradă mulțumirii de sine. Nu vreau să mă las pe tînjeală și să mă simt confortabil într-un mod leneș. Nu îmi place confortul cînd vine vorba despre scris. Vreau să fiu împinsă dincolo de limite și să mă plimb pe marginea prăpastiei. În ceea ce mă privește, prefer să stau mereu în expectativă din punct de vedere creativ.

Se petrece un fenomen interesant, asemănător celui al imigrării, atunci cînd scrii în altă limbă. Într-un fel, îți „pui în pericol” limba maternă. Ai de-a face cu două limbi imperfecte, provocatoare. Deși vorbesc și comunic mereu în ebraică, nu scriu, în mod obișnuit, în această limbă, așa că atunci cînd mi se cere să o fac – lucru care se petrece uneori, mai ales atunci cînd sînt rugată să public într-o revistă –, mi se pare o provocare deoarece sintaxa limbii engleze, terminologia ei, încearcă să pătrundă cu forța în scriitura ebraică. Practic, m-am condamnat la o viață de neliniște și de disconfort alegînd să scriu în engleză. Ceea ce pentru mine nu este un lucru rău. Ca și cum, într-un mod ciudat, mă simt confortabil cu acest disconfort.

În carte, pomeniți două traume majore care v-au marcat viața: moartea tatălui dvs. și stagiul militar, obligatoriu pentru toții cetățenii israelieni. Cînd v-ați dat seama că multe dintre lucrurile pe care le faceți și deciziile luate sînt legate, într-un fel sau altul, de suferința post-traumatică?

Am trăit un moment bine delimitat, în care am înțeles foarte clar aceste lucruri. Am purtat o conversație frumoasă cu cineva despre ideea de a scrie, de a avea revelații în sine și prin scris. Unii oameni susțin că astfel de experiențe sînt false, că nu se petrec în viața de zi cu zi. Nu sînt de acord deoarece eu le-am avut. Am trăit acele momente de epifanie în care mi-am spus „Dumnezeule!” sau „În sfîrșit, înțeleg”.

Cît despre tatăl meu, pe vremea cînd locuiam în Vancouver, un prieten foarte bun s-a mutat în altă parte și m-am înfuriat foarte tare pe el. Am fost atît de supărată! Pur și simplu nu pricepeam ce simt. Și pentru că era vorba despre un bărbat, m-am întrebat dacă nu cumva am fost îndrăgostită de el în tot acest timp și nu am știut. Știi cum e cînd ai un prieten bărbat. Toată lumea crede asta. Dar nu, nu era asta. Știu că nu era vorba despre asta. Am început să scriu despre această experiență și am așternut următoarele rînduri pe hîrtie: „E ca și cum aș fi un copil care e supărat pe tatăl său pentru că a murit”. Și atunci mi-am spus „Dumnezeule! Îndepărtez de mine în special bărbații, în special iubirea lor și fac asta de atît de mult timp”. Tocmai pentru că nu eram îndrăgostită de acest om, mi-a fost ușor să las garda jos în ceea ce îl privea și să mă apropii de el foarte mult. Mi-am permis să trăiesc apropierea de el, am permis acestei prietenii dintre noi să crească, iar acum... el a plecat. Acel moment mi-a produs o adevărată revelație, exact ca în cărți. A fost șocant. M-a zguduit din temelii. M-am plimbat cu epifania în suflet preț de cîteva săptămîni. Mi-am analizat toate gesturile: cel de a-mi părăsi țara, cel de a mă muta. Aveam în jur de douăzeci de ani cînd am trecut prin aceste experiențe.

Cît despre stagiul militar, nu îmi amintesc momentul exact în care am realizat că trăisem o traumă, dar rețin cîteva lucruri. De exemplu, o lungă perioadă de timp am evitat culoarea kaki. Refuzam să îmi cumpăr articole vestimentare în această culoare chiar și atunci cînd era la modă. Am devenit conștientă de acest „bagaj” atunci cînd mi-am dat voie să port din nou haine în nuanțele uniformei militare. Aceste revelații s-au produs cînd aveam douăzeci și ceva de ani. Cînd scrii o carte, mai ales un volum de memorii, ai parte de multe experiențe revelatoare. Înțelegi o grămadă de lucruri despre tine în timp ce scrii. Acestea au fost momentele care m-au ghidat cînd scriam, deși nu apar propriu-zis în carte. Într-un fel, ele m-au purtat spre cele povestite în carte.

Sînteți a treia generație de israelieni a familiei dvs. originare din Yemen. Vorbește povestea de întemeiere a Israelului și despre cei care au venit din est și din sud, despre evreii orientali și africani?

Nu atît de mult pe cît mi-aș dori. Cred că este loc de mai bine. Acum cîțiva ani, s-a înființat o comisie care a încercat să schimbe programa școlară cu scopul de a adăuga conținut istoric și literar reprezentativ pentru toate comunitățile. Din păcate, în ceea ce privește literatura, realizările mizrahi sînt predate în continuare sub forma materiilor opționale sau rămîne la latitudinea profesorului dacă alege să predea acest conținut sau nu. Dacă profesorul decide că nu va preda conținutul, s-ar putea ca prezența literară a culturii askenazi să fie mult mai puternică.

Cît despre istorie, încă lasă de dorit. Istoria se predă tot în mod eurocentric. Am scris și în carte că, atunci cînd am terminat liceul, puteam să recit, în mare detaliu, informații despre marile imigrări din Europa în Israel, dar nu știam aproape nimic despre propria istorie. Lipsesc încă multe lucruri și se merge destul de departe cu modificarea adevărului. De exemplu, se spune că prima imigrare în Israel a fost cea a evreilor Bilu’im, ceea ce nu este adevărat. A avut loc o imigrare din Yemen în 1881, înainte de sosirea lor. Nu vorbim doar despre excludere, ci despre ștergere, în anumite cazuri. Bineînțeles că mi-ar plăcea ca situația să se îndrepte.

Care este stereotipul care vă deranjează cel mai tare cînd vine vorba despre mizrahi? Poate ttermenul „freha”, de exemplu?

Cred că mă deranjează cel mai tare stereotipurile care le privesc pe femei, evident. Simt că acelea sînt deosebit de dăunătoare, în parte pentru că sînt femeie, în parte pentru că par a fi în natura lumii în care trăim. Da, „freha“ este o femeie dintr-o așa-zisă clasă inferioară, cu gusturi, stil și comportament îndoielnice, un personaj vulgar, nu prea inteligent și fără educație. Acesta este un stereotip care se răsfrînge în special asupra femeilor care provin dintr-un anumit mediu socio-economic și sînt de origine mizrahi. Unii oameni spun că nu este așa, dar eu văd limpede că această asociere încă se petrece. Mai mult, stereotipul are un impact negativ puternic asupra alegerilor pe care le fac femeile – în special cele tinere. De pildă, cînd eram mai tînără, refuzam să port ruj roșu, nu mă îmbrăcam în fuste mini și nu mă apropiam de lucruri care mi-ar fi putut „cîștiga” o asemenea titulatură. Am păstrat distanța față de tot ceea ce părea problematic. Nici nu mi-am dat seama că făceam asta, dar știam, pur și simplu, că nu voiam să primesc o astfel de etichetă.

Această falie dintre mizrahi și askenazi este de natură socială sau este una artificială, speculată politic?

Atinge foarte multe sfere. Sînt tentată să spun că este socială, dar există și înrîuriri politice pentru că dreapta în Israel este constituită, în mare parte, din mizrahi, iar stînga este reprezentată de askenazi. Lucrurile se mai schimbă și există o puternică mișcare de stînga acum printre mizrahi în Israel, care iese în evidență printr-o atitudine mai socială și prin preocuparea față de situația palestiniană. Dar, dacă vorbim în termeni generali, acea falie politică, economică și socială există și trece dincolo de astfel de delimitări stricte.

Credeți că este cu adevărat posibilă implementarea soluției celor „două state”?

Mi-ar fi plăcut foarte mult să existe o soluție care să implice un singur stat. Sînt conștientă că nu se spune foarte des acest lucru. Nu știu dacă soluția „celor două state” mai este realizabilă acum, realist vorbind. La un moment dat, a părut posibilă, dar nu știu nici dacă soluția unui singur stat este mai realizabilă. Nu vreau să par pesimistă pentru că, de fel, sînt optimistă. Îmi păstrez zîmbetul pe buze și îmi place să spun că sînt o „hippie”. Într-un fel și sînt. Ceea ce nu înțeleg oamenii despre acest conflict este că e unul ideologic. Nu este despre pămînt sau rasă, ci despre ideologie, iar acestea sînt, probabil, conflictele cel mai greu de rezolvat.

În viața dvs. și a multor israelieni, marea pare să joace un rol foarte important. Se regăsește în toate povestirile dvs.

Ceea ce spui este adevărat. Chiar și în romanul pe care îl scriu acum, prezența mării se impune cumva. Cred că este unul dintre lucrurile de care mi-a fost cel mai dor cînd eram departe de casă. Vancouver-ul are deschidere la ocean. Dar nu există o cultură a mării sau a plajei acolo. Așa cum este aici. Și apoi, în Ontario era un lac, dar îmi pare foarte rău, lacul nu este suficient. Deși este foarte mare și nu poți să îi vezi celălalt mal, ceea ce îți permite să te minți că ai de-a face cu o mare în toată regula. Chiar și așa, dulceața apei îl dă de gol. Lipsa sării este inadmisibilă!

Marea în Israel este ceva deosebit. Practic, vorbim despre o țară care este toată numai țărm. Este un spațiu foarte îngust. Nu cred că poți să pricepi cît de mic este totul! În două ore și jumătate ai condus de la mare pînă în Cisiordania. Israelul este o mare întindere de plajă, efectiv. În mod ciudat, marea este singura constantă a acestei țari cu granițe fluctuante, contestate, nesigure. Marea, care nu pare neapărat cel mai stabil lucru la o primă vedere, este singura „graniță” permanentă pe care o avem. Într-un fel, ne asemănăm cu o insulă pentru că sîntem înconjurați de țări la care nu avem acces sau, dacă sîntem în relații pașnice cu ele, pacea nu este una călduroasă. Nu trecem prea des granițele fizice. Marea este cea care ne dă speranță. Privind-o, simți că poți să vezi dincolo de limite, în depărtare. Marea conține un sentiment al promisiunii.

O fetiță sau o adolescentă care a crescut în Israel își caută în mare perspectivele sau, cel puțin, acolo mi le-am căutat eu. Sînt foarte atașată de mare. Cînd nu mă simt bine, tot ce trebuie să fac este să mă duc la ea, nu neapărat ca să înot, ci ca să mă plimb, chiar și iarna. Mă încarcă și mă vindecă, mă revigorează ca un cocktail de electroliți, însă nu pentru trup, ci pentru suflet.

interviu realizat de Magda GRĂDINARU

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Tentativă de omor în trafic. Pietoni loviți intenționat cu mașina pe trotuar. Una dintre victime a fost ulterior înjunghiată
Doi bărbați au fost arestați preventiv sub acuzația de tentativă la omor după ce unul dintre ei a lovit în plin cu mașina doi pietoni care mergeau pe trotuar, iar cel de-al doilea s-a dat jos din autovehicul și a înjunghiat-o apoi pe una dintre victime
image
Prețurile de pe litoralul românesc au luat-o razna. Cât au ajuns să coste produsele obișnuite din supermarket
Luna mai este aproape de final iar comercianții de pe litoralul românesc pun la punct ultimele detalii pentru noul sezon de vacanțe. Chiar dacă turiștii nu se înghesuie deocamdată în stațiuni, multe afaceri deja și-au deschis porțile
image
Cum vă poate reduce stilul de condus costurile de combustibil cu 30-40%
Doriți să profitați la maximum de fiecare picătură de combustibil pe care o puneți în rezervor? Atunci urmați aceste sfaturi simple de conducere.

HIstoria.ro

image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.
image
Războiul aerian împotriva Germaniei
Pe la mijlocul anului 1943, soarta războiului s-a întors în favoarea Aliaților atât în Europa, cât și în Pacific. Informațiile ULTRA au jucat un rol extrem de important în războiul aerian deasupra Germaniei.