„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI

Regizor, scenarist, producător și profesor de regie de film la secția de Master a Universității Columbia, Bogdan George Apetri a revenit, după Periferic (2010), cu două filme noi, lansate la scurtă vreme unul de celălalt: Neidentificat și Miracol. Urmează un al treilea, care încheie această trilogie, plasată în zona Piatra Neamț. Am stat de vorbă cu regizorul despre aceste proiecte noi, despre cinema și felul în care s-a schimbat el.

Cum au fost anii de după Periferic? Cît de apropiat ați fost/ați rămas de cinema-ul românesc?

Au fost ani în care am fost ocupat tot cu cinema-ul, atît în Statele Unite, cît și în România. Am co-produs mai multe proiecte, dintre care amintesc Advantageous, care a luat Premiul Special la Sundance, Nobody’s Watching, care a luat un premiu de interpretare la Tribeca, Bikini Moon de Milcho Manchesvki, regizorul macedonean nominalizat la Oscar, Blaze, care a luat premiul de interpretare tot la Sundance, regizat de Ethan Hawke, Song Without a Name, primul film peruan care a ajuns la Cannes. Am colaborat ca producător și în România, la Cîine și America de Florin Șerban, și –cel mai recent – la Marocco de Emanuel Pârvu, care a avut premiera la San Sebastian. Dincolo de colaborările propriu-zise, am rămas apropiat de cinema-ul românesc, reușind să văd filmele cele mai bune la festivalul „Making Waves” la fiecare sfîrșit de an, și mulțumesc echipei care a organizat și a avut grijă de evenimentul acesta important de aproape douăzeci de ani. Nu numai românii de aici au rămas în contact direct cu ceea ce se face acasă, dar și publicul american, iubitor de film străin și independent. Și, în cele din urmă, în anii aceștia, în afară de făcut cinema, am fost ocupat cu predarea regiei de film la secția de Master a Universității Columbia, ba am lucrat și în teatru, colaborînd la piesa Ținuturile joase, bazată pe cartea Hertei Müller. A fost un proiect extrem de interesant făcut de Niky Wolcz la Teatrul German de Stat din Timișoara, piesă selectată mai tîrziu la Festivalul Național de Teatru. Acolo am lucrat chiar cu sora Ioanei Bugarin, care ulterior avea să joace rolul principal în Miracol. Am rămas, așadar, apropiat de România în multe feluri și continui să rămîn extrem de conectat la realitatea și la pulsul românesc.

Care a fost declanșatorul celor mai recente filme, cel de anul trecut și Miracol, cel de anul ăsta?

Genezele filmelor din trilogia asta pe care o filmez la Piatra Neamț sînt extrem de diferite și asta mă bucură. Ca regizor de film, încerci să nu te repeți niciodată, să te reinventezi cu fiecare proiect, să cauți alte mijloace de exprimare, să îți împingi posibilitățile și limitele de exprimare artistică. Traiectoria asta începe uneori chiar cu felul în care se nasc proiectele. Neidentificat, primul film, a fost inițial un scenariu scris de Iulian Postelnicu (care nu e numai un actor foarte bun, dar și un scenarist excelent), rescris și restructurat ulterior de mine. În cazul Miracolului, a fost o idee care mi-a venit brusc, aproape complet structurată – lucru care se întîmplă rar. În nici două luni de la ziua în care mi-a venit ideea, terminasem deja o primă versiune a scenariului. În cazul celui de-al treilea film va fi vorba de o adaptare a unei surse literare. Mi se pare interesant – și o provocare – ca trei filme care fac parte din același univers, și au aceleași personaje care apar în toate cele trei povești, să aibă geneze atît de diferite unul față de celălalt.

De ce ați ales să vă duceți în zona de policier?

Pentru mine, termenele de „policier”, „film polițist”, „thriller” sau „film noir” (se pun multe etichete pe filmele mele) sînt date, în general, de cronicarii de film sau de jurnaliști, nu sînt gîndite de mine. În cel mai bun caz, devin mai degrabă cîrlige de marketing care ajută poate la promovarea filmelor după ce sînt terminate. În nici un caz nu plec la drum cu ideea de a face un film de gen sau, dimpotrivă, un film de artă. Categoriile astea îmi sînt indiferente, nu sînt părtinitor nici de o parte, nici de cealaltă. O spun foarte sincer – plec la drum cu o idee, cu o poveste, gîndindu-mă strict doar la personaje, la situațiile în care se află ele, la problemele cu care se confruntă, la deciziile pe care trebuie să le ia. Urmăresc un adevăr intrinsec poveștii, o autenticitate a personajelor, fără să mă gîndesc nici o clipă la anumite cutiuțe pe care trebuie să le bifez astfel încît să mă încadrez într-un anumit gen, sau să fac un film de festival. Da, mă gîndesc încontinuu la cum va recepta publicul fiecare moment din poveste, dar asta face parte din esența meseriei ăsteia, de a face cinema. În cazul meu, abia la sfîrșit trag linie și văd ce fel de film a ieșit. Din punctul meu de vedere, nici Neidentificat, nici Miracol nu sînt filme policier, sînt filme de personaj, chiar dacă se întîmplă ca unele personaje să fie polițiști. Ar putea părea la prima vedere un argument forțat, dar e o diferență de perspectivă imensă, care își pune amprenta puternic asupra procesului de a face un film, de la A la Z.

La ce trebuie să fii atent cînd scrii o poveste de felul ăsta?

Doar la adevărul poveștilor, al circumstanțelor, la autenticitatea personajelor – chestiuni despre care vorbeam mai adineauri. Dacă personajele sînt adevărate și începi să le cunoști bine, în adîncul lor, ele încep să îți ducă filmul în direcția în care vor ele să meargă. Abia atunci simți că ești pe drumul cel bun ca scenarist. Greșeala ar fi tocmai să fii atent la detalii de gen cinematografic sau la tropii filmului de artă – cu alte cuvinte, la chestii care trăiesc în afara filmului, nu înăuntrul lui. O poveste bună care merită să fie transformată într-un film (și nu toate poveștile merită asta) este în general foarte adîncă și, cu cît te gîndești mai mult la ea, cu atît mai mult ți se revelează straturi din ce în ce mai surprinzătoare. De acolo, din adînc, vor apărea toate răspunsurile de care ai nevoie, niciodată din dorința și încercarea de a face un film care să bifeze elemente stilistice ale unui anumit gen sau ale unui tip de film căutat în zilele noastre de selecționerii de festival.

Cum mai poți fi original în zona asta?

E foarte simplu și complicat în același timp. Simplu, pentru că singura cale de a rămîne original este să găsești personaje specifice, unice, verosimile și să le pui în situații adevărate, nefalsificate. Și complicat pentru că e ușor să spui asta și mult mai greu să reușești – altfel, s-ar scrie o grămadă de cărți bune și s-ar face o grămadă de filme interesante. Știm cu toții că opusul e adevărat, din păcate. În orice caz, nu contează că scrii un film despre un polițist, o poveste între doi soți, un film istoric sau un musical – capcana e întotdeauna să încerci să fii original plecînd inițial de la poveste, de la plot, de la structură. Traseul e altul – să găsești personaje, situații și dileme originale, apoi, de la un anumit punct încolo, să știi să lași povestea să se scrie și să se structureze singură. Răspunsurile vor deveni dintr-o dată evidente și îți vei da seama că nu poți spune acea poveste decît într-un anume fel, și unul singur, particular acelui proiect.

V-a ajutat experiența de avocat pentru felul în care ați construit cazurile/subiectele acestor filme?

M-a ajutat, dar nu neapărat în construcția cazurilor sau în alegerea acestor două subiecte. Spun asta din perspectiva faptului că firele narative ale filmelor nu au fost inspirate din povești adevărate, cum a fost cazul primului meu film, Periferic. Poveștile filmelor sînt pur ficționale, de la un capăt la celălalt, dar am știut oamenii care le populează. Ca avocat, am întîlnit oamenii din cele două filme – nu persoane identificabile, ci oameni la fel ca personajele mele. Am știut cum funcționează și cum se simte o secție de poliție, cum vorbesc oamenii la Piatra Neamț, cum se salută, umorul lor, cum conduc, cum parchează, cum schimbă vorbe cu vecinii, și așa mai departe. Revenind strict la experiența mea ca avocat, nu am urmărit un naturalism dus la extrem, dar polițiștii, avocații și procurorii care au văzut filmul mi-au spus că detaliile și atmosfera din secția de poliție, de exemplu, sînt extrem de autentice – au fost foarte surprinși de autenticitatea lor. Și eu am fost surprins, de fapt, pentru că nu am căutat cu obstinație un realism dus pînă în cele mai mici detalii, s-a întîmplat așa pentru că am pus pe ecran în mod organic și aproape fără să vreau lucruri pe care le-am știut și pe care le-am trăit.

O altă componentă importantă pe care am realizat-o gradual a fost că meseria de avocat în Drept Penal – ceea ce am practicat eu – se aseamănă, paradoxal, destul de bine cu meseria de scenarist. Ca avocat, nu îți judeci clientul, indiferent de ceea ce a făcut – sau măcar încerci. Trebuie să îl aperi și să îl înțelegi. Așa și ca scenarist – în momentul în care îți judeci personajele, ai pierdut pariul filmului. Ca și oamenii care ajung să facă lucruri discutabile, dar în general nu sînt monștri, așa fiecare personaj are părți bune și rele, luminoase și întunecate, vizibile și ascunse. De fapt, așa sîntem noi, cu toții – cinema-ul pune o oglindă în fața noastră și ne arată cum sîntem cu adevărat, nu cum ne păcălim că sîntem. Orice personaj e complex, indiferent de importanța lui în poveste – în momentul în care există doar ca să îți susțină o idee, să fie bun sau rău, încetează să devină un personaj adevărat.

Predați de mult timp în America. Ce s-a schimbat în timpul ăsta pentru dvs., pentru studenți? Cum vă mai raportați la „mainstream” și la „independent” în cinema?

S-au schimbat foarte multe în cei douăzeci de ani de cînd sînt aici, și poate și mai mult în ultimii zece ani, de cînd am început să predau la Universitatea Columbia. Mainstream-ul nu mai e nici măcar acel mainstream pe care îl știam noi odată, piața de cinema e invadată de filmele cu supereroi, de sequels, prequels, francize și așa mai departe. Nu numai filmele independente (indiferent de definiția pe care le-o dăm), dar și filmele de calitate, pur și simplu, sînt tot mai îngrămădite într-un colț din ce în ce mai strîmt. O grămadă din cinema-urile de artă din New York, pe care le știam și le frecventam de cînd am ajuns aici, s-au închis. Este clar că cinema-ul de calitate american este în retragere, sper eu doar momentan. În schimb, serialele de televiziune ajung încet-încet la apogeu – e epoca lor de aur acum – și cred că partea asta se va dezvolta și mai mult, pe măsură ce apar și se consolidează tot mai multe platforme de streaming. Tot mai mulți studenți de-ai mei se îndreaptă acum spre televiziune după ce termină școala la Columbia, visul nu mai e să reușești să faci un film de lungmetraj, ci să regizezi un pilot sau un episod pentru Neflix – sau, și mai bine, să fii „show-runner” pentru un serial. Mai sînt și excepții: doi foști studenți de la Columbia au reușit recent cu lungmetraje – Roberto Bentivegna a scris House of Gucci, iar studenta mea Antoneta Kusijanovic a cîștigat „Camera d’Or” la Cannes pentru Murina, ca să dau doar doua exemple. 

Vă plasați istoriile în România, la Piatra Neamț. Trăiți pe alt continent, e greu să vă reconectați?

Nu mi-e greu deloc să mă reconectez cu Piatra Neamț, pentru că stau trei-patru luni pe an acasă – aproape toată vacanța de vară universitară (care e de trei luni și jumătate); în plus, vin des și în vacanța de iarnă, de sărbători. Familia e la Piatra, mulți prieteni de asemenea, așa că mă simt 100% pietrean și 100% român, chiar după douăzeci de ani de trăit la New York. Marele avantaj de a scrie scenariile la trilogia pe care o voi termina în curînd este că le pot scrie fără probleme din America – știu fiecare colț de stradă, fiecare bloc, fiecare loc din jurul orașului și mi-e ușor să fac practic o căutare de locații în capul meu, de la distanță. După ultimul film, voi înceta, cel puțin o perioadă, să mai filmez la Piatra Neamț, așa că voi reveni la un mod mai tradițional de a scrie scenariile și de a le pregăti. 

Lucrurile se schimbă uneori mai repede în realitate decît în mintea noastră. Cum faceți update-ul?

E adevărat, și probabil decalajul acesta e din ce în ce mai accentuat pentru că, unu, vremurile se schimbă mult mai repede în mod obiectiv, iar doi, pe măsură ce îmbătrînim, devenim în mod subiectiv din ce în ce mai mult prizonierii lumii noastre interioare. Începem să fim mai rezistenți la schimbări și ne adaptăm mult mai greu realității în flux continuu din jurul nostru. Cred că aici e una din marile provocări ale oricărui artist – să fie prezent, pur și simplu. Să fie atent, să nu ia nici un lucru ca pe ceva definitiv, prestabilit, să fie sensibil la oamenii din jurul său. E foarte ușor să uiți asta, uneori trebuie să îți reamintești aproape forțat să redevii atent, mergînd pînă la a observa în detaliu oamenii din jurul tău cînd mergi cu metroul, să vezi un loc pe care l-ai văzut de o mie de ori cu alți ochi într-o dimineață, sau să te oprești din mers cînd ești grăbit și să fii atent la o ceartă interesantă pe care o auzi la un colț de stradă. Mai trebuie spus și că unele lucruri nu se schimbă niciodată, pentru că și asta e foarte adevărat. Dacă nu ar fi așa, cinema-ul nu ar avea nici o șansă să existe.

Cît de atent sînteți la detalii cînd faceți un film în care se caută vinovatul?

Atît cît e nevoie pentru ca povestea să stea în picioare. Ca regizor, nu vreau ca acoperișul sau un perete al structurii mele dramaturgice să se surpe, dar nici nu sînt obsedat de „plot” și de perfecțiunea lui. Dacă firul narativ devine prea complicat, filmul devine în consecință prea greu. Cu cît meandrele poveștii sînt mai multe și mai dese, cu atît mai mare e riscul să existe găuri de povestire sau de logică ce trebuie astupate. Zic asta în general, pentru că nici unul dintre filmele mele nu e un whodunnit tradițional: în Neidentificat, de exemplu, elementul ăsta e doar un pretext pentru startul poveștii, pe parcurs devine mult mai puțin important. Iar în Miracol, chestiunea căutării vinovatului nu e în prim-planul poveștii, dilema este cu totul alta acolo. Dar, trăgînd linie, aș spune că mai degrabă sînt atent la detalii de emoție, de personaje și situații, decît la întorsăturile de plot propriu-zis. Dacă funcționează emoțional, cred că un film poate să supraviețuiască și cu cîteva găuri de poveste mici, dar inversul nu e niciodată valabil.

Ați filmat în pandemie, ați lansat două filme. Ce a fost diferit?

Am avut norocul să filmez atît Neidentificat, cît și Miracol chiar înainte de pandemie, în vara anului 2019. În mod normal nu trebuia să fie nimic diferit ca filmare propriu-zisă, ce a fost complet neobișnuit a fost turnarea celor două filme simultan, practic în paralel. Lucram la primul film cîteva zile, treceam pentru alte cîteva zile la al doilea film, reveneam apoi la primul, și tot așa. A trebuit să filmăm în felul acesta din motive logistice, legătura strînsă dintre cele două filme a cerut asta. Fără ajutorul echipei de producție, al actorilor, al lui Oleg Mutu, directorul de imagine, al tuturor tehnicienilor nu reușeam lucrul acesta oarecum nebunesc – le mulțumesc încă o dată tuturor. Ghinionul a făcut să le lansez pe amîndouă în timpul pandemiei, cînd toate structurile de care ai nevoie chiar atunci, la punctul culminant, au sărit practic în aer – de la festivaluri și căile de distribuție la companiile care în mod normal erau gata să cumpere filme, dar care deodată au fost nevoite să se restrîngă dramatic. Pînă la urmă, ambele filme au fost cumpărate, și-au găsit locul pe piață, iar acum sînt distribuite peste tot. A fost o experiență grea, dar din care nu ai altă opțiune decît să ieși mai puternic. Și, ca să fim sinceri, au fost oameni care au pătimit cu mult mai mult decît chinul de a distribui filme – așa că nu am să mă plîng niciodată.

Ce urmează după Miracol, unde chestionați nu doar un viol, ci și credința în Dumnezeu?

Urmează al treilea și ultimul film din trilogia pe care o filmez în România. Ca și celelalte două filme, va avea același univers localizat în și lîngă Piatra Neamț, iar constelația de personaje va fi aceeași, în sensul în care personaje secundare din celelalte filme vor deveni principale aici și viceversa. Probabil voi continua să explorez și lucruri atinse în prealabil de Neidentificat și Miracol, dar în cu totul alte feluri. În paralel, mai dezvolt două proiecte, unul în Statele Unite și celălalt internațional.

interviu realizat de Ana Maria SANDU