Omul muzical

Michael SPITZER
Publicat în Dilema Veche nr. 961 din 8 septembrie – 14 septembrie 2022
image

Lumea muzicală e un buchet zumzăitor de sunete. Muzica de pe iPhone poate avea diferite armonii, game și ritmuri, de la orchestrele din Bali la cîntecele pădurii tropicale braziliene. După cum ne-a învățat lingvistul Noam Chomsky, universalitatea nu e de găsit la suprafața exprimărilor rostite, ci în structurile mentale profunde care le generează pe acestea – în regulile jocului. E la fel și în cazul muzicii. 

Oamenii de pe planetă pot vorbi diferite limbaje muzicale. Totuși, mintea muzicală afișează o consistență surprinzătoare. Aproape toată lumea de pe planetă poate să urmeze un model ritmic, să aplaude și să danseze în același timp, să cînte un cîntec (corect sau mai puțin corect), să țină minte o melodie și să identifice un sentiment asociat cu vreo muzică ce le place. Acest talent special este înrudit cu capacitatea de a surprinde o conversație dintr-un noian de voci, la o petrecere.

Psihologul Albert Bregman a numit acest lucru „analiza scenei acustice“, iar noi facem un lucru similar cînd deosebim un zgomot amenințător în junglă sau cînd urmărim un fir din conversația muzicală a unei fugi de Bach sau a unui ansamblu de jazz. Deși astfel de abilități sînt a doua natură pentru majoritatea oamenilor, arhitectura neurologică ce o face posibilă este extrem de complexă și mult dincolo de capacitatea animalelor. De exemplu, nici un animal nu se poate mișca, în mod conștient, într-un ritm regulat, cu excepția interesantă a papagalilor. Muzicalitatea noastră e legată de dimensiunea mare a creierului nostru, dar și de poziția bipedă. Mare parte din simțul ritmului trupului se datorează mersului pe două picioare, într-un ritm regulat. Este ciudat că oamenii asociază muzica cu mișcarea, avînd în vedere că tonurile sînt invizibile și, strict vorbind, nu se „mișcă“ cu adevărat în nici un spațiu.

Cogniția reprezintă o latură a universalității muzicale. Altă latură e lumea comportamentelor muzicale. Fiecare aspect al vieții noastre este întrețesut cu muzica, iar un element-cheie îl reprezintă emoția. Luați în considerare următoarele trei exemple. 

Acum cîțiva ani, cînd fiica mea avea doi ani, am dus-o la un concert pentru copii al London Symphony Orchestra, la Barbican. La un moment dat orchestra a început să cînte uvertura de la Wilhelm Tell a lui Rossini, pe care cititorii de o anumită vîrstă ar putea să o asocieze cu coloana sonoră a filmului Călărețul singuratic. În cîteva secunde, cîteva mii de copilași au început încîntați să salte instinctiv, în sus și în jos, pe genunchii părinților lor, pe ritmul orchestrei. Probabil nu mai auziseră niciodată înainte acea muzică, iar, dacă da, mă îndoiesc că ar fi asociat-o cu amintiri despre cowboy călărind. Psihologii muzicali numesc astfel de răspunsuri intuitive și imediate față de muzică „contagiozitate emoțională“, ca și cum cineva ar fi „luat“ o emoție, ca în cazul unei epidemii. Concluziile acestui episod sînt multiple. În ciuda mediilor lor culturale și educaționale diferite, copiii au răspuns la muzică în același fel și instantaneu. Reacția lor a arătat clar legăturile dintre muzică și emoție – o bucurie copleșitoare –, precum și între emoție și mișcare – în acest caz, un galop. Nu îl văzuseră niciodată pe Clayton Moore călărindu-l pe Silver în serialul TV din anii 1950. Dar copiii au „simțit“ instinctiv aceste mișcări în muzică. 

Legăturile dintre mișcare, emoții și universalitate sînt evidente în al doilea exemplu al meu. Cînd fiica mea era un pic mai mare, deja în școala primară, ea și prietenii ei au fost prinși în nebunia dansului „Gangnam style“ care s-a răspîndit în întreaga lume. Toți știm cîntecul și mișcările; toți l-am dansat. Cît de ciudat, totuși, că un cîntec pop coreean a trecut peste toate barierele lingvistice, pînă la nivelul la care școlarii britanici au învățat chiar cuvintele (fiica mea cea mică știe acum versurile în coreeană ale trupei BTS). Cercetătorii fenomenului K-Pop ne spun două lucruri interesante. Întîi, că „Gangnam style“ s-a răspîndit pornind din curtea școlii: cu mult înainte să pătrundă în conștiința națională, era incubat în locurile de joacă ale școlilor primare. În al doilea rînd, că vehiculul acestei contagiuni a fost dansul în sine, pe care copiii adoră să-l reproducă. Acțiunea fizică a fost „mema“, pentru a împrumuta termenul lui Richard Dawkins referitor la răspîndirea unei gene culturale prin imitație în masă.

Al treilea exemplu este propria mea reacție adultă privind deznodămîntul tragic al filmului Ran din 1985 al lui Akira Kurosawa, adaptare japoneză după Regele Lear. În timp ce filmul se încheie cu nebunul orb Tsurumaru bîjbîind drumul pe marginea unei stînci, pe sunetul din fundal se aude lamentația tulburătoare a unui flaut japonez. Toru Takemitsu, compozitorul contemporan care a scris muzica, a construit-o pe game antice japoneze. Și totuși, patosul din lamentația flautului comunică fără nici un efort cu auditoriul occidental. Cînd am văzut prima oară filmul, deși nu cunoșteam prea multe despre muzica japoneză, am considerat emoțiile transmise de muzica lui Takemitsu instantaneu inteligibile și devastatoare. Psihologul Paul Ekman, specialist în studiul emoțiilor, a demonstrat că sîntem în stare să recunoaștem însemnătatea expresiilor faciale în fotografiile oamenilor din alte culturi. Lamentația lui Takemitsu m-a învățat că și în privința muzicii poate fi la fel. Ca și în cazul liniilor coborîte ale unei fețe triste, contururile descendente și tensiunea unei muzici triste călătoresc peste vaste distanțe culturale. 

image

Ascultare pasivă, muzică ubicuă

Înainte să se nască, un copil va fi auzit sunete în uter bolborosind prin lichidul amniotic. La naștere, talentele muzicale ale copilului vor fi uimitor de dezvoltate. El va fi capabil să recunoască neregularitățile ritmurilor, să diferențieze conturul intonațiilor vocale și să participe la gîngurit – limbajul direcționat între copil și îngrijitorul său, de obicei mama, primul lor joc muzical. Nou-născuții sînt predispuși să învețe o mare varietate de elemente muzicale, iar preocuparea Occidentului pentru consonanță și simetrie (evidențiate în cîntece de grădiniță precum „Twinkle, twinkle little star“, melodie franțuzească la origine, „Ah, vous dirais-je maman”care s-a născut din variațiunile omonime pentru pian, K. 265, ale lui Mozart) reprezintă o restrîngere a posibilităților. În cazul în care copilul s-ar fi născut, să zicem, în Java sau Ghana, ar fi fost expus la – și ar fi interiorizat ca a doua natură – sistemele de acordaj și modelele metrice complexe care sună neregulat sau chiar „nenatural“ pentru urechile occidentale. Această îngustare a orizontului reprezintă unul dintre markerii-cheie ai omului muzical din Vest. 

O altă caracteristică, probabil chiar trăsătura distinctivă a muzicii occidentale comparativ cu restul lumii, e o traiectorie de la participarea muzicală activă la ascultarea pasivă. Chiar și în Vest, copilăria e saturată cu muzică, de la jocuri și cîntece cu mama la distracția cu xilofonul de la grădiniță și desfătarea pe care copilul o trăiește în fața muzicii din programele de televiziune pentru copii. Majoritatea copiilor vor avea un anumit nivel de experiență a interpretării la școală, de la cîntatul într-un cor la cîntatul la un instrument într-o orchestră sau trupă. Cînd ajung la maturitate, experiența vesticilor legată de muzică devine, de obicei, în întregime pasivă. Înclinația de a interpreta muzică le-a fost îndepărtată și s-a lăsat o cortină de fier. De o parte a acestei bariere sînt compozitorii și muzicienii creativi. De cealaltă parte e auditoriul. Un semn al acestei diviziuni este ideea creativității ca geniu dat de Dumnezeu, mai degrabă decît ca un drept din naștere, universal, așa cum este dobîndirea limbajului. Contrastul cu restul lumii este puternic. 

În anii 1960-1970, antropologul britanic John Blacking a scris o serie de cărți de pionierat despre populația Venda din zona Transvaalului de Nord din Africa de Sud, inclusiv Venda Children’s Songs și How Musical is Man?. Blacking a arătat că, pentru Venda, crearea muzicii – sau „muzicarea“, după cum numesc acum mulți specialiști activitatea muzicală – era comunitară, participativă și părea la fel de naturală ca respiratul. Cartea lui Kethleen Higgins, The Music Between Us, a îmbrățișat viziunea participativă a lui Blacking ca pe un ideal și pentru muzica occidentală. Dar asta sună ca o pledoarie specială, avînd în vedere cît de departe se pare că a sărit așchia occidentală de copac. 

Falia dintre ascultare și creare se lărgește în viața muzicală adultă. Consumul nostru pasiv de muzică în Vest merge dincolo de a asculta comod dintr-un fotoliu (singur sau la concert), cu toate că acesta e felul în care ne raportăm la muzică. În practică, muzica ne însoțește aproape fiecare pas în viață, de la condusul mașinii la gătitul cinei, la cumpărături în raioanele supermarket-urilor, la transpiratul pe un aparat la sală. Muzica este în lifturi, în aeroporturi, la televizor, în filme și în jocurile video și, mulțumită culturii căștilor, în urechi, efectiv oriunde mergem sau stăm. Muzica ne poate regla dispoziția (ne înveselește sau ne calmează), ne influențează deciziile la cumpărături (să cumpăr o sticlă de vin franțuzesc sau german?) și reflectă sau exprimă acțiunile dintr-un film (vine rechinul!). 

Muzica a atins un punct culminant de ubicuitate, grație disponibilității ușoare și nelimitate a aproape orice prin servicii de streaming precum Spotify. Everything Now, ca să cităm titlul albumului trupei canadiene Arcade Fire. De ce am devenit atît de dependenți de muzica ubicuă, în timp ce, concomitent, sîntem aproape complet detașați de participarea efectivă?

Lucrurile nu sînt totuși atît de sumbre. Uitîndu-ne de cealaltă parte a acestei bariere, aflăm că există viață chiar în interiorul muzicii. Un lucru pozitiv al distanțării Vestului față de interpretarea muzicii este că muzica însăși a devenit mult mai performantă. Muzica are o capacitate magică de a ne imita gesturile, intonațiile și emoțiile. Expresivitatea sa este evidentă într-un vast spectru de stiluri, genuri și perioade istorice: instrumentele cu coarde care par a „vorbi“ între ele într-un cvartet de coarde de Haydn, așa cum fac muzicienii de jazz în albumul Kind of Blue al lui Miles Davis; orchestra din Ritualul primăverii al lui Stravinsky pare că-și „ucide“ victima sacrificială; energia sexuală din Great Balls of Fire care țîșnește din maniera nebunească în care Jerry Lee Lewis cîntă la pian. 

Cum face muzica acest lucru? Antropologul Michael Taussig a revitalizat ideea lui Darwin că mimesis-ul – capacitatea artei de a imita natura umană – se datorează darului primordial uman de a imita și de a mima. Este mimesis-ul supradezvoltat al muzicii occidentale o compensație pentru abstracțiunea sa?

(fragment în avanpremieră din Omul muzical. O istorie a vieții pe Pămînt, carte în curs de apariție în Colecția „Orion” a Editurii Nemira, traducere de Andrei Pogăciaș & Carmen Strungaru)

Michael Spitzer este un renumit pianist și profesor de muzică la Universitatea din Liverpool, specialist în muzica lui Beethoven, dar scrie pe larg și despre filozofia și psihologia muzicii.

981 15 Cazacu1 jpg
Leonard Cohen în Biserica Neagră
Un alt motiv pentru care îl prefer pe Dylan este gama tematică: subiectelor lui Cohen, în principal dragoste, moarte, religie, depresie, acoperite și de Dylan, le lipsesc temele sociale/politice suplimentare ale acestuia.
index jpeg 5 webp
„Cum să nu fii aşa fragil cînd frontierele ţărilor tale au fost mereu vulnerabile?” – interviu cu scriitoarea Adriana BABEŢI –
Dicţionarul e felul meu personal de a depune mărturie despre cum oameni care azi nu mai sînt au trecut prin această lume atît de ciudată, atît de ambiguă, paradis şi infern deopotrivă
977 15 ioana parvulescu JPG foto Sidonia Calin JPG
„Povestea e cea care dă coerență lumii” – interviu cu scriitoarea Ioana PÂRVULESCU –
Viața însăși. E singura scriitoare cu adevărat importantă. N-o sun niciodată, să n-o deranjez. Însă îi dedic toate romanele mele.
976 15 Societatea paliativa png
Descoaserea societății și a instituțiilor ei
Colecția „Novus” a Editurii Contrasens, coordonată de Alex Condrache, își propune să aducă pe piața intelectuală astfel de cărți, poate mai puțin cunoscute de publicul larg, dar care sînt sigur că vor avea un impact semnificativ.
p 15 Ai Da WC jpg
Ai-Da, jucărie pentru oameni mari – mic eseu pro(c)ustian despre păpuși –
Pygmalion-Meller a lăudat-o pe Ai-Da inclusiv pentru capacitățile sale de profeție și... iluminare.
Infinitul intr o trestie jpg
Irene Vallejo - Infinitul într-o trestie
Să nu uităm că dintotdeauna cartea a fost aliatul nostru, de multe secole, într-un război care nu figurează în manualele de istorie.
974 15 Foto Richard Schroeder jpg
11850107 big jpg
„Ce-i cu fatalismul ăsta mioritic? Nu-i chiar așa.”
Cuvintele și viața personalităților istorice sînt investigate în căutarea oricărui moment care ar putea fi perceput ca defect de caracter ori lipsă de discernămînt.
971 15 WC jpg
Moartea morţii
Moarte, moartea fiind ea însăşi muritoare, spre deosebire de Moarte.
971 22 Cinty Ionescu jpeg
970 15 foto I  Rusu jpg
„Sîntem preocupați de chestiunea morală” – interviu cu regizorul Luc DARDENNE –
Sigur, dimensiunea societății e o permanență, toate personajele noastre evoluează în situații existențiale sau sociale aparte.
Arnaud Desplechin jpg
Cinemaul poate provoca amintirile - interviu cu regizorul Arnaud Desplechin -
Viața ne obligă să traversăm sentimente negative de care trebuie să scăpăm, să le rezolvăm singuri.
968 15 coperta jpeg
Saramago și romanul istoric
Așa cum subliniază Saramago în „História e ficção”, nu este vorba însă de o fugă de realitate, de o simplă dorință de evadare într-un trecut reimaginat
p 1 ovidiu verdes jpg
In memoriam Ovidiu Verdeş
De altfel, Mircea Cărtărescu spunea, la apariție, că „Ovidiu Verdeș nu este Salinger, dar nici mult nu a lipsit, cartea sa fiind cea mai adevărată, mai vie, mai înveselitoare și mai nostalgică proză românească citită de mine de zece ani încoace
Alessandro Grande jpg
„Nu mă grăbesc” interviu cu regizorul Alessandro Grande
Cînd scriu o poveste pornesc mereu de la personaje și de la problemele lor, de la caracterul și personalitatea lor și de la felul cum viața îi pune la grea încercare.
966 15 Alexandra Gulea portet jpg
„Este un film care sondează existența unei minorități ancestrale” – interviu cu regizoarea Alexandra GULEA –
Matei copil miner este o ficțiune cu un puternic caracter documentar, de altfel, scurtmetrajul care îi urmează, Valea Jiului – Note are un caracter și mai apropiat de documentar.
p 15 jpg
Rock’n’freedom – despre acceptarea artiștilor ruși în festivalurile europene din 2022 –
Free to Rock nu e o lecție de cinema, dar e cu siguranță una de istorie și una de muzică rock.
p 15 Clara Uson,jpg jpg
„Istoria e un lucru, mitul e altceva, dar se întrepătrund” – interviu cu scriitoarea Clara USÓN –
Am citit mult despre bătălia de la Kosovo Polje, despre modul în care acel moment a fost preluat în cultura din zona respectivă. Istoria e un lucru, mitul e altceva, dar ele se întrepătrund.
962  15 Einstein 1920 Wikimedia Commons jpg
Dumnezeu după Einstein
Dacă examinăm panteismul astăzi în lumina unui univers ireversibil în timp, avem impresia unui caz extrem de nerăbdare religioasă.
961 16 coperta jpg
Cutii de rezonanță
Dacă a existat o „lecție Brecht” în cazul lui Acosmei și dacă, asimilată, aceasta a lăsat urme, rămîne de cercetat. Unele mărturii conduc în pragul unei atari ipoteze, e-adevărat. Dar nu sînt sigur că-l trec.
960 16 foto Cato Lein jpg
„Un scriitor trebuie să scrie ca şi cum scrisul este mai important decît viaţa în sine” – interviu cu Salman RUSHDIE
„Am fost un cititor pasionat încă de mic copil şi citeam orice, inclusiv reviste de benzi desenate americane. Nimeni din familie nu m-a îndrumat, apropierea de literatură s-a produs natural.”
959 15 interviu Ana jpg
„M-a interesat ce l-a făcut pe Ceaușescu să devină acel Ceaușescu pe care îl știm cu toții” – interviu cu regizorul Sebastian MIHĂILESCU
Coșmarul continuă cînd prietena lui dispare. Camil pornește în căutarea ei și va ajunge într-un loc interzis bărbaților, o comunitate secretă dedicată fertilității, undeva lîngă un lac din mijlocul munților, dar acolo va descoperi ceva mult mai tulburător.
959 16sus coperta Uson jpg
„Sînt îngrozită de nebunie” – interviu cu scriitoarea Clara USÓN
Mulți ani mi-a fost rușine de acest trecut al meu. Încă mă tem și acesta e motivul pentru care la un moment dat am renunțat la toate medicamentele. Sînt îngrozită de nebunie. Am trăit-o și este oribilă.
959 21 interviu jpg
„Fac film pentru a găsi pacea în legătură cu absența“ – interviu cu Mikhaël HERS –
Există o mulțime de lucruri frumoase care vin din copilărie, iar acesta a fost scopul filmului, să mă adîncesc cu adevărat în anii copilăriei mele, în anii aceia „împietriți“ cumva în timp.

Adevarul.ro

image
Ce îi distrează la culme pe americani în România. „Nu eram pregătit pentru asta, dar n-a fost așa rea pe cât aș fi crezut” VIDEO
Americanii de la Lifey au realizat pe Youtube un top cu 22 de lucruri pe care ei le consideră amuzante și despre care spun că sunt specifice României. Este vorba, spun ei, despre „șocuri culturale românești”, povești haioase sau tradiții fascinante
image
Băiatul unei românce a fost aruncat de colegi sub tren, în Italia. Imagini cu puternic impact emoțional VIDEO
Un băiat în vârstă de 15 ani, fiul unei românce, a fost atacat de câțiva colegi în Italia. Tânărul a fost victima unei tentative de omor la care a supraviețuit în mod miraculos după ce a fost aruncat sub un tren.
image
Cum și-a pierdut Florina Cercel marea iubire. Artista și bărbatul care a cucerit-o au murit de aceeași boală, la jumătate de veac distanță VIDEO
Artista Florina Cercel a povestit într-un interviu drama trăită la vârsta de 29 de ani, când a pierdut o sarcină iar, la scurt timp, iubirea vieții ei s-a îmbolnăvit și a murit.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.