Nota traducătorului
Seria romanelor În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust va apărea, începînd din acest an, la Editura Cartier în noua traducere a lui Cristian Fulaș.
Anii care trec peste noi sînt timp. Îmbătrînire. Eu, traducătorul, îmbătrînesc traducînd. Încet, cu migală, una dintre cele mai năucitoare cărți scrise și publicate vreodată. Și-ntrebîndu-mă, nu chiar fără temei, de ce? Ce mă mai poate motiva, într-o lume în care literatura contemporană abia dacă mai respiră, iar clasicii mor încă o dată? De unde-mi iau energia de a parcurge volum cu volum, segment cu segment, pagină cu pagină, cuvînt cu cuvînt acest roman al infernului, În căutarea timpului pierdut?
Scriu cu emoție aceste cuvinte. Undeva în sinea mea vocea care scrie aceste rînduri tremură, e emoția pură a celui care își vede visul împlinit. Emoția întîlnirii cu produsul finit care e cartea, Cartea, cum ar trebui să scriem întotdeauna. Toți acești trei ani de muncă și anii ce vor să vină sînt condensați în cîteva biete cuvinte și nu le-aș scrie, nu aș îndrăzni să le scriu, nu aș vrea niciodată să-mi pun scrisul alături de al lui Marcel Proust dacă n-ar trebui să aduc aici cuvenitele mulțumiri tuturor celor care atîta vreme s-au lăsat deranjați de întrebările și toanele mele și au creat împreună cu mine o conversație despre Proust care, în ceea ce mă privește, e istorică în cel mai înalt grad, cel personal. Așa cum chiar Proust ne învață, a existat, există și va exista întotdeauna o istorie personală care surclasează orice istorie generală și, mai mult, o ordonează și o interpretează. În aceeași istorie a vocii anonime ne înscriem și noi.
Vocea care vorbește (nu, nu e tautologie) fără a lăsa în urmă nimic scris, conversația infinită care face literatura, fie că vorbim despre scrieri originale sau traduceri. Acesta e orizontul în care vreau să scriu despre această traducere – care în esența ei este întotdeauna și o scriere, pentru că mi se pare imposibil să îl traduci pe Proust fără să fii măcar puțin scriitor. Textul e cînd moale, cînd abrupt; fraza e cînd lungă peste măsură, cînd brevissimă; personajele sînt infernal de multe; descrierile, la fel. A traduce așa ceva înseamnă în primul rînd a munci, a renunța la tine și a-ți da puținul timp pe care-l ai de trăit acestei cărți. Înseamnă, în sensul cel mai bun cu putință, risipire. Înseamnă, evident, a greși. Sigur, va exista întotdeauna rezerva unui „De ce?“ pe care mai degrabă nu-l vrem rostit, dar el subzistă în tot ceea ce spunem.
O transformare de ordin matematic
În ceea ce privește metoda acestei încercări, aș avea de spus mai multe lucruri care mi se par esențiale și în același timp îmi par a pune în joc elemente de noutate.
Mai întîi de toate, am încercat pe cît posibil să elimin din traducere perfectul simplu. Întotdeauna mi s-a părut un timp nepotrivit și acum, cînd am putut decide eu însumi, am renunțat la el. L-am înlocuit cu mai generalul imperfect, modulîndu-l acolo unde a fost nevoie.
Poate că în procesul de traducere e vorba despre o transformare de ordin matematic, cum bine formula un gînditor francez în secolul trecut. Ar trebui – rămîne întotdeauna dezideratul suprem – să găsim formula prin care să transformăm ceea ce citim în original în ceea ce citim în traducere, astfel încît sensurile să nu se schimbe. Pentru fiecare element tradus ar trebui să avem un element corespondent, păstrînd întotdeauna intenția din textul sursă. Ușor de zis, greu de făcut. Mai ales cînd e vorba de un ironic ca Proust, care se străduiește aproape în fiecare paragraf să pună în text zeci de sensuri și să le lege între ele în cele mai ciudate moduri cu putință.
Și poate nu ar strica să spun că traducerea operează întocmai ca scrierea unei proze. În scrierea unei proze există întotdeauna un nivel intermediar al scriiturii, vocea internă care dă subtonul, cea care transformă gîndul, tonalitatea din minte în cuvintele care se aștern în fața ochilor noștri. Aș îndrăzni să spun că la fel se întîmplă și în traducere, doar că aici avem două voci intermediare: una care citește textul în limba străină și una care, înainte de scrierea propriu-zisă, psalmodiază ritmul și intensitatea traducerii respective.
Știu că va suna ciudat, dar, ca și scrierea propriu-zisă, nici traducerea nu e un proces pe deplin conștient, pe deplin explicabil. Scriem o traducere în măsura în care reușim să auzim în limba-țintă anumite inflexiuni, anumite sunete care țin de subtonul general al textului. Sigur că există apoi instanța care nivelează, care stilizează, care ordonează sintactic și morfologic, dar traducerea, ca și scriitura de prim ordin, e mai întîi și în principal sunet, stil, abia mai apoi conținut. Nu traducem cuvinte, nu doar cuvinte, în orice caz.
Aș vrea să îi amintesc aici pe cei care au tradus acest roman înaintea mea. Vladimir Streinu a încercat, dar nu a reușit să încheie. Ediții complete au dat Radu Cioculescu și Irina Mavrodin. Cu toată stima pentru acești trei traducători, am ales să dau o versiune nouă a romanului și, în consecință, am consultat foarte rar edițiile domniilor lor. Această ediție nu e, deci, o traducere revizuită. Dacă am greșit în acest sens, greșeala e în totalitate a mea.
Am folosit ca sursă a traducerii ediția Marcel Proust, À la Recherche du temps perdu, Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, publiée sous la direction de Jean-Yves Tadié, 1987. Ca oglindă a textului sursă am consultat în principal ediția Marcel Proust, In search of Lost Time, Modern Library Paperback Edition, 2003, translated by C.K. Scott Montcrieff and Terence Kilmartin, revised by D.J. Enright. Pentru volumul I, În partea dinspre Swann, am consultat și Marcel Proust, La strada di Swann, La Biblioteca di Repubblica, 2002, traduzione di Natalia Ginzburg. De asemenea, de mare ajutor mi-au fost volumele Jean-Yves Tadié, Marcel Proust I & II, Biographie, Gallimard, 1996 și Luc Fraisse, L’Esthétique de Marcel Proust, Sedes, 1995. Opresc aici lista cărților de care m-am slujit, nu aș vrea să transform acest cuvînt introductiv într-o bibliografie și nici într-un eseu.
Revenind la o idee de mai sus, am încercat – pe cît mi-a stat în putință – să lucrez aceste cărți pe principiul transformării. Am păstrat cu totul structura frazelor și propozițiilor, ca și dispunerea diferită a dialogului (așezat fie în interiorul paragrafului, ca o continuitate, fie în formula standard cu liniuțe de dialog). M-am străduit să transpun în limba română stranietatea exprimării lui Proust, care nici în franceză nu ne oferă cel mai prietenos text cu putință.
Mulțumirile mele se îndreaptă, dimpreună cu toată stima și considerația, către Florica și Jean-Louis Courriol, ajutoare neprețuite acolo unde traducătorul s-a împiedicat în surse; Ovidiu Nimigean, un extraordinar cunoscător al operei proustiene; Carmen Mușat, pentru ședințele inopinate de teoria textului; Bogdan Crețu, pentru infinitele ședințe de spiritism și magie în care am despicat în patru și mai multe părți nenumărate fire ale operei; Ovidiu Șimonca, pentru prietenia arătată în toți acești ani; Silviu Tabac, pentru neprețuitele sfaturi în ceea ce privește știința heraldicii; Gheorghe Erizanu și Emilian Galaicu-Păun, pentru munca depusă și pentru disponibilitatea de a publica aceste cărți. O vorbă de mulțumire și soției mele, cea alături de care scrierile și traducerile mele trăiesc. Un cuvînt de întristată amintire pentru Laura Albulescu, cea care într-un aprilie 2019 acum atît de îndepărtat mi-a propus să încep această traducere. Nu în ultimul rînd, mulțumirile mele se îndreaptă către Lucia Țurcanu, Valentin Guțu și Dorin Onofrei, redactorii acestor cărți.
Cristian Fulaș este scriitor și traducător. Ultima carte publicată: romanul Ioșca, Editura Polirom, 2021.
