Me/Machine: repetiție pentru o lume viitoare interviu cu muzicianul Jojo MAYER

Claudia CHIRIȚĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 1005 din 13 iulie – 19 iulie 2023
image

Muzicianul elvețian Jojo Mayer (n. 1963) a avut un spectacol de muzică improvizată în luna aprilie, în București. 

Explorați spațiul liminal dintre analog și digital de multă vreme, delectîndu-vă cu testarea granițelor lui. Ați folosit inginerie inversă pentru a cînta ritmuri specifice sintetizatoarelor pe seturi de tobe acustice, iar acum programați muzică pentru spectacole improvizate. Me/Machine este un proiect care folosește o tehnologie nouă și avansată de generare în timp real a muzicii. Ați spus însă la începutul spectacolului de la București că este un proiect care are ca miză explorarea umanității. Asta ar putea părea un paradox, căci muzica programată și instrumentele digitale nu sînt percepute ca unelte pentru descoperirea umanității. În ce sens vă ajută Me/Machine să vă explorați umanitatea? Este un pretext pentru o reflecție asupra limitei minții, a creativității și a intuiției noastre?

La bază, este un proiect despre improvizație. Improvizația cu o altă persoană este oarecum diferită de improvizația cu un calculator, pentru că doi oameni vor folosi o sintaxă comună, familiară amîndurora. E foarte greu să improvizezi altfel. Bineînțeles că sînt familiar și cu algoritmul din Me/Machine, căci eu l-am programat. Însă deși are o oarecare calitate antropomorfă, algoritmul este mai haotic decît un om. Chiar dacă pot să mă joc într-o oarecare măsură cu gradul de familiaritate; pot să aleg cît de provocator și cît de haotic să fie. Dacă programez calculatorul să se poarte asemănător unui om, atunci îmi va fi mai ușor să cînt cu el. Dacă cresc improbabilitatea rezultatului întors de calculator, va trebui să depun mai mult efort. Cîteodată calculatorul va genera ceva dezirabil, la care îmi e ușor să reacționez, alteori nu. Însă eu tot va trebui să accept, să adopt, să legitimez imediat ceea ce produce. Sigur, îmi pot dori să nu se întîmple asta, însă din moment ce mă aflu în mijlocul unui proces de creație, trebuie să mă străduiesc să legitimez rezultatul calculatorului, să îl transform într-o experiență dezirabilă atît pentru mine, cît și pentru spectatori. 

Imaginați-vă că avem în față o carte ce are pe fiecare pagină cîte o pată de cerneală dintr-un test Rorschach. Trebuie să mă uit la fiecare pagină și să recunosc imediat formele: un fluture, o bicicletă. Recunoașterea trebuie să fie rapidă. Însă nu e doar viteza de recunoaștere. Trebuie să înțeleg pentru mine ceea ce văd, iar apoi trebuie să explic și altora: „Eu văd un fluture, uite aripile”. Căci altcineva ar putea vedea altceva într-o pată, așa că trebuie să fiu convingător din punct de vedere artistic pentru a crea ceva util. Iar asta depinde de aleatoriul sunetului produs de calculator. 

Spectacolul de la București a fost interesant din punctul acesta de vedere. Am avut muzică cu grad diferit de predictibilitate și mi-a fost puțin teamă: pasajele imprevizibile mă sperie într-un fel, pentru că sînt mai dificil de cîntat. Dar a fost interesant să observ că publicul a reacționat pozitiv la piesele mai abstracte.

Sînt anumite lucruri la care te aștepți din partea unui toboșar, precum menținerea ritmului. Iar cei ce îmi cunosc formația s-ar putea aștepta ca muzica din Me/Machine să sune ca Nerve. Desigur, din moment ce e formația mea, regăsim o bună parte din limbajul meu în muzica făcută de Nerve, iar o parte din acest limbaj reapare și în Me/Machine, împletit cu jazz și alte genuri care îmi plac. Așa că m-a surprins publicul din București cu deschiderea sa chiar și către lucruri care ar putea fi percepute de mulți ca ciudate, despre care s-ar putea întreba dacă sînt într-adevăr muzică. 

În acest fel îmi extind abilitatea de a reacționa, de a improviza, de a îmi rafina muzica. Proiectul este un soi de dispozitiv de antrenare a reflexelor. Pentru că o persoană nu mă va surprinde cu reflexele ei umane – ne ajutăm unul pe celălalt în timpul improvizației. Robotului nu îi pasă de asta. Proiectul ar putea fi așadar o unealtă nouă care să mă ajute să găsesc un mod diferit de a mă exprima. Acesta este elementul uman. Nu mă aștept de la calculator la nimic din ce nu poate oferi. Sau nu încă. Cred că factorul antropomorfic pe care îl proiectăm asupra Inteligenței Artificiale este de aceeași natură cu cel pe care îl proiectăm asupra unui ursuleț de pluș. Inteligența Artificială nu este vie, noi facem totul. Cred că acesta e un aspect important de avut în vedere. Uneori, cînd bat la tobe și totul decurge bine, am senzația că calculatorul îmi poate citi gîndurile, că poate prezice exact ce urmează să cînt. Ceea ce nu este, firește, adevărat. Mă pregătesc așadar să fac față valurilor de noi tehnologii.

„Arta lucrează cu interpolări”

Vă gîndiți la evoluție, la evoluția noastră ca ființe umane, în termeni de acceptare a digitalului?

Nu doar a digitalului. Amintesc uneori în prelegeri următoarea imagine, următorul soundbite, căci vorbesc adesea despre un viitor care devine tot mai imprevizibil și care vine spre noi tot mai rapid. Se simte ca o goană cu mașina pe timp de ceață. Cred că arta începe întotdeauna cu o senzație, apoi începi să gîndești, abia apoi începi să creezi. Încerc să exprim acea senzație de incertitudine pe care o avem trăind azi. 

Nu cred că este doar despre acceptarea digitalului, ci și a situației socio-politice care se schimbă foarte repede. Iar o parte din situația asta este, în opinia mea, înspăimîntătoare: vorbim despre lucruri importante, care ascund un element fascist de care cred că trebuie să fim conștienți. Mai sînt și schimbările climatice. Sînt așadar probleme importante care vin peste noi foarte repede. 

De aceea cred că abilitatea noastră de a improviza, de a reacționa, de a crea, de a optimiza rezultatele creației noastre va deveni tot mai importantă, poate la fel de importantă ca abilitatea de a planifica. În ultimii două sute de ani, planificarea a fost foarte importantă. Dar într-un viitor imprevizibil, care te ia pe nepregătite, planificarea poate deveni chiar dacă nu prohibită, cel puțin dificilă. Poate că improvizația va deveni mai importantă. Cu Me/Machine articulez un soi de prototip al unei atitudini artistice către viitor în general, nu doar către aspectul lui digital. 

Repetiție pentru o lume viitoare, în care abundă situațiile ce necesită reacții rapide. În improvizația muzicală, urmarea strictă a regulilor este mai puțin importantă: intuiția este cea care ne ghidează mai degrabă. Blochează în vreun fel muzica programată, Mașina, folosirea intuiției, impunînd revenirea la reguli mai des decît atunci cînd cîntați cu un muzician? Ori, din contra, vă bazați mai mult pe intuiție cîntînd cu calculatorul?

Imaginați-vă că putem lua cu noi în mașina timpului o cameră de filmat. Și călătorim în anii 1890. Avem o cameră de filmat pe care nimeni altcineva nu o mai are. Acum, bineînțeles că nu sînt singurul care are acces la tipul de tehnologie folosită în Me/Machine, dar să ne imaginăm. Ce vom face cu această cameră de filmat? Vom merge într-un cinema să filmăm o proiecție, astfel încît cei care nu pot merge la cinema să o poată vedea? Este acesta modul în care vom încadra creația folosind această unealtă nouă? Nu am înțeles, încă încerc să înțeleg ce voi putea face cu această unealtă. Căci primul meu instinct, al oricui, de fapt, este că putem înlocui o formație, putem înlocui muzicieni cu ea. Dar nu mi-aș dori să fac asta. Și nu doar pentru că o formație sună încă mai bine – din mai multe motive. Îmi doresc să descopăr ce pot face cu camera, altceva decît să filmez un film. 

Abia am început proiectul, abia am început să mă așez în fața oamenilor și să fac toate lucrurile pe care le faci ca artist, pornind de la deciziile legate de estetică. Me/Machine este un sistem care îmi permite să decid dacă vreau ca muzica să semene cu jazzul, cu trapul, cu drum’n’bass, cu techno sau funk. Pot lua decizii privind dimensiunea estetică. Dar toate aceste dimensiuni pe care tocmai le-am menționat au apărut dintr-o sintaxă culturală și un climat socio-politic anume. 

Ceea ce fac cu Me/Machine nu derivă astfel, căci de douăzeci de ani, în ceea ce privește dimensiunea estetică, sîntem în moarte clinică: toate formațiile noi încep să sune ca formațiile vechi. Sîntem de douăzeci de ani într-o buclă a Zilei Cîrtiței retro-maniacale. Totul este retro. Acum am o ustensilă prin care aș putea scăpa din buclă. Iar una din cele mai dificile părți ale acestei aventuri – mai dificilă decît aspectul tehnic – este să decid asupra dimensiunii de suprafață: ce va fi estetic? 

Sincer, nu pot spune exact ce va fi. Lucrez la asta: în fiecare lună mă găsesc într-un loc ușor diferit de cel pe care l-am anticipat. Ceea ce este grozav, dar în același timp provocator. Trebuie să mă mai gîndesc cum pot accelera procesul artistic în așa fel încît să putem adopta această practică drept ceva nou și nu ca substitut pentru ceva ce știm deja. 

Pe scurt: știm că tehnologiile generative și Inteligența Artificială lucrează cu extrapolări. Dar arta lucrează cu interpolări. Un detaliu pe care cred că mulți nu l-au înțeles cu adevărat. Un calculator nu va putea crea un pas nou așa cum au făcut-o Picasso ori Mozart. Pentru asta avem nevoie de alte lucruri, care se află în afara setului de date deja existent. Acesta este un aspect pe care încerc să îl transmit prin proiectul meu și pe care l-am descoperit eu însumi de curînd. Folosesc niște unelte de Inteligență Artificială pentru workflow, dar Me/Machine poate funcționa complet fără Inteligență Artificială. Iar uneltele de Inteligență Artificială care ar putea îmbunătăți proiectul nu există în acest moment. Eu nu le-am întîlnit. 

Majoritatea cercetării orientate către dezvoltarea de noi instrumente de Inteligență Artificială pentru muzică este fie dedicată accelerării procesului de lucru, fie pentru a face lucrurile mai ieftine sau mai simple. Dar nu creării de lucruri noi. Asta nu ar fi profitabil, bănuiesc. Dar nu devii muzician dacă comanzi o melodie care să sune ca Nirvana și Ella Fitzgerald mixați împreună, bazîndu-te pe faptul că programul de Inteligență Artificială va produce ceva – un ceva ce, bineînțeles, nu va suna niciodată așa. 

Vă amintiți, poate, experimentul de acum cîțiva ani în care au cerut unui program de Inteligență Artificială să compună o nouă melodie Beatles pornind de la toate datele pe care le aveau despre ei. Desigur că nu a fost o melodie prea bună: Inteligența Artificială nu petrece timp cu tine, nu bea bere cu tine, nu se ceartă cu prietena ta, nu va fi geloasă și nu va avea toate acele sentimente care creează tensiunea umană interioară sau accidentele care conduc la crearea unui lucru neobișnuit. Accidentele fericite sînt foarte importante. Arta nu este doar o urmărire nevrotică a unei viziuni, este și schizofrenică. Trebuie să încurajăm accidentele și lucrurile pe care nu le plănuim: cîteodată acestea sînt cele mai importante. 

Asta a fost mereu parte din practica mea, însă de cînd mă confrunt cu tipul acesta de tehnologie, contrastul a devenit mai puternic. Cu Nerve sînt un punct albastru în fața unui fundal verde, cu Me/Machine sînt un punct roșu în fața unui fundal verde. Devine extrem. Ideile sînt asemănătoare, dar cînd am lansat Nerve acum douăzeci de ani, tehnologia aceasta nu era disponibilă. 

Improvizația, chestiune matematică, dar și emoțională

Evoluează unealta, Mașina, de la un spectacol la altul? Ori rămîne neschimbată?

Sistemul este determinist. Dacă nu îl ating, rămîne neschimbat. Nu am acces la un astfel de sistem de Inteligență Artificială (poate există, dar eu nu știu de el) ce ar putea învăța din ceea ce cînt, pe care să îl pot antrena eu. Ar fi un lucru diferit. Nu aș respinge o astfel de tehnologie dacă ar deveni accesibilă – ar fi foarte interesant într-adevăr –, dar nu sînt sigur că ar schimba ideea artistică. Nu știu. 

V-a făcut plăcere partea de programare a proiectului? Definirea modelului generativ pentru muzica programată? V-a adus satisfacție experiența în sine? Sau a fost doar un pas necesar în dezvoltarea unei unelte care să vă permită să vă bucurați de procesul de improvizație?

Da și nu. Cum lucrez eu? Nu petrec prea mult timp cu o singură idee. Ideile pe care le am sînt destul de nevrotice. Îmi spun „O, poate ar trebui să încerc asta”, iar apoi încerc să programez ideea. Adesea reușesc foarte repede: într-o jumătate de oră, o oră. Apoi testez ce am programat, mă joc, cînt, văd cum reacționează programul la ceea ce cînt. Dacă este prea rigid, încerc să îl fac mai liber schimbînd ceva, adăugînd alte părți; văd apoi cum interacționează componentele între ele. Asta e partea distractivă. Asta îmi face plăcere cu adevărat. Ce nu îmi place este să investesc mult timp într-un program și să descopăr că nu este chiar ce trebuie. Dar pentru că deja am lucrat mult la el, trebuie să îl fac cum trebuie. Așa că încep să îl ajustez. Acesta este de fapt același proces prin care trec atunci cînd înregistrez un album cu o formație. E întotdeauna plăcut cînd poți crea rapid și descoperi imediat ceva grozav. Nu e prea plăcut cînd trebuie să tot încerci să îți dai seama ce nu funcționează bine. Cîteodată sînt lucruri de natură tehnică, dar cel mai adesea sînt doar decizii artistice. 

Trebuie să spun însă: cunoștințele mele de programare sînt mai degrabă limitate. Nu sînt un om de știință. Lucrez cu alți oameni care sînt experți în Max și care pot rezolva în cîteva ore o problemă pentru care eu ar trebui să învăț un an. Lucrez însă în Ableton, împreună cu alte zeci de mii de oameni: e o comunitate întreagă, ca într-un proiect open source, care oferă cod pe care îl pot încerca și eu. Ceea ce trebuie să fac – pentru că sînt mai degrabă un artist decît un om de știință, sînt mai degrabă un toboșar sau un muzician decît un programator – este să fiu disciplinat și să cer ajutorul atunci cînd am nevoie de el. Ceea ce trebuie să fac este să iau decizii conceptuale, să gîndesc sistemul, nu să îl implementez neapărat. Să gîndesc un sistem cît mai simplu posibil: asta a fost întotdeauna o provocare. Cum pot rezolva o problemă cît mai simplu, dar în așa fel încît să nu îmi limitez totuși posibilitățile? Și asta este distractiv.

Îmi place și cînd găsesc o soluție tehnică ce îmi multiplică posibilitățile pe care le aveam deja. Asta e fantastic, dar nu se întîmplă prea des. Ceea ce e straniu este că uneori accidentele sînt cele care mă ajută să descopăr soluții noi. Îmi dau seama că am făcut o greșeală care are de fapt un efect pozitiv, așa că încerc să reiau greșeala și să o includ în model. 

Am revenit la accidentele fericite. În timpul spectacolului, ați asemuit procesul de improvizație folosind calculatorul cu grădinăritul. Dacă compunerea muzicii este similară proiectării arhitecturale, improvizația muzicală este mai degrabă asemănătoare grădinăritului: plantăm niște semințe, dar nu știm care va fi rezultatul precis, ce va crește din acele semințe, căci de fiecare dată cînd cîntăm, rezultatul este diferit. Legat de aspecul novator pe care îl introduce calculatorul prin aceste accidente fericite: ce credeți despre caracterul creativ pe care îl poate avea o unealtă digitală? Este drept să reducem caracterul novator al acestor obiecte produse cu ajutorul calculatorului la efecte secundare ale aleatoriului introdus de noi în modelele generative? 

Mai întîi trebuie să spun că metafora grădinăritului nu este a mea. Este a lui Brian Eno, cu care sînt foarte norocos să lucrez: este și el parte a Me/Machine. El a fost catalizatorul proiectului. Am descoperit ideea cînd lucram cu el și m-am decis să o urmez datorită lui. 

Dacă este drept? Bună întrebare. Depinde, cred, de posibilitatea ca rezultatul să legitimeze procesul. Nu tot ceea ce va fi produs va fi valoros. Cred că multe lucruri vor fi neinteresante, slabe. Sînt rugat adesea să compar valoarea unui lucru produs de un calculator cu valoarea unui lucru făcut de un om. Cu subînțelesul că ce e creat de om va fi întotdeauna mai bun. Părerea asta e un pic conservatoare, poate născută din frică – pot înțelege asta. Dar cred că este foarte important să nu mai încercăm să validăm ori să comparăm omul cu calculatorul. Este mai relevant să judecăm valoarea unui performance independent de originea sa: mașină sau om. Valoarea intrinsecă. Care e valoarea unui taxi fără șofer? Cineva își va pierde slujba, poate vom deveni singuratici, fiind înconjurați doar de mașini: uneori ajută să vorbești cu cineva în drumul spre casă. Nu știu. Dar cred că trebuie să examinăm lucrurile acestea cu ceva mai multă grijă. Cred că trebuie să ne gîndim la valoarea și legitimitatea unui performance indiferent de autorul ei. Abia atunci vom putea lua decizii mai bune.

Tehnologiile generative au devenit în sfîrșit populare. Modele de limbaj precum GPT și sistemele de generare de imagini precum DALL·E și Midjourney au fost pomenite adesea în presa ultimelor luni. Discuția despre cum definim creativitatea și cine are dreptul să fie considerat creativ – om sau mașină – s-a extins. Credeți că publicul este mai dispus acum să asculte muzică improvizată cu ajutorul unei unelte generative? Credeți că sîntem mai generoși în aprecierea Inteligenței Artificiale ca o unealtă de creație?

Nu sînt sigur că sînt suficient de competent pentru a răspunde la această întrebare. Pot să spun doar că senzația mea este – și ne întoarcem iar la ideea că scopul meu este să dezvolt umanitatea, nu tehnologia, și nu doar scopul, ci chiar datoria, ca artist – că umanitatea trebuie să vină cu o contragreutate la această tehnologie. Cu felul actual în care gîndim, vorbim și reacționăm, nu vom putea coexista cu această tehnologie. Cred că va fi periculos. Trebuie așadar să evoluăm rapid. Cred că arta ne oferă o posibilitate pentru a face asta. Sper să pot crea un soi de emoție care să ajute: iată un tip care transpiră, se simte bine, face greșeli, creează ceva interesant, ori poate nu, dar care experimentează în orice caz ceva diferit de jocuri video ori de consultarea unui bot de chat:     „Poți să-mi scrii o poezie de «La mulți ani!» în stilul lui Charles Bukowski?”. 

Sînt absorbit complet, integrat 100% în procesul de creație, și sper că oamenii pot vedea că asta mă ajută să cresc. Poate îi ajută și pe ei să crească, ori măcar să gîndească diferit despre unele lucruri – nu mai bine, nu mai rău, doar diferit. Oricum, orice poartă eticheta Inteligenței Artificiale ori a tehnologiilor generative se bucură de atenția publicului acum. Poți găsi mulți artiști care declară că lucrează cu Inteligență Artificială. Am examinat cît am putut de mult lumea aceasta, însă nu am găsit, sincer să fiu, prea multe dovezi ale unor idei care să mă impresioneze. Este multă exagerare în aer acum, mult hype. Dar cred că sîntem foarte departe de locul în care mulți oameni cred că am ajuns deja în călătoria către sisteme cu adevărat inteligente. Cred că va fi nevoie de mult mai mult timp. Dar îngrijorarea mea nu privește viteza cu care va evolua mașina, ci dacă oamenii vor putea evolua suficient de rapid pentru a contrabalansa raportul.

Ați mulțumit publicului pentru curiozitatea cu care v-a ascultat muzica. Vă temeți că începem să ne pierdem curiozitatea, răbdarea, disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt într-o perioadă a consumului rapid de informație digitală? Ne îndreptăm spre o lume în care vom fi capabili să asimilăm doar fragmente de informație de dimensiunea unui tweet ori a unui clip TikTok? Sau se schimbă doar modul în care ne arătăm curiozitatea?

Dacă curiozitatea noastră este hrănită în principal de următoarea doză de dopamină... Curiozitatea este în general un lucru bun, însă am multă grijă cu aceste lucruri, căci înțeleg că pot fi periculoase dacă nu ești cu adevărat detașat: pot schimba fundamental comportamente, oamenii pot deveni dependenți. Inteligența Artificială și tehnicile generative au venit atît de repede că nu am înțeles prea bine cum să le folosim: încep să ne folosească ele pe noi. Nu judec, însă sînt atent la modul de consum. Sînt unelte grozave, ne-au accelerat viața, însă ne-au crescut și biasul de confirmare, trăim acum in interiorul unor bule, lucruri ciudate, neadevărate se pot răspîndi foarte ușor – teorii ale conspirației, pseudoștiință. Mă îngrijorează toate acestea.

Sper astfel că prin Me/Machine pot face oamenii curioși nu doar legat de ce poate face calculatorul, ci și de ce pot face eu și, ideal, de ce putem face toți împreună. În cele din urmă, doresc să creez o sintaxă și un nou mod de a crea muzică ce nu a fost posibil fără această unealtă. Mă mișc încet în această direcție, este un proces încă în desfășurare, nu spun „acesta este Me/Machine, doamnelor și domnilor, noapte bună!”. Nu, nu! Data viitoare va fi diferit și, sper, mai bine.

Așadar nu sînt șanse să vă săturați prea curînd de acest aranjament?

Sigur, totul este nou. De fiecare dată cînd cînt învăț ceva nou, mă descurajează ceva, mă încîntă ceva. Este o experiență frumoasă, deși costisitoare: necesită multă energie și uneori poate fi brutală. Dar nu poți spera la o poziție mai bună ca artist: să fii mereu la marginea necunoscutului și să descoperi lucruri noi. Este un privilegiu, deși nu e întotdeauna ușor ori plăcut. Cît timp voi simți această încîntare, voi continua. Dar îmi este clar că sînt unele lucruri pe care un calculator nu mi le poate oferi: experiența curajului, a empatiei ori a umorului. Dacă vreau să obțin lucrurile acestea prin muzică, trebuie să colaborez cu alți oameni. Cu toate acestea, îmi pot cultiva simțul umorului, al empatiei, al curajului, lucrînd cu această mașină – într-un mod complet diferit de cel în care aș face-o dacă aș fi lîngă alți oameni. 

Un antrenament pentru colaborări de improvizație ce v-ar putea ajuta să fiți un partener mai bun de creație în cadrul formației Nerve? Este acesta un scop al proiectului?

Posibil. În cele din urmă, cel mai bun lucru care s-ar putea întîmpla ar fi să pot face un tip de muzică ce poate fi creată doar între un om și un calculator. Un calculator singur să nu o poată face, doi oameni să nu o poată face. Aceasta cred că este cea mai mare oportunitate acum. Nu știu cum va fi peste cinci ani, dar acum cred că acesta este cel mai incitant lucru. Sper să pot face asta. Desigur, și să pot lua cu mine în alte medii ceea ce învăț. Sînt anumite lucruri pe care un calculator le poate face foarte bine. Pot crea cu Me/Machine aceleași efecte muzicale ca acelea dintr-o compoziție clasică de secol 20 a lui Iannis Xenakis – foarte complicată – pentru care muzicienii ar trebui să exerseze doi ani de zile. Pot improviza așa ceva cu calculatorul. Însă calculatorul nu poate cînta blues convingător. Dar este în regulă: pentru asta am altceva. Îmi place mîncarea italiană, dar nu mănînc doar mîncare italiană. Momentan, îmi pare excitant, mă provoacă. 

Am aflat de curînd un aspect neașteptat al exercițiului meu. Am un prieten artist, elvețian, care lucrează în domeniul topologiei și este interesat de multidimensionalitate și Inteligență Artificială. Arătîndu-i programele mele, mi-a mărturisit că am lucrat la ceva asemănător. Avea un proiect la ETH Zürich în care încerca să articuleze vizual, folosind proiecții 2D și 3D, 4-dimensionalitatea. Ceea ce cînt hrănește rezultatul calculatorului, iar rezultatul calculatorului hrănește ceea ce cînt: formăm o buclă. Procesul pe care eu îl experimentez, la care voi sînteți martori, poate fi înțeles ca o percepție analitică a 4-dimensionalității. Nu mă gîndisem la asta pînă atunci. Sper să mai pot descoperi astfel de lucruri, diferite de muzică, prin ceea ce fac. Căci într-adevăr, improvizația este strîns legată de fizică și matematică. Este o chestiune matematică, dar și una emoțională. Înfricoșătoare, uneori. Iată un lucru interesant: nu pot descrie cele mai valoroase experiențe muzicale. Nu sînt mistic, sînt ateu, sînt pragmatic, îmi place să știu cum funcționează lucurile. Cu toate astea...

Este deranjant că nu vă puteți explica uneori experiențele muzicale?

Nu, nu contează. Pentru că îmi fac plăcere atunci cînd se întîmplă. Și încerc să învăț mai multe despre ce să nu fac – ce mă împiedică să intru din nou în acea stare de spirit. Este de fapt mult mai ușor să o fac printr-un proces al eliminării. E mai ușor să știu că dacă fac asta, atunci nu se va întîmpla, decît că dacă fac asta, atunci se va întîmpla. Cred că e o consecință a societății și a modului în care sîntem predeterminați să funcționăm în astfel de sisteme. Trebuie să scăpăm de o grămadă de lucruri pentru a ne putea întoarce la o formă anterioară, dinaintea primei revoluții agrare. Culegătorii erau maeștri ai improvizației, improvizau în fiecare zi. Poate că soiul acesta de mulțumire pe care o ai atunci cînd găsești mîncare sau cînd ai o idee genială sînt legate între ele: atunci trăiești momentul. 

Așa că trebuie să scapi de acele lucruri care te împiedică să trăiești momentul. Improvizația, free jazz, Me/Machine pot fi experiențe bune doar atunci cînd trăiești momentul. De îndată ce proiectezi în viitor ce ți-ar plăcea să se întîmple sau să nu se întîmple, calitatea experienței va avea de suferit. Cred oricum că e o idee bună să avem loc de improvizații în viață. Mă bucur că am o viață în care nu trebuie să planific totul în detaliu și pot descoperi lucruri noi. Îmi plac surprizele. Poate de asta fac ceea ce fac. 

interviu realizat de Claudia CHIRIȚĂ, lector la Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea din București

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Mii de tineri ruși mor în războiul din Ucraina. Familia unui soldat de 18 ani ucis pe front: „Abia aștepta să se înroleze”
Moscova cheltuiește milioane de euro pentru a încerca să modeleze o nouă generație dispusă să își dea viața în serviciul militar.
image
Pericolul din prăjituri. Substanța cu aromă de unt care ne poate afecta ADN-ul
Un nou studiu a descoperit că substanțele chimice dăunătoare pentru ADN ar putea să se ascundă în dulciurile preferate.
image
Un bărbat de origine romă care a violat o fată de 12 ani scapă de pedeapsă. Instanța a decis că „face parte din cultura sa”
Un tribunal spaniol a achitat un bărbat care a violat o fetiță de 12 ani, după ce a stabilit că relația lor face parte din cultura romă, relatează Daily Mail.

HIstoria.ro

image
Efectele surprinzătoare ale prezenței ofițerilor ruși în Bucureștiul anului 1877
În cadrul Războiului ruso-turc din 1877, după declararea de Război Imperiului Otoman, trupele ruse intră în România, în drum spre Turcia. Ca urmarea a acestui fapt, Bucureștii lui 1877 sînt luați cu asalt de ofiţerii ruși, gata să-și cheltuiască banii nebunește.
image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.