„Mă pasionează granița dintre documentar și ficțiune” – interviu cu regizorul Vlad PETRI –

Publicat în Dilema Veche nr. 983 din 9 februarie – 15 februarie 2023
image

Între revoluții, cel mai recent documentar semnat de Vlad Petri, va avea premiera luna aceasta, la Festivalul de film de la Berlin, în cadrul secțiunii Forum. Un film făcut din imagini de arhivă, o privire asupra României și Iranului anilor ’70 și a felului în care istoria ne rescrie poveștile. Am vorbit înainte de Berlinală cu Petri despre perspective, căutări și puterea documentarului. 

Ați început ca fotograf, apoi ați făcut filme. S-au legat firesc firele? 

Am început să fac fotografii în urmă cu mai mult de douăzeci de ani. Mai tîrziu, fotografia și cinema-ul s-au întrepătruns mai tot timpul, în cazul meu. Poate că cel mai pasionat de fotografie am fost în timpul facultății, la UNATC, unde am studiat la secția „Imagine”. Acolo, Sorin Botoșeneanu, un profesor și un om special, foarte dedicat meseriei sale și apropiat de studenți, care mi-a devenit prieten mai tîrziu, m-a influențat în a mă apropia mai mult de realitate și de un anumit tip de privire, fie că vorbim de cinema sau fotografie. 

Documentarul dvs., Între revoluții, va avea premiera la Berlin. Primul film, Bucureşti, unde eşti?, din 2014, pleca de la mișcările de protest din 2012. Pare că n-ați abandonat tema aceasta. Cum ați ajuns la povestea din filmul de acum, la personajele lui?

Acest film e foarte diferit de București, unde ești?, e un film construit din arhive, un film hibrid, care urmărește destinele a două femei pe parcursul a 10-15 ani, în paralel cu evenimentele politice la care ele iau parte, dar și cu viețile obișnuite, de zi cu zi, așa cum au fost ele prezentate și reflectate de propagandă. O posibilă legătură ar fi faptul că în ambele filme sînt oameni în stradă care își doresc o schimbare reală, dar în afară de asta nu văd o legătură clară între ele. Mă pasionează politicul în cinema și felurile în care el se regăsește în viețile oamenilor. Cele două personaje s-au materializat în mai multe etape. Au fost discuțiile cu mama mea despre anii ei de studenție, despre studenții străini care veneau în România anilor ’70, a mai fost și interesul meu pentru Europa de Est și Orientul Mijlociu, au fost călătoriile în Iran, discuțiile cu oamenii de acolo, poeziile Ninei Cassian și ale lui Forugh Farrokhzad.

image

Între revoluții, cel mai recent documentar semnat de Vlad Petri, va avea premiera luna aceasta, la Festivalul de film de la Berlin, în cadrul secțiunii Forum. Un film făcut din imagini de arhivă, o privire asupra României și Iranului anilor ’70 și a felului în care istoria ne rescrie poveștile. Am vorbit înainte de Berlinală cu Petri despre perspective, căutări și puterea documentarului. 

Ați început ca fotograf, apoi ați făcut filme. S-au legat firesc firele? 

Am început să fac fotografii în urmă cu mai mult de douăzeci de ani. Mai tîrziu, fotografia și cinema-ul s-au întrepătruns mai tot timpul, în cazul meu. Poate că cel mai pasionat de fotografie am fost în timpul facultății, la UNATC, unde am studiat la secția „Imagine”. Acolo, Sorin Botoșeneanu, un profesor și un om special, foarte dedicat meseriei sale și apropiat de studenți, care mi-a devenit prieten mai tîrziu, m-a influențat în a mă apropia mai mult de realitate și de un anumit tip de privire, fie că vorbim de cinema sau fotografie. 

Documentarul dvs., Între revoluții, va avea premiera la Berlin. Primul film, Bucureşti, unde eşti?, din 2014, pleca de la mișcările de protest din 2012. Pare că n-ați abandonat tema aceasta. Cum ați ajuns la povestea din filmul de acum, la personajele lui?

Acest film e foarte diferit de București, unde ești?, e un film construit din arhive, un film hibrid, care urmărește destinele a două femei pe parcursul a 10-15 ani, în paralel cu evenimentele politice la care ele iau parte, dar și cu viețile obișnuite, de zi cu zi, așa cum au fost ele prezentate și reflectate de propagandă. O posibilă legătură ar fi faptul că în ambele filme sînt oameni în stradă care își doresc o schimbare reală, dar în afară de asta nu văd o legătură clară între ele. Mă pasionează politicul în cinema și felurile în care el se regăsește în viețile oamenilor. Cele două personaje s-au materializat în mai multe etape. Au fost discuțiile cu mama mea despre anii ei de studenție, despre studenții străini care veneau în România anilor ’70, a mai fost și interesul meu pentru Europa de Est și Orientul Mijlociu, au fost călătoriile în Iran, discuțiile cu oamenii de acolo, poeziile Ninei Cassian și ale lui Forugh Farrokhzad.

Ce legătură există între România și Iran? De ce ați folosit aceste oglinzi?

Pentru mine, revoluția din Iran din 1979 și revoluția anti-Ceaușescu sînt unele din cele mai importante și mediatizate mișcări populare din secolul trecut. Revoluția din Iran a fost intens comentată, mai ales din perspectiva „crizei ostaticilor” (angajați ai ambasadei SUA în Iran au fost ținuți ostatici 444 de zile, din 1979 pînă în 1981), un eveniment care a influențat alegerile din SUA și a pus Iranul în luminile reflectoarelor mediatice din întreaga lume. Revoluția din România din 1989, transmisă în direct, a fost la fel, un eveniment intens urmărit, datorită reputației lui Ceaușescu, interesului pentru căderea Cortinei de Fier și curiozității pe care o stîrnea România. Cumva, dacă ar fi să găsim un numitor comun, vorbim de două societăți care au încercat sisteme politice experimentale, un sistem islamic și unul național-comunist, care, ambele, pînă la urmă au eșuat. De asemenea, putem vorbi de două regimuri patriarhale, orientate către glorificarea liderilor – un Iran cu figura semi-divină a lui Khomeini, în care drepturile femeilor nu au fost respectate, și România sub Ceaușescu, în care aparent femeile erau încurajate în drepturi, dar în mod real societatea era profund inegală, avortul era interzis și era o goană nebună după natalitate. În această lume a trăit mama mea și m-am născut și eu, iar o parte din evenimentele prin care ea a trecut se regăsesc în acest film.

E un film construit din imagini de arhivă. Ați mai făcut asta recent în Cerbul a trecut prin faţa mea. Cum devine materialul filmat la un moment dat limbaj pentru un regizor de a spune propria poveste?

În Cerbul a trecut prin faţa mea era povestea bunicii mele, construită din arhive personale. În acel film încercam să înțeleg mai bine trecutul familiei mele, să descopăr detalii și sensuri noi, să mă las condus de povestea ei. În cazul Revoluțiilor, de la început am vrut să aleg imagini de propagandă, să găsesc poveștile oficiale ale celor două regimuri politice și să le recontextualizez prin intermediul poveștilor Mariei și ale Zahrei, personajele filmului. Uneori cred că aceste două femei își găsesc locul lor în arhive și se integrează în imaginile oficiale, dar de cele mai multe ori ele contestă lumile în care trăiesc și își doresc o schimbare reală. Mă fascinează arhivele, au o putere aparte de a resuscita trecutul în forma lui directă, apăsătoare și magică și de a-l suprapune prezentului. Cred că un film din arhive făcut în 2023 este cu totul diferit de unul pe care l-aș face peste cinci sau zece ani și ăsta e un lucru care mă interesează, felurile în care trecutul poate arăta la un moment dat, din perspectiva momentului din care îl privim, a experiențelor prin care trecem, a abordării pe care o avem. Chiar dacă un cineast lucrează cu arhive, cred că ea/el are o privire care traversează întreg materialul filmat și cred că e bine ca acest lucru să se vadă în filmul complet.

Există două protagoniste în film, Lavinia Braniște este autoarea unor scrisori reconstruite și ficționalizate. Versurile Ninei Cassian punctează și ele un anumit gen de legătură. E vorba despre o viziune feministă asupra evenimentelor istorice? 

Este vorba despre o viziune la feminin asupra ambelor țări și societăți. Este o întîlnire între Nina Cassian și Forugh Farrokhzad, două poete feministe cu sensibilități aparte, la care se adaugă sensibilitatea și viziunea Laviniei Braniște.

Ce mai înseamnă pentru dvs. să faceți documentar? Și cum vă opriți asupra unui subiect și nu al altuia? Există o spaimă că un subiect ar putea rămîne prea local?

Asta cu opritul pe un anumit subiect e mai complicat. Am mai multe posibile scenarii în minte, fragmente de filme pe care le derulez. Uneori îmi vin idei cînd mă plimb pe stradă, cînd vorbesc cu o anumită persoană, cînd văd un film sau citesc o carte, e greu de definit punctul în care începe un film și punctul în care se termină. Cred că am multe filme neîncepute la care mă gîndesc. La fel ca fotografiile pe care mi-aș fi dorit să le fac, dar care din diverse motive nu s-au materializat și care mă obsedau pentru o perioadă lungă de timp. Nu gîndesc neapărat în termenii de local/global, vreau în primul rînd ca subiectul pe care îl aleg să răscolească lucruri în mine, să mă emoționeze, să îmi dea de gîndit, să mă facă să caut și să descopăr lucruri pe parcursul perioadei de documentare și de producție.

Maniera asta de a folosi mai multe limbaje care documentează o poveste, o realitate, vă dă o libertate mai mare ca regizor?

Mă pasionează de mult timp căutările de la granița dintre documentar și ficțiune. Îmi plac filmele cu actori care creează lumi și care te fac să te pierzi și să uiți convenția, la fel cum îmi plac documentarele care depășesc cadrul observațional și care își expun elementele filmice de culise, care nu încearcă doar să te vrăjească prin veridicul absolut. Nu vreau să gîndesc în scheme fixe, ci îmi doresc să testez limita dintre aceste convenții. Cred că libertatea ți-o cauți singur ca regizor, indiferent de genul de film abordat.

Cît de importanți sînt pentru un documentarist, despre care se zice că e un lup singuratic, mica echipă și producătorul?

La acest film am colaborat cu producătoarea Monica Lăzurean-Gorgan, care a avut o influență mare în tot procesul de creație – ne-a fost ușor să comunicăm, mi-a înțeles nevoile, a știut cînd am avut nevoie de sprijin și de schimbări radicale în procesul de producție. Aportul ei a fost foarte mare și a crezut în acest film din primul moment, lucru foarte important. La fel a fost și cu alți membri ai echipei. Recunosc că îmi plac echipele mici, formate din oameni care dezvoltă relații de prietenie și de încredere reciprocă, pentru mine ăsta e un lucru vital. 

Cum ați descrie felul de responsabilitate pe care îl are un regizor cînd personajele sale au / au avut existențe palpabile? E vorba despre o documentare a realității sau despre o ficționalizare și o rescriere a ei?

Este o mare responsabilitate cum arăți lucrurile în film, în cazul în care vorbim despre oameni și comunități reale. Cred că e important ca regizorul să iasă din schema în care își dorește doar să facă un film de succes și să se gîndească la oamenii pe care îi filmează și la faptul că viețile lor continuă mai departe după ce echipa de filmare nu mai interacționează cu ei. În cazul filmului de ficțiune, actorul își încheie rolul după o zi de filmare și își vede mai departe de viața lui de om, nu e la fel de de mult expus. E foarte mult de discutat despre cum abordăm realitatea și ficțiunea și, din punctul ăsta de vedere, se poate face o delimitare clară între cele două genuri și abordări, din această perspectivă există o graniță clară, diferită față de cea de care vorbeam mai devreme.

Care e documentarul care v-a impresionat cel mai tare (recent, dacă se poate) și de ce?

Documentarul care m-a impresionat profund în ultimul timp este Homeland: Iraq Year Zero de Abbas Fahdel, un film extrem de cald și sincer despre o familie și o lume care agonizează treptat sub ochii noștri. Regizorul-cameraman investighează, interoghează, cataloghează realitatea din jur, prin modurile în care își privește familia, vecinii, invadatorii țării sale, fiind conștient de valoarea imaginilor pe care le poate surprinde doar în acel moment, doar prin acel tip de cinema direct, brut și sincer. Un film în care o lume se prăbușește, oamenii mor și doar prezența unui om cu aparatul de filmat face dreptate, prin ceea ce filmează și împărtășește cu noi, fără a ne forța să simpatizăm cu unii sau cu alții, lăsîndu-ne să ne facem noi înșine o părere. O mostră de cinema autentic, de o valoare documentară inestimabilă.

interviu realizat de Ana Maria SANDU

FFF 16mars ©Cristina Voinea 13 jpg
c6fa33870d97d4c96b1680a5d942a3cf jpeg
Cine poate să ridice un clopot de sticlă? – Sylvia Plath / Ester Greenwood –
Astăzi depresia poate fi privită mai degrabă ca un fenomen decît ca o simplă tulburare, cuprinzînd mai multe entități, forme clinice, episoade complete, cu simptome core și simptome nespecifice.
986 15 interviu1 JPG
„Pianul este cel mai bun psiholog al meu” – interviu cu muzicianul Jay-Jay JOHANSON –
Da, puţin şi nu prea bun. La fel i s-a întîmplat şi lui Scott Walker, care a început să-şi alieneze publicul, muzica însăşi a devenit alienantă, nu că ar fi dificil de ascultat, dar nu mai e ancorată în propriul univers.
985 15 foto Afrim jpeg
„Sînt un fan al fragilității“ – interviu cu regizorul Radu AFRIM –
Chiar dacă marea din Seaside Stories era marea voastră, a fiecăruia/fiecăreia dintre prozatori/prozatoare, s-au scris cronici în care se vorbește despre „marea lui Afrim“.
p 15 confesiunile unui iubitor de vin jpg
Degustări de vin cu Julian Barnes
Unul dintre efectele secundare complet neașteptate ale muncii mele este cartea de vizită socială pe care o oferă acum.
Photo by Alex Belciuganu (12) jpg
„Mă incită contradicțiile și polii opuși” interviu cu artistul vizual Josef WURM
Tot ce ai spus deja rezumă foarte bine atmosfera lucrărilor mele. În viață, ironia se regăsește întotdeauna într-un amalgam de pură seriozitate, rigiditate, mult chin și bucurie.
982 15 foto Bogdan Zop jpeg
„Reţelele de socializare pretind că poţi evita iadul eliminînd oamenii” – interviu cu scriitorul Richard FLANAGAN –
Mie acesta mi se pare scopul vieţii. Dar ai zis că este o carte sumbră. Mie mi s-a părut că este şi un roman comic.
982 16 jos coperta jpg
Două beri goale cu OCS
Cînd am auzit prima dată „Vara pe oliță”, eram în primul an de facultate și ascultam trupe de rock alternativ de afară.
981 15 Cazacu1 jpg
Leonard Cohen în Biserica Neagră
Un alt motiv pentru care îl prefer pe Dylan este gama tematică: subiectelor lui Cohen, în principal dragoste, moarte, religie, depresie, acoperite și de Dylan, le lipsesc temele sociale/politice suplimentare ale acestuia.
index jpeg 5 webp
„Cum să nu fii aşa fragil cînd frontierele ţărilor tale au fost mereu vulnerabile?” – interviu cu scriitoarea Adriana BABEŢI –
Dicţionarul e felul meu personal de a depune mărturie despre cum oameni care azi nu mai sînt au trecut prin această lume atît de ciudată, atît de ambiguă, paradis şi infern deopotrivă
977 15 ioana parvulescu JPG foto Sidonia Calin JPG
„Povestea e cea care dă coerență lumii” – interviu cu scriitoarea Ioana PÂRVULESCU –
Viața însăși. E singura scriitoare cu adevărat importantă. N-o sun niciodată, să n-o deranjez. Însă îi dedic toate romanele mele.
976 15 Societatea paliativa png
Descoaserea societății și a instituțiilor ei
Colecția „Novus” a Editurii Contrasens, coordonată de Alex Condrache, își propune să aducă pe piața intelectuală astfel de cărți, poate mai puțin cunoscute de publicul larg, dar care sînt sigur că vor avea un impact semnificativ.
p 15 Ai Da WC jpg
Ai-Da, jucărie pentru oameni mari – mic eseu pro(c)ustian despre păpuși –
Pygmalion-Meller a lăudat-o pe Ai-Da inclusiv pentru capacitățile sale de profeție și... iluminare.
Infinitul intr o trestie jpg
Irene Vallejo - Infinitul într-o trestie
Să nu uităm că dintotdeauna cartea a fost aliatul nostru, de multe secole, într-un război care nu figurează în manualele de istorie.
974 15 Foto Richard Schroeder jpg
11850107 big jpg
Istoria lumii în 21 de statui
Cuvintele și viața personalităților istorice sînt investigate în căutarea oricărui moment care ar putea fi perceput ca defect de caracter ori lipsă de discernămînt.
971 15 WC jpg
Moartea morţii
Moarte, moartea fiind ea însăşi muritoare, spre deosebire de Moarte.
971 22 Cinty Ionescu jpeg
970 15 foto I  Rusu jpg
„Sîntem preocupați de chestiunea morală” – interviu cu regizorul Luc DARDENNE –
Sigur, dimensiunea societății e o permanență, toate personajele noastre evoluează în situații existențiale sau sociale aparte.
Arnaud Desplechin jpg
Cinemaul poate provoca amintirile - interviu cu regizorul Arnaud Desplechin -
Viața ne obligă să traversăm sentimente negative de care trebuie să scăpăm, să le rezolvăm singuri.
968 15 coperta jpeg
Saramago și romanul istoric
Așa cum subliniază Saramago în „História e ficção”, nu este vorba însă de o fugă de realitate, de o simplă dorință de evadare într-un trecut reimaginat
p 1 ovidiu verdes jpg
In memoriam Ovidiu Verdeş
De altfel, Mircea Cărtărescu spunea, la apariție, că „Ovidiu Verdeș nu este Salinger, dar nici mult nu a lipsit, cartea sa fiind cea mai adevărată, mai vie, mai înveselitoare și mai nostalgică proză românească citită de mine de zece ani încoace
Alessandro Grande jpg
„Nu mă grăbesc” interviu cu regizorul Alessandro Grande
Cînd scriu o poveste pornesc mereu de la personaje și de la problemele lor, de la caracterul și personalitatea lor și de la felul cum viața îi pune la grea încercare.
966 15 Alexandra Gulea portet jpg
„Este un film care sondează existența unei minorități ancestrale” – interviu cu regizoarea Alexandra GULEA –
Matei copil miner este o ficțiune cu un puternic caracter documentar, de altfel, scurtmetrajul care îi urmează, Valea Jiului – Note are un caracter și mai apropiat de documentar.

Adevarul.ro

image
Imagini emoționante cu Bruce Willis sărutându-și soția, la aniversarea nunții. Actorul luptă cu demența
Bruce Willis și Emma Heming au sărbătorit marți cea de-a 14-a aniversare a căsătoriei lor. Soția starului și-a amintit cum și-au reînnoit jurămintele și a postat pe Instagram o fotografie emoționantă cu un sărut de la o aniversare anterioară.
image
Un nou aquapark în România: poate fi comparat cu celebrele băi din Ungaria
Aquaparkul de pe fostul stadion UMT va purta numele de Amazonia, având în vedere că interiorul a fost amenajat cu ornamente și decorațiuni care amintesc de o junglă. Proiectul se ridică la peste 83 de milioane de lei, din care aproape 29 de milioane de lei sunt fonduri europene nerambursabile.
image
Un șofer român de TIR a explicat cum a ajuns să câștige 4.200 de euro pe lună VIDEO
Un tânăr român, care lucrează ca șofer de TIR la o firmă de curierat din Germania, a dezvăluit într-un clip video publicat pe TikTok cum a ajuns să încaseze 4.200 de euro pe lună.

HIstoria.ro

image
Prosecco și Macarons, două produse care au cucerit întreaga lume și altele din bucătarie
Radio România Cultural și Revista Historia, prin vocea Danielei Ivanov, vă aduc un proiect cultural inediat „Povești parfumate”.
image
Mândria națională – arma Ucrainei în război
Războiul declanșat de Vladimir Putin a arătat și o componentă importantă a relațiilor internaționale în secolul al XXI-lea, una a cărei vizibilitate a fost, până acum, scăzută, deoarece nimeni nu se mai aștepta la existența vreunui conflict armat pe teritoriul european.
image
Elena Ceaușescu a dat ordin să se dărâme cârciuma în care mergea socrul ei
Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.