„Mă incită contradicțiile și polii opuși” interviu cu artistul vizual Josef WURM
La Diptych Art Space din București (str. Plantelor 58) este deschisă pînă în 15 februarie 2023 expoziția „Dismantling and Reassembling” semnată de artistul vizual austriac Josef Wurm. Raportat la opera sa, artistul privește ansamblul ca pe un întreg în măsura în care acesta poate fi deconstruit, dezasamblat și demontat. În urma acestor acțiuni, se obține o masă fragmentată supusă unor procese de reasamblare și recontextualizare conform unor ordine interioare. Elementele indispensabile devin interșanjabile, evidențiind sintagma „nimic nu este de neînlocuit”. Se conturează astfel mozaicuri stilistice, pornind de la fracțiuni ale istoriei personale, a artei și ale ideilor, combinate cu elemente anatomice umane sau animale, corpusuri de text, decupaje din diverse publicații, ilustrații ce fac referire la mecanisme industriale, toate susținute de hiatusuri abstracte, de cele mai multe ori ludice. (FOTO: Alex Belciuganu)
Pe internet nu am găsit nici o descriere „oficială” despre tine...
Am fost născut și crescut în Austria, mai exact într-un sat din sud-estul Styriei, aproape de granița slovenă și ungară. Am avut o copilărie destul de turbulentă și uneori grea, dar și foarte fericită. La paisprezece ani m-am plictisit de lumea satului și am plecat la Școala de Arte din Graz, unde am descoperit că se face mai multă școală decît artă, așa că am abandonat-o. După aceea, am lucrat ca designer grafic, lucru care mi s-a potrivit perfect, așa că mi-am dat demisia. În 2010, cînd treceam prin niște momente dificile, am hotărît să fiu „doar” un artist. Încă trec prin momente dificile, însă acestea vin la pachet cu o satisfacție enormă. Acum mă gîndesc că, atunci cînd n-o să mai știu ce să pictez, deci n-o să mai pot să fiu artist, nu prea știu exact ce-o să mă fac. Probabil voi tinde spre natură, să am multe oi. Cred că aș fi un cioban fericit.
Cum rămîne cu perioada în care făceai graffiti?
Am lăsat-o deoparte pentru că mi se pare foarte îndepărtată — atît ca timp, cît și ca practica pe care o urmez acum. Dar, dacă tot ai adus vorba, întradevăr, am fost parte a unui grup de băieți din Graz, care făceau graffiti. Însă, în timp, mi-am pierdut interesul în a mă mai intoxica. Și aici mă refer la substanțele dăunătoare pe care inevitabil le inhalam atunci cînd pictam pereți, vagoane de tren, metrou sau ce mai găseam, fie despre stresul de a fi prinși de poliție, nopți nedormite și rush-ul de adrenalină care, de la un moment dat, nu mă mai scotea din confortul casei o dată la două nopți. Așa că m-am îndreptat înspre pictura pe pînză, acest mediu despre care foștii mei colegi de trupă spuneau că e plictisitor, snob și, inevitabil, comercial. Lor nu le plăceau contextele acestea de tip muzeu, galerie sau orice alt spațiu amenajat pentru a expune artă.
Dar ai rămas cu unele elemente vizuale din imageria street art-ului. Le-ai translatat conștient pe pînză?
Nu, niciodată. Cred că, la fel cum spui și tu, din punct de vedere vizual au rămas niște rămășițe ale acelei perioade care mai pot fi reperate în ceea ce fac astăzi. Însă eu făceam graffiti într-un mod tradițional, mă interesa tipografia și căutam mai mult fiorii adrenalinei care îmi alimentau ego trip-urile. În graffiti, fiind ilegal, ești nevoit să îți creezi un alter ego; îți alegi un alt nume pe care îl promovezi prin scrierea lui în toate locurile posibile din oraș. După un timp, am realizat că acesta e un comportament distructiv, pentru că, în afară de acest ego enorm pe care îl tot cultivi, nu primești nimic înapoi. Nu ai voie să vorbești despre ce faci, așa că îți rămîne doar să speri că o să vadă cît mai mulți oameni zidurile și vagoanele pe care te-ai inscripționat cu o noapte înainte. Uneori îmi e dor de toate aceste lucruri, însă în general simt că am depășit acea perioadă. Am căutat ceva mai „sigur”, așa că am ajuns unde sînt astăzi.
„Totul este calm”
În ce măsură crezi că te-a ajutat / încurcat în parcursul tău artistic refuzul de a urma o universitate de arte?
În Austria se pune mult accent pe educația academică, indiferent de domeniul în care activezi. Percepția oamenilor asupra ta este în strînsă legătură cu acest factor, există această impresie că dacă ai studii superioare devii automat un om mai bun, mai deștept, mai cult, mai puțin corupt etc. Totuși, nu cred că este cazul. Avem o mulțime de exemple — în special în politică — de oameni „școliți” care confirmă contrariul. În ceea ce privește facultatea de arte, ea e importantă pentru că te ajută să intri în legătură cu alte instituții relevante și potențiali sponsori, te poate propulsa în contexte care să susțină parcursul tău. Partea proastă e că profesorii încearcă, de cele mai multe ori, să te formeze în stilul lor, astfel încît să fie evident cu cine ai studiat atunci cînd absolvi universitatea, conferindu-le astfel o garanție a faptului că cineva le-ar putea duce mai departe presupusa moștenire vizuală pe care au creat-o.
Acest lucru este opusul a ceea ce cred eu despre artă și artiști. Cred că numai un artist are dreptul să decidă ce să creeze. Dacă este foarte norocos, poate să trăiască de pe urma ei, ca mine; iar dacă este extrem de norocos, atunci nu numai că trăiește de pe urma ei, însă o duce extrem de bine, neavînd grija zilei de mîine. În celelalte condiții, un artist se vede nevoit să urmeze regulile business-ului, fapt învățat în școală: să te supui pieței și să devii parte a jocului ca un jucător, nu ca un artist. Iar eu nu voiam acest lucru, pentru că atunci cînd sînt presat să mă supun unor reguli, mă simt captiv și încerc să evadez. Și cred că arta a rămas printre puținele domenii unde încă îți mai poți crea o enclavă de libertate. Prefer sărac și liber decît bogat și supus unor profesori, galeriști, curatori, credite etc.
Acestea fiind spuse, e greu să îmi imaginez cum ar fi arătat lucrările mele dacă aș fi terminat o facultate de artă. Pe mine m-a interesat mereu să lucrez, să lucrez continuu, să nu fiu întrerupt de nimic, creîndu-mi astfel propria disciplină. Astfel, lucrurile au mers în direcții favorabile mie, așa că, nefiind nevoit de circumstanțele exterioare, nu a trebuit să mă întorc vreodată la acest subiect.
Spui că vrei libertate, să nu te supui unor galeriști sau altor oameni din domeniu. Totuși, ești reprezentat de o galerie austriacă, informație care poate să ne ducă cu gîndul la o anumită constrîngere. Nu puțini sînt artiștii care preferă să nu fie reprezentați, întrucît există impresia că un astfel de cadru îți influențează creația.
Ai dreptate, cred că această influență se poate aplica în 80% din cazuri. Însă, după cum spuneam, eu sînt foarte norocos că am găsit o galerie care să mă lase să lucrez fix așa cum pot și vreau. Mereu îmi spun că nu trebuie să le arăt înainte de vreo expoziție ce voi expune. Și nici nu aș putea lucra în alt mod, pentru că fiecare expoziție de-a mea este compusă din lucrări noi, unele fiind terminate cu cîteva ore înainte de vernisaj. Probabil că acesta e și motivul pentru care nu sînt reprezentat și de alte galerii — acestea refuză să colaboreze cu oameni ca mine.
Pe de altă parte, trebuie să recunosc că mi-ar plăcea să găsesc și alte parteneriate, însă procesul este anevoios din cauza diferențelor de valori. Am impresia că în zilele noastre, pînă și la tîrgurile de artă, galeriile devin un brand care se dorește a fi epatat, artiștii fiind doar oițele care îi urmează conform unor reguli prestabilite. Așa că, da, repet, sînt foarte norocos și bucuros că am găsit acești oameni cu care am creat o relație bazată pe respect, încredere, loialitate și, pînă la urmă, prietenie. Aici lucrurile sînt simple, pentru că există transparență și asumare. Din cauza acestui fapt nici nu avem genul acela de colaborare explozivă, bazată pe vedetisme. Totul este calm și se mișcă încet, dar sigur, într-o direcție benefică ambelor părți.
„Suflet, creier și electricitate”
Lucrările tale par o hartă a gîndurilor tale, a întrebărilor și a răspunsurilor. Totuși, nu e nimic înfricoșător acolo; pare că știi cum să gestionezi negativul, punîndu-l într-o lumină mai bună decît îl văd alții.
Discuția despre frumos și urît este foarte veche. La fel și cea despre frumusețe… Țin minte: cînd eram copil, eram fascinat de măcelărie. Eram sedus de toate acele bucăți de carne. Nici nu conta atît de mult ce fel de carne era, întrucît mi-am dat seama destul de rapid că, de fapt, și noi, ca oameni, sîntem bucăți de carne. Așa că am devenit și mai curios, voiam să mă apropii, însă mă paraliza o frica. Totuși, percepeam ceea ce vedeam în fața ochilor ca fiind extrem de frumos; carnea aceea sclipea uneori, și, într-o anumită lumină, avea irizații, întocmai precum cristalele. Nu am reușit nici pînă acum să înțeleg cum această carne, împreună cu electricitatea, creează viața — viața ca sumă a unor experiențe, trăiri, creier, suflet.
Fix această combinație dintre suflet, creier și electricitate mi se pare o nebunie. Există o mulțime de aspecte frumoase în lucrurile odioase la care uneori ne e frică și să ne gîndim, darămite să le mai privim; întocmai precum frumusețea, care, atunci cînd o privești în lumină, poate să-și devoaleze tragismul. Îmi place să întorc pe dos „frumosul” și „urîtul”. Scotocesc prin ele cu o ironie îndreptată spre emoțiile generate de acestea. Mi-am creat propriul loc de joacă unde încerc să demontez toate conceptele astea, ca să le înțeleg.
Mi se pare fascinant cum o bucată de carne poate fi privită ca ceva frumos, însă este capabilă și de a-ți întoarce stomacul pe dos. O bucată de carne poate să inducă privitorului o senzație atît de puternică și viscerală, dar totuși este și ceva care denotă fragilitate. Uite, chiar și acum cînd vorbim mă gîndesc că, de fapt, nu sîntem decît două bucăți de carne care comunică una cu cealaltă, caracterizate de fragilitatea și vulnerabilitatea specifice oricărei ființe vii a cărei moarte este iminentă. Spre deosebire de bucățile de carne de la măcelar, noi încă trăim, însă, în rest, putem fi reduși la corpul fizic. Și asta cred că e foarte frumos, fragilitatea pe care o cărăm în spate, avem mereu grijă de noi, unii de alții, fiind conștienți de toate riscurile din jurul nostru. Dar uite, acum eu fumez o țigară și îmi distrug, de fapt, viața, anulîndu-mi, cumva, fragilitatea.
În fine, nu vreau să iei treaba asta ca pe ceva foarte serios și grav, pentru că, de fapt, sînt niște banale gînduri ale unei persoane normale, care își chestionează viața și încearcă să răspundă la întrebări în propriul fel. E un lucru comun.
E călătoria vieții: o căutare a răspunsurilor la acele întrebări devenite clișee. Citez niște versuri ale lui Micleușanu M. care se potrivesc perfect acestei curiozități constante, a explorării omniprezente: „a vedea din toate punctele / în toate părțile din toate / unghiurile a intra prin toate / intrările a parcurge cu toate / corpurile toate cărările / a cădea / toate căderile / a pleca prin toate porțile / a trăi toate morțile.”. Continui clișeul amintit mai devreme: pe tine ce te inspiră?
Inspirația e viața și viața e inspirație, oricum ai lua-o! De sus în jos, de la întuneric la lumină. Tom Waits și Alice in Wonderland. Mă incită contradicțiile și polii opuși, the big city life și izolarea satului. După 20 de ani de locuit în orașe m-am mutat înapoi în pădurea unde mi-am petrecut copilăria. Să vedem cît o să mă țină…
Lucrările tale mă duc cu gîndul la genul muzical trash britanic. Mi se pare că și ei infantilizează intenționat niște subiecte profunde, nu (se) iau în serios, deși vorbesc despre lucruri importante, care conțin subtonuri grave. Tu cu ce stil muzical ai compara lucrările tale?
Tot ce ai spus deja rezumă foarte bine atmosfera lucrărilor mele. În viață, ironia se regăsește întotdeauna într-un amalgam de pură seriozitate, rigiditate, mult chin și bucurie. Totuși, eu nu caut să transpun această seriozitate pe pînză. Eu mă simt ca un copil care a furat casetofonul tatălui și, ca să înțeleagă cum funcționează, îl dezasamblează; dar nu mai știe să-l asambleze așa că ia alte componente exterioare cu care caută să le îmbine pe cele existente deja… Poate că lucrările mele ar mai putea suna ca Prodigy în burta unei balene.
P.S. Finalul expoziției va fi marcat de un finisaj, care va avea loc în data de 15 februarie, între orele 18 și 21, pe str. Plantelor 58. Pînă atunci, expoziția poate fi vizitată cu o programare pe pagina de Facebook sau Instagram @diptych.artspace.
interviu realizat de Lina ȚĂRMURE
