„M-a interesat ce l-a făcut pe Ceaușescu să devină acel Ceaușescu pe care îl știm cu toții” – interviu cu regizorul Sebastian MIHĂILESCU

Documentarul Pentru mine tu eşti Ceauşescu este un documentar hibrid, în care tineri între 15 și 22 de ani, provenind din medii diferite, participă la audiții pentru rolul lui Nicolae Ceaușescu în tinerețe, la mijlocul anilor 1930, încercînd să găsească motivația din spatele acțiunilor sale. Rezultatul este în acelaşi timp un portret al noii generații și un instantaneu al moștenirii fostului lider comunist român. Filmul a primit premiul pentru cel mai bun documentar la TIFF anul acesta și a rulat în această vară în sălile de cinema. Am vorbit cu regizorul Sebastian Mihăilescu despre ce a însemnat acest film și care au fost provocările lui. 

Care a fost declicul pentru documentarul acesta? Cum v-a venit ideea și cum s-a transformat în timp? Altfel spus, de la ce ați pornit și unde ați ajuns?

Descoperind din întîmplare, pe site-ul Miliției Spirituale, niște fragmente din dosarul de cadre al tînărului Ceaușescu și niște fragmente din dosarele de urmărire ale Siguranței. Am încercat să-mi imaginez cine ar putea juca un personaj atît de cunoscut din istoria recentă a României. Mi-am dat seama că nimeni și că singurul film pe care l-aș putea face ar fi unul despre această căutare, sub forma unui casting filmat.

Și mi s-a părut interesantă legătura dintre procesul unui casting și structura unui dosar de cadre, dosar care constituie structura documentarului. Dar nu am încercat să ajung undeva, nu am avut ceva de demonstrat, am încercat să fiu cît mai deschis și să mă las purtat de ceea ce se întîmplă în fața mea, fără să strivesc din greșeală aceste frînturi de autenticitate, de adevăr, care pentru mine constituie esența cinema-ului și motivația de a face film.

Cît de ficțional devine un subiect ca Nicolae Ceaușescu pentru niște oameni foarte tineri?

Nicolae Ceaușescu este un personaj sută la sută ficțional pentru acești tineri, dar și pentru mine. E un personaj atît de îndepărtat, perioada aceea e o necunoscută și totul se schimbă în jurul nostru cu o viteză atît de mare, încît nici nu are cum să fie altfel.

De aici demersul de a asuma din start acest lucru și de a denunța iluzia filmică, încorporând în același timp prezentul. Să faci un film despre prezent care să te trimită indirect în trecut. Și dacă așa reușești să descoperi niște mici frînturi din personalitatea acestui personaj istoric, te consideri norocos.

Cît de îndepărtată e istoria recentă de la o generație la alta?

Sîntem îngropați în informații, se întîmplă atît de multe în jurul nostru cu o viteză atît de mare, sîntem asaltați de atîtea lucruri încît istoria recentă devine atît de densă, îndepărtîndu-se din ce în ce mai mult de la o generație la alta.

Ați folosit în vreun fel amintirile dvs. legate de „personajul” Ceaușescu?

Nu, pentru că nu-mi amintesc foarte multe. Aveam șase ani la revoluție și eram și șoim al patriei. Îmi aduc aminte de cartelele de pîine, de înghețata Polar, de bomboanele Cip ș.a.m.d.

Cum ați „lucrat” concret în acest exercițiu de construire a unei biografii de tinerețe a lui Nicolae Ceaușescu?

Cu ajutorul istoricului Mihai Burcea, am făcut un colaj din dosarul de urmărire al poliției secrete din vremea monarhiei și din dosarul de cadre al tînărului Nicolae Ceaușescu, colaj completat cu informații din puținele cărți care abordează această perioadă din viața lui Ceaușescu. Și neexistînd imagini video cu tînărul Ceaușescu, doar fotografiile care apar și în film, pariul a fost să am acces la trecut prin intermediul reconstituirilor unor fragmente din acest colaj cu ajutorul acestor tineri, cu ce avem la îndemînă. Dar nu asta fost miza filmului, ar fi fost imposibil să cuprinzi această biografie imaginată, spontană, într-o oră și jumătate de film, fără să ciuntești aceste interacțiuni dintre protagoniști, lucru care a devenit și mai clar după primele două zile de filmare.

Spuneați că v-a interesat perioada de tinerețe, tocmai pentru că e mai puțin cunoscută. Ce ați aflat documentîndu-vă?

M-a interesat ce l-a făcut pe Ceaușescu să devină acel Ceaușescu pe care îl știm cu toții. Unde s-a produs declicul, ce l-a motivat, și dacă un personaj ca el poate să apară acum, iar dacă ar apărea cum ar arăta, cum s-ar comporta și parcursul lui.

Am realizat că accesul la trecut este imposibil, istoria este contrafăcută, nu este un adevăr palpabil, dar mai ales am descoperit că istoria se poate repeta oricînd, contextul social actual este similar cu cel al acelei perioade, păstrînd totuși proporțiile, inegalitățile sociale sînt acolo, lumea fierbe și ajungi să te înspăimînți.

Cum obții firescul, naturalul, într-un demers de acest fel?

Nu știu, am încercat doar să fiu cît mai prezent, cît mai atent la ce se întîmplă în fața camerei și să mă abțin să intervin doar pentru că „sînt eu mai deștept” și știu ce vreau să spun prin acest demers. Am încercat să fiu uimit, să fiu atent, să descopăr, să mă joc cu ce am.

Se tot spune că, dacă avem o cameră de filmat în fața noastră, toți ne schimbăm. În filmul dvs. pare că nu e așa, cum ați reușit să obțineți efectul de autenticitate și cît de mult „ați lucrat” la el?

Sper să fie așa, cred că asta mă interesează cel mai mult în cinema. Nu știu dacă există vreo rețetă, vreo tehnică specială, eu doar încerc să fiu acolo, să creez condițiile perfecte care să permită asta și să uit, la rîndul meu, de camera de filmat. Mai ales cînd ești limitat de timpul pe care îl ai la dispoziție pentru a ajunge acolo. Am avut zece zile de filmare. M-am întrebat cum vreau să mănînc, „cu lingura sau cu polonicul”. Așa am ajuns să filmăm cu trei camere.

În filmul dvs., cei care dau casting pentru rolul lui Ceaușescu tînăr, protagoniștii, au vîrste între 15 și 22 de ani. Joacă, improvizează, discută despre motivațiile acțiunilor acestui personaj. Și caută explicații pentru a înțelege. Care au fost descoperirile dvs. în acest proces al asamblării unei felii din viața lui Ceaușescu?

M-a surprins felul în care ei îl văd pe tînărul Ceaușescu, ce îi atrage și cum se raportează la un personaj ca el. Tot exercițiul ăsta mi s-a părut foarte revelator pentru că îl teleportează pe Ceaușescu în prezent și lucrurile devin mult mai interesante.

Mi-a plăcut că filmul nu e deloc cu teză. Nu ține lecții, nu dă verdicte, desface în bucăți niște întîmplări și își propune să facă credibil un personaj. Care au fost reacțiile pe care le-ați primit după proiecția filmului?

Nu cred în teze, nu cred în demonstrații sau în adevărul suprem. Nici nu mi-am propus niciodată asta, pentru că în final ajungi să faci propagandă. Ce m-a interesat a fost să încerc măcar să fac un drum onest plecînd de la acele fragmente de text, de la fotografiile existente și să am grijă să intervin cît mai puțin. Iar dacă intervin, să arăt asta și să mi-o asum.

Am fost uimit de reacțiile publicului din Cluj. Chiar dacă filmul are o formă hibridă, experimentală, cele două proiecții din cadrul TIFF au fost sold-out, oamenii au rămas după film, erau interesați de metoda folosită, de motivațiile din spate, au apreciat curajul și asta mă încurajează să merg mai departe. Sper ca lumea să vină în cinematografe și să-l vadă cît mai mulți.

Ce ați învățat făcînd filmul acesta? După ce ați făcut deja mai multe scurtmetraje?

Am învățat să am mai multă încredere în mine, să risc fără să mă mai gîndesc la rezultate, să nu mai judec atît de mult, să-mi ascult vocea aia interioară. Și în același timp mi-am dat seama că nimic nu contează, că de fapt ne luăm prea mult în serios și nu cred că aici e cheia. În al doilea rînd, am realizat că limitările sînt creative, dacă te lași purtat și faci drumul pe bune, acestea te pot duce în locuri în care nici nu te gîndeai că vrei să ajungi. Să creezi cu mijloace minimale un material filmic bogat și complex, ambiguu, care să se preteze la mai multe tipuri de lectură.

Care sînt lucrurile care vă interesează ca regizor?

Pentru mine, fiecare film pe care-l fac este o mărturisire și de aceea încerc să găsesc subiecte cu care să rezonez puternic.

Cred că societatea e un spectacol superficial, eroic, în care ne jucăm de-a viața. Ne prefacem că moartea nu există. Dar viața e un complex și fragil sistem de iluzii, care se poate prăbuși oricînd.

Viața este haotică și filmele ar trebui să ilustreze acest lucru. Îmi doresc să surprind și să stăpînesc acest haos prin imaginile care pendulează între restricție, ordine și simetrie, pe de o parte, și obsesie, temperament exploziv și lipsă de control, pe de alta.

Aveți vreun proiect în lucru?

Tocmai am terminat primul meu film de ficțiune, MAMMALIA, produs de Ada Solomon și Diana Păroiu, o explorare suprarealistă a limitelor masculinității prin intermediul lui Camil, un bărbat care ajunge la capătul puterilor atunci cînd încearcă să dea sens propriei existențe, cît și aparițiilor feminine stranii ce par asociate cu iubita lui. 

Coșmarul continuă cînd prietena lui dispare. Camil pornește în căutarea ei și va ajunge într-un loc interzis bărbaților, o comunitate secretă dedicată fertilității, undeva lîngă un lac din mijlocul munților, dar acolo va descoperi ceva mult mai tulburător.

interviu realizat de Ana Maria SANDU