Lupii din Stanislav

Oare un eveniment trebuie să fie neapărat adevărat ca să fie acceptat ca atare sau este suficient să crezi în el ca să fie și adevărat – chiar dacă ceea ce se presupune că s-ar fi întîmplat, de fapt, n-a avut loc? Și dacă, în ciuda eforturilor de a proba veridicitatea unui eveniment, ajungi într-un impas fără ieșire, cînd nu mai poți fi sigur dacă povestea pe care cineva ți-a spus-o, pe terasa unei cafenele din vestul orașului ucrainean Ivano-Frankivsk, își are originea într-un eveniment istoric mai puțin cunoscut, dar documentat, sau într-o legendă, într-o laudă de sine ori într-un zvon transmis de un tată fiului său? Să mergem și mai departe: dacă povestea se dovedește atît de spectaculoasă și de puternică încît rămîi cu gura căscată și simți că ți-a schimbat, ți-a lărgit sau ți-a adîncit înțelegerea asupra lumii, mai contează dacă este și adevărată?

Anumite circumstanțe m-au dus în Ucraina în septembrie 2017. Aveam treabă în Lviv, dar am profitat de o zi liberă ca să călătoresc două ore mai la sud și să petrec după-amiaza în Ivano-Frankivsk, orașul unde s-a născut, cîndva după 1880, bunicul din partea tatălui meu. În afară de curiozitate sau de ceea ce aș numi ademenirea unei nostalgii contrafăcute, nu aveam alt motiv să merg acolo, pentru că eu nu mi-am cunoscut bunicul și nici acum nu știu aproape nimic despre el. A murit cu 28 de ani înainte să mă nasc – un bărbat din umbra unui trecut nescris și uitat – și, chiar în timp ce călătoream spre orașul din care el plecase la sfîrșitul secolului al XIX-lea sau la începutul secolului XX, am înțeles că locul unde el își petrecuse copilăria și adolescența nu mai era locul unde aveam să-mi petrec eu după-amiaza. Dar tot voiam să merg și, dacă cîntăresc acum motivele, poate că acestea se reduc la un simplu fapt istoric: călătoria avea să mă poarte prin ținuturile stropite cu sînge ale Europei de Est, zona roșie a măcelului petrecut în secolul XX, partea de lume pe care, dacă omul din umbră responsabil pentru numele meu nu ar fi părăsit-o la timp, atunci eu nu m-aș fi născut.

Vechi de patru sute de ani, știam că, înainte de a deveni Ivano-Frankivsk în 1962 (în onoarea poetului ucrainean Ivan Franko), orașul fusese cunoscut sub mai multe nume: Stanislawów, Stanislau, Stanislaviv și Stanislav, în funcție de ocupația sub care se afla la momentul respectiv: poloneză, germană, ucraineană sau sovietică. Un oraș polonez devenise habsburgic, un oraș habsburgic devenise austro-ungar, un oraș austro-ungar devenise rusesc în primii doi ani ai Primului Război Mondial, apoi redevenise oraș austro-ungar, apoi ucrainean pentru scurt timp după război, din nou oraș polonez, apoi oraș sovietic (din septembrie 1939 pînă în iulie 1941), oraș controlat de germani (pînă în iulie 1944), încă o dată oraș sovietic, iar acum, după prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, din nou oraș ucrainean.

La nașterea bunicului meu, avea o populație de 18.000 de oameni, iar în 1900 (cam la un an de la plecarea lui), 26.000 de oameni locuiau aici, mai bine de jumătate dintre ei fiind evrei. Pînă la vizita mea, populația crescuse la 230.000, dar în anii ocupației naziste orașul număra 80-90.000, jumătate evrei. Știam deja de cîteva decenii că, după invazia germană din vara lui 1941, 10.000 de evrei fuseseră strînși și împușcați în cimitirul evreiesc în toamna acelui an, iar pînă în decembrie evreii rămași fuseseră adunați într-un ghetou, dintre care alți 10.000 au fost trimiși în lagărul de concentrare Belzec din Polonia, iar apoi, unul cîte unul, cîte cinci sau cîte douăzeci, cei care supraviețuiseră în Stanislau au fost duși în pădurile din jurul orașului și împușcați pînă cînd n-a mai rămas nici unul – zeci de mii de oameni uciși cu un glonte în ceafă și aruncați în gropile comune săpate de ei înșiși înainte de execuție.

O doamnă binevoitoare, pe care am cunoscut-o în Lviv, s-a ocupat de călătoria mea. Se născuse, crescuse și locuia în Ivano-Frankivsk, deci știa locul și s-a oferit să angajeze pe cineva care să ne ducă acolo cu mașina. Șoferul, un tînăr dement, fără frică de moarte, gonea pe șoseaua îngustă, cu doar două benzi, de parcă dădea probă pentru rolul cascadorului dintr-un film de curse de mașini, riscînd inutil pentru a depăși fiecare mașină din fața noastră, schimbînd calm și abrupt benzile chiar cînd, din contrasens, mașini se îndreptau cu viteză spre noi. În timpul acestei curse, mi-a trecut prin minte că acea după-amiază mediocră și înorată din prima zi de toamnă a lui 2017 va fi pentru mine ultima pe acest pămînt și îmi spuneam că – pe cît de ironic, pe atît de potrivit – bătusem atîta drum să vizitez orașul părăsit de bunicul meu cu mai bine de o sută de ani în urmă doar ca să mor înainte să fi ajuns acolo.

Din fericire nu prea era trafic, doar cîteva mașini care goneau, camioane lente și, la un moment dat, o căruță cu fîn trasă de cai, care se mișca de zece ori mai încet decît camioanele. Femei vînjoase, cu picioare groase și basmale pe cap, cărau pe marginea drumului sacoșe de plastic pline de cumpărături. De n-ar fi fost sacoșele de plastic, femeile păreau coborîte din tablouri de acum două sute de ani, țărănci est-europene captive într-un trecut ce abia supraviețuise secolului al XIX-lea. Am străbătut periferiile a numeroase orășele, cîmpuri vaste, de o parte și de alta a șoselei, cu grîne secerate de curînd, dar apoi, cam la două treimi din drum, peisajul rural s-a dizolvat într-o pustietate industrială, iar cea mai spectaculoasă imagine a fost o centrală electrică gargantuescă, apărută brusc în fața noastră, pe partea stîngă. Dacă nu cumva încurc ce mi-a zis femeia binevoitoare în mașină, instalația aceea monolitică trimitea energie electrică Germaniei și altor țări vest-europene. Adevăruri contradictorii ale acestui stat-tampon de 1.300 de kilometri, prins între ținuturile măcelului dintre Est și Vest, pentru că, deși Ucraina hrănește o parte a lumii cu electricitate pentru a lumina și a face lucrurile să funcționeze, pe partea cealaltă continuă să verse sînge ca să-și apere teritoriul tot mai mic și înconjurat de dușmani.

Ivano-Frankivsk s-a dovedit un loc atrăgător, un oraș care nu semăna deloc cu ruina urbană în descompunere pe care mi-o imaginasem. Norii se împrăștiaseră cu puțin timp înainte să ajungem, soarele strălucea și oamenii mișunau pe străzi și prin piețe. Am fost impresionat de cît de curat și ordonat era ceea ce nu semăna cu un cătun provincial rămas în trecut, ci era un orășel modern, cu librării, teatre, restaurante și un amestec fermecător de arhitectură veche și nouă, cea veche supraviețuind în clădiri și biserici de secol XVII sau XVIII, construite de fondatorii polonezi și de cuceritorii lor, habsburgii. M-aș fi mulțumit să mă plimb pur și simplu două sau trei ore, apoi să mă întorc la Lviv, dar doamna binevoitoare, care îmi organizase vizita, înțelesese că scopul venirii mele era legat de bunicul meu și, pentru că fusese evreu, se gîndise că ar fi util să discut cu singurul rabin rămas în oraș, liderul spiritual al ultimei sinagogi din Ivano-Frankivsk, o clădire masivă, cu design frumos, datînd din primii ani ai secolului XX, cu doar cîteva stricăciuni minore, reparate de mult.

Nu știu ce aveam în minte, dar nu am obiectat la perspectiva discuției cu rabinul, fiindcă probabil era singura persoană din lume, și nu de sub pămînt, care putea sau care era posibil să poată să-mi spună cîte ceva despre familia mea, acea gloată fără nume de strămoși invizibili, împrăștiați, morți și dispăruți din orizontul cunoașterii noastre, de vreme ce, mai mult ca sigur, registrul de nașteri fusese distrus, cîndva în ultima sută de ani, de vreo bombă, de vreun incendiu sau de semnătura vreunui birocrat prea zelos. Mi-am dat seama că discuția cu rabinul avea să fie inutilă, un produs secundar al nostalgiei contrafăcute care mă adusese în acest oraș, dar dacă tot eram aici, doar pentru o zi, fără nici o intenție să mai revin vreodată, oare ce era rău în a pune cîteva întrebări și a vedea dacă nu cumva mi se și putea răspunde la vreuna?

Dar nu am primit nici un răspuns. Rabinul bărbos, ortodox, ne-a primit în biroul său, însă, dincolo de a-mi spune ceea ce știam deja – că Auster era un nume comun printre evreii din Stanislav – și de a face o scurtă digresiune cu o poveste de război despre o femeie cu numele Auster, care reușise să nu fie prinsă de germani fiindcă se ascunsese într-o groapă vreme de trei ani, de unde ieșise nebună pentru tot restul vieții, rabinul nu avea nici o informație pentru mine. Era un bărbat haotic, nervos, care pe tot parcursul conversației a fumat una după alta țigări ultrasubțiri, stingîndu-le după doar cîteva fumuri. Rabinul nu era nici prietenos, nici neprietenos, pur și simplu era un om distras, avea altele pe cap, era prea ocupat de ale lui ca să arate prea mult interes unui vizitator american.

Cele mai multe date spun că, astăzi, în Ivano-Frankvisk nu trăiesc mai mult de două-trei sute de evrei. Nu se știe cîți dintre ei sînt religioși sau merg la slujbele de la sinagogă, dar, din ce am văzut cu o oră înainte să-l cunosc pe rabin, părea că doar o mică parte din acel număr tot mai mic lua parte la ritual. Din pură întîmplare, vizita mea s-a nimerit de Roș Hașana, una dintre cele mai sacre zile din calendarul liturgic, și numai cincisprezece oameni, treisprezece bărbați și două femei, veniseră în lăcașul bisericesc să asculte șofar-ul de trecere în Noul An. Spre deosebire de evreii din Europa de Vest sau din America, aceștia nu purtau costume negre cu cravată, ci geci de nylon, și aveau capetele acoperite cu șepci de baseball roșu cu galben.

Am ieșit din sinagogă după o oră, o oră și jumătate, poate chiar mai tîrziu. Doamna binevoitoare aranjase să vorbesc și cu altcineva în acea după-amiază, un poet local care, aparent, studiase ani de zile istoria orașului, dar pentru moment aveam timp să explorez cîteva locuri pe lîngă care trecusem mai devreme, așa că ne-am tot plimbat pînă ce am străbătut mare parte din oraș.

La ora aceea soarele deja ardea și, în frumoasa lumină de septembrie, ne-am îndreptat pașii spre o piață mare, trezindu-ne în fața Bisericii Sfintei Învieri, o catedrală barocă de secol XVIII, considerată cea mai frumoasă clădire habsburgică din anii cînd Ivano-Frankvisk se numea Stanislau. Cînd am intrat, mă așteptam, din experiența de la celelalte biserici și catedrale frumoase pe care le vizitasem în orașele Europei de Vest, ca și aceasta să fie mai mai degrabă goală, cu excepția cîtorva turiști pierduți, însoțiți de aparatele lor de fotografiat. Mă înșelasem. În fond, aici nu era Europa de Vest, ci marginea cea mai de vest a fostei Uniuni Sovietice, un oraș din provincia Galiția, de la marginea cea mai de est a fostului Imperiu Austro-Ungar, iar biserica, care nu era romano-catolică sau ortodoxă rusească, ci greco-catolică, gemea de oameni, nici unul turist sau cercetător al arhitecturii baroce, toți localnici veniți să se roage, să mediteze, să intre în comuniune cu ei înșiși sau cu Cel de Sus, în acel vast spațiu de piatră, sub lumina de septembrie ce curgea prin sticla murdară a ferestrelor. Trebuie să fi fost o sută de oameni, poate chiar două sute, și m-a frapat că mai bine de jumătate dintre ei erau bărbați și femei tineri de douăzeci de ani așezați în bănci, cu capetele plecate, sau îngenunchiați cu mîinile strînse în rugăciune și fețele ridicate spre lumina care curgea din sticla murdară a ferestrelor. Era o după-amiază obișnuită din timpul săptămînii, fără nimic special, cu excepția faptului că vremea se îndreptase considerabil și, în acea după-amiază luminoasă, Biserica Sfintei Învieri se umpluse de oameni tineri care nu erau nici la muncă, nici pe terasele cafenelelor, ci stăteau îngenuncheați pe podeaua de piatră, cu mîinile strînse și capetele ridicate, în rugăciune.

Rabinul care fuma țigară de la țigară, șepcile roșii cu galben, iar acum asta. Astfel, nu m-a mirat deloc că poetul s-a dovedit a fi budist. Și nu, nu era vreun convertit New Age care citise niște cărți despre Zen, ci un practicant de mult timp, întors recent după patru luni de stat la o mînăstire în Nepal, un om serios. Era, totodată, poet și student al orașului în care se născuse bunicul meu. Un individ masiv și stîngaci, cu mîini cărnoase, ochi limpezi și o atitudine binevoitoare; o persoană decentă, purtînd haine europene, care menționase aderarea la budism doar în trecere, semn încurajator ce mi-a inspirat încredere și m-a făcut să simt că mă pot baza pe el să-mi spună adevărul. Întîlnirea a avut loc doar cu doi ani și jumătate în urmă, dar partea stranie este că, după un timp atît de scurt, deși m-am gîndit la asta aproape în fiecare zi, nu-mi amintesc nici măcar un singur lucru pe care mi l-a spus despre oraș înainte să aducă vorba despre lupi. Odată ce a început să-mi spună povestea lor, restul s-a șters complet.

Stăteam la terasa unei cafenele care dădea în cea mai mare piață a orașului, locul central de întîlnire din Stanislau-Stanislav-Ivano-Frankisvk, un spațiu foarte mare scăldat de soare, fără mașini și plin ochi de oameni care se deplasau în tăcere în toate direcțiile, doar o masă de oameni tăcuți care treceau prin fața mea în timp ce îl ascultam pe poet spunînd povestea. Eram familiarizat cu ce se întîmplase cu jumătatea evreiască a populației orașului între 1941 și 1943, dar cînd armata sovietică a venit să cucerească orașul, în iulie 1944, mi-a spus el, la numai șase săptămîni de la invazia aliată din Normandia, nu doar germanii se retrăseseră, jumătate dintre locuitori fugiseră și ei. Fugiseră într-o direcție sau alta, spre est și vest, spre sud și nord, ceea ce înseamnă că sovieticii cuceriseră un oraș gol, un regat al nimicului. Populația se risipise în toate zările și, între timp, orașul se populase cu lupi, sute, poate mii de lupi.

Oribil, m-am gîndit. Era oroarea din cel mai oribil vis și, deodată, ca și cînd m-aș fi trezit dintr-un coșmar de-al meu, mi-a venit în minte poemul lui Georg Trakl „Frontul de Est”, pe care îl citisem pentru prima dată cu cincizeci de ani în urmă, citit și recitit pînă l-am învățat dinafară, pe care apoi îl și tradusesem, poemul din 1914 despre Primul Război Mondial, despre Gródek, un oraș galițian nu departe de Stanislau, și care se termină cu această strofă: „Sălbăticia spinoasă-nconjoară orașul. / De pe treptele-nsîngerate, luna izgonește / Femeile cuprinse de spaimă. / Lupi nesătui năvăliră pe poartă.” [„În Est”, traducere de George State, din volumul Gródek, aflat în curs de apariție la Editura ART – n. trad.] 

De unde știa asta? l-am întrebat pe poet.

Tatăl lui îi spusese povestea de multe ori. Tatăl lui era tînăr în 1944, de-abia împlinise douăzeci de ani, și, după ce sovieticii au preluat controlul asupra orașului Stanislau, cunoscut de atunci ca Stanislav, fusese încorporat în unitatea militară care avea sarcina să extermine lupii. Treaba le-a luat mai multe săptămîni, poate chiar cîteva luni, nu-și mai amintea cu exactitate, iar odată ce Stanislav a fost din nou gata pentru locuirea umană, sovieticii l-au repopulat cu personal militar și cu familiile lor.

Am privit piața din fața mea și am încercat să mi-o imaginez în vara lui 1944, o scenă din care am șters toți oamenii care mergeau la treburile lor, apoi am început să văd lupii, zeci de lupi făcînd salturi prin piață, haite mici care căutau mîncare prin orașul abandonat. Lupii sînt finalul coșmarului, capătul prostiei care duce la ravagiile războiului, în acest caz cele trei milioane de evrei uciși în aceste locuri ale Europei Centrale, alături de nenumărați civili și soldați de alte religii sau fără nici o religie. Odată ce măcelul s-a terminat, lupii sălbatici au năvălit pe porțile orașului. Lupii nu sînt doar simbolul războiului. Sînt progeniturile războiului și ceea ce el aduce pe pămînt.

Nu am nici o îndoială că poetul credea că-mi spune adevărul. Lupii erau reali pentru el și, datorită credinței liniștite din vocea lui cînd îmi spunea povestea, eu însumi am acceptat-o ca fiind reală. Sigur, el nu văzuse lupii cu ochii lui, dar tatăl lui, da, și de ce i-ar spune un tată fiului său o asemenea poveste dacă n-ar fi fost adevărată? Nu ar face asta, mi-am spus, iar cînd am părăsit Ivano-Frankivsk mai tîrziu în acea după-amiază, eram convins că, la scurt timp după ce rușii au preluat de la germani controlul asupra orașului, lupii chiar domneau peste Stanislav.

În săptămînile și lunile care au urmat, am făcut tot ce mi-a stat în putință să aprofundez chestiunea. Am vorbit cu un prieten care avea contacte cu istorici de la Universitatea din Lviv (cunoscut anterior ca Lvov, Lwów și Lemberg), mai ales o femeie specializată în istoria regiunii, dar în nici una dintre cercetările ei nu dăduse peste vreo informație despre lupii de la Stanislav, iar cînd a căutat ea însăși în arhive, nu a reușit să găsească nici măcar o singură referință la ce-mi spusese poetul.

Totuși, a găsit un film scurt care documentează cucerirea orașului de trupele sovietice pe 27 iulie 1944, film pe care mi l-a trimis și pe care l-am putut vedea așezat chiar în scaunul din care scriu acum.

Cincizeci, o sută de soldați în linii ordonate mărșăluiesc în Stanislav, în vreme ce un grup mic de cetățeni bine îmbrăcați și bine hrăniți strigă urale la sosirea lor. Scena se repetă dintr-un unghi puțin diferit, arătînd aceiași cincizeci, o sută de soldați și aceeași mulțime bine îmbrăcată și bine hrănită. Filmul continuă cu imaginea unui pod prăbușit și apoi, înainte să treacă la concluzii, se întoarce la prima scenă cu soldații și mulțimea care îi primește cu urale. Soldații par să fi fost reali, dar de data aceasta fuseseră puși să joace rolurile de soldați, la fel ca actorii regizați din mulțimea fericită, și cu toții își jucau rolurile în acest film de propagandă editat grosolan și neterminat, care avea intenția să glorifice bunătatea, eroismul și valoarea Uniunii Sovietice.

Nu mai e nevoie s-o spun: nicăieri în film nu apare vreun lup.

Și atunci mă întorc la început, la întrebarea fără răspuns: Ce să crezi atunci cînd nu poți fi sigur dacă un fapt e real sau nu?

În absența oricărei informații care să-i confirme sau infirme povestea, aleg să îl cred pe poet. Și, fie că au fost sau nu acolo, aleg să cred în lupi.

Brooklyn, 27 martie 2020, în izolare din cauza pandemiei

traducere de Alexandra FLORESCU & Marius CHIVU

Cel mai recent roman al lui Paul Auster, 4321, a apărut la Editura ART în traducerea Iuliei Gorzo.