Leonard Cohen în Biserica Neagră

Islanda în octombrie este mai degrabă „țara vîntului mușcător” decît „țara focului și a gheții”, așa cum este promovată în prezent sub influența Urzelii tronurilor. Cascadele pe care le-am văzut cîndva înghețate în octombrie al anului trecut arătau la fel ca și vara, dar vîntul de coastă era atît de pătrunzător și de puternic, încît mi-a rostogolit geanta foto Kata, ea însăși grea și cu trei lentile înăuntru, pe covorul de iarbă galbenă, uscată și apoi pe drumul asfaltat aproape de stînci la Arnarstapi, nu departe de Biserica Neagră.

Auzind de prezența unei biserici negre în partea de sud a peninsulei Snæfellsness nu m-am putut abține să mă gîndesc la biserica din Brașov. Ridicată între secolele al XIV-lea și al XVI-lea, este un exemplu uluitor de arhitectură gotică germană, denumirea sa de „neagră” datorîndu-se mai degrabă poluării din secolul al XIX-lea decît unui incendiu din secolul al XVII-lea, așa cum se credea pînă acum cîțiva ani. Mult mai modestă, Biserica Neagră de lemn din Búdir (Búdakirkja) a fost ridicată inițial în 1703 de Bent Larusson, un comerciant local, reconstruită apoi de o femeie, Steinunn Sveinsdottir, în 1848, fără nici un ajutor din partea Bisericii Luterane, mutată în 1948 din vechiul cimitir și resfințită în 1987. Culoarea sa neagră mată este rezultatul catranului folosit pentru a o picta și proteja de intemperii, oferind un contrast puternic cu munții acoperiți de zăpadă din Snæfellsbær.

Am ajuns acolo într-o zi în care viteza vîntului, afișată pe panourile rutiere, era de 28 m/s, adică 100 km/h, iar picăturile de ploaie înghețată îmi muşcau faţa din toate direcţiile. Mergînd de-a lungul coastei Islandei, am avut experiența nefericită ca vîntul de acolo să se comporte conform legilor lui Murphy, adică întotdeauna împotriva obiectivului camerei, indiferent de direcția în care mă întorceam. Am dat ocol bisericii încercînd să o încadrez din exteriorul cimitirului cu munții înzăpeziți din spatele ei, dar vîntul se mișca în pas cu mine, așa că aveam la dispoziție un singur click înainte de a trebui să șterg lentila cu pielea de căprioară cumpărată din piața orașului chinez Dandong, aproape de granița cu Coreea de Nord. În spatele meu, în afara cimitirului, într-o mașină, un cuplu de bătrîni îmi urmărea toate mișcările și mă întrebam dacă sînt turiști ca mine, dar mai deștepți, care așteptau ca ploaia sau măcar vîntul să se domolească. Pentru cîteva minute, cerul s-a limpezit puțin și în același timp am văzut un bărbat ridicînd zăvorul porții albe din față, luptîndu-se o vreme cu ușa și apoi intrînd în sfîrșit în biserică. Mi-am zis că este o ocazie grozavă de a vedea interiorul și de a discuta cu un localnic și m-am grăbit să intru în biserică. „Taler du dansk?” (Vorbești daneză? – în această limbă nu se folosește în mod normal pronumele de politețe), au fost primele mele cuvinte. Daneza se învață ca a doua limbă în școlile islandeze, iar fluența limbii daneze este adesea un semn al educației superioare în Islanda.

M-a bucurat răspunsul lui pozitiv, într-o daneză nesigură, dar acceptabilă, și am întrebat dacă există vreo slujbă bisericească a doua zi, duminică. „Nu, dar va fi un concert în seara asta”, a venit răspunsul. „Un concert? Muzică religioasă? Ceva din cartea de psalmi?”, am întrebat cu un zîmbet și cu mari speranțe. „Nu, un muzician local va cînta piese de Leonard Cohen. Soția mea vă poate spune detaliile. Ea va veni aici în curînd.” Asta suna și mai bine. Un islandez care cînta Leonard Cohen în Biserica Neagră pentru un public de o duzină de oameni mi s-a părut o întîmplare extrem de norocoasă. Cei aproximativ 40 de kilometri pe care ar fi trebuit să conduc pînă la hotelul meu din Grundarfjördur, apoi înapoi la biserică seara și din nou înapoi după spectacol, nu i-am văzut ca pe un impediment major, în ciuda schimbării vremii care făcea condusul pe întuneric aproape de munții înzăpeziți extrem de periculos.

Între timp, de la una dintre ferestrele înguste ale bisericii am putut întrezări o mică adunare de oameni pe gazonul cimitirului, așa că m-am scuzat și m-am îndreptat într-acolo. Cuplul de bătrîni din mașină erau acum principalii protagoniști, bărbatul purtînd în mîini o urnă, însoțit de o femeie blondă lîngă un mormînt mic, puțin adînc, pătrat. Am păstrat respectuos distanța, nici măcar nu am intrat în incinta gardului de piatră, dar calota mea kirgîză din pîslă, acoperită de un fel de turban cappadocian cu vîrful ascuțit, cu clapete care îmbrățișează urechile, legate de gît la spate, nu putea să nu atragă atenția. 

După ce am privit cîteva clipe lungi peste zidul cimitirului, am îndrăznit să o întreb pe femeia blondă dacă vorbea daneză. Este un truc pe care l-am folosit întotdeauna în Islanda, știind că vorbirea unei limbi pe care toți o învață la școală creează o mică legătură. Daneza a fost limba oficială pînă în 1944, cînd, profitînd de război și de ocupația germană a Danemarcei, Islanda s-a despărțit de Danemarca, iar multe cuvinte islandeze pot fi înțelese de vorbitorii de daneză fie datorită rădăcinilor comune, fie datorită împrumuturilor. Din fericire, femeia, care era chiar soția bărbatului din biserică, o vorbea destul de curgător.

De la ea am primit detalii, cum că vor fi două concerte, unul la ora 19 și celălalt la 21, că biletele la primul s-au epuizat și că prețul ar fi 2.500 de coroane islandeze (17,50 euro). Încet-încet, mai mulți localnici au sosit la înmormîntare și mi s-a cerut să nu fac poze cu congregația, așa că am plecat.

Dar exact cînd aveam de gînd să intru în mașină, am avut un al doilea moment norocos: în fața porții albe a Bisericii Negre se afla un tip cu aspect asiatic, cu o haină lungă de puf foarte populară în Coreea de Sud și China, pe spatele căreia era scris cu alb pe negru DEVILS cu majuscule. Trebuie să mărturisesc că, în ciuda referinței evidente româno-germane la Biserica Neagră din Brașov, prima mea asociere cu denumirea islandeză „Biserica Neagră” a fost a liturghiilor negre satanice, poate din cauza unei asocieri muzicale involuntare, nu complet nejustificate, a țărilor nordice cu satanismul (cu excepția muzicienilor de jazz nordici asociați casei de discuri ECM). M-am poziționat în tăcere în spatele tînărului și am schimbat de mai multe ori unghiul pentru a avea o compoziție mai bună a lui juxtapusă cu biserica neagră, după care l-am întrebat dacă vorbește engleză. S-a dovedit că el și prietenul lui erau din Xi’an, un oraș pe care îl vizitasem de cîteva ori. Am fost întrebat dacă aș putea să-l fotografiez și pe prietenul lui îmbracat destul de elegant, dar în acelasi timp și puțin ridicol pentru ochii europeni.

Întorcîndu-mă la pensiunea din Grundarfjördur, abia am apucat să mănînc înainte de a trebui să mă întorc la biserică. Am ajuns la timp, în ciuda drumurilor întunecate, înghețate și parțial acoperite de zăpadă, și am găsit-o singură pe doamna vorbitoare de daneză. Mi-a spus că biserica era una dintre cele șapte biserici deservite prin rotație de un singur preot și a părut cu adevărat impresionată că am condus 40 de kilometri doar pentru a participa la concert. 

Sincer vorbind, Leonard Cohen nu a fost unul dintre idolii mei. Întotdeauna l-am preferat pe Bob Dylan pentru versatilitatea sa muzicală (majoritatea pieselor lui Leonard Cohen sînt în același acord de sextă minoră), dar Dylan însuși a spus despre Cohen: „Cînd oamenii vorbesc despre Leonard, nu reușesc să menționeze melodiile lui, ceea ce pentru mine, împreună cu versurile sale, poartă geniul lui. Chiar și replicile de contrapunct dau un caracter celest și o ascensiune melodică fiecăreia dintre melodiile sale. Din cîte știu, nimeni altcineva nu se apropie de asta în muzica modernă. Chiar și cea mai simplă melodie, precum «The Law», care este structurată pe două acorduri fundamentale, are linii de contrapunct care sînt esențiale, iar oricine vrea să cînte acest cîntec și iubește versurile ar trebui să construiască în jurul liniilor contrapunctuale”.

Un alt motiv pentru care îl prefer pe Dylan este gama tematică: subiectelor lui Cohen, în principal dragoste, moarte, religie, depresie, acoperite și de Dylan, le lipsesc temele sociale/politice suplimentare ale acestuia. Nu știu care dintre ei este poetul mai bun (deși comisia Nobel pare să fi rezolvat această chestiune în favoarea lui Dylan), dar proza lui Leonard Cohen din Frumoșii ratați este ceva mai lizibilă decît Tarantula lui Bob Dylan.

Încet-încet, încăperea mică și rece a bisericii s-a umplut de lume și, deodată, printre cei doisprezece spectatori am auzit germană. Înainte să-i pot întreba ce fac în acest loc măturat de vînt, dar teoretic plin, și nu uitat de Dumnezeu, organizatoarea blondă mi-a spus că fratele ei era căsătorit cu o nemțoaică și familia ei s-a mutat în zonă pentru a fi aproape de fiica lor. „Cum puteți suporta vîntul ăsta de toamnă? Încă nu e iarnă și deja îți taie răsuflarea”, nu m-am putut abține să-i întreb. „Dar uneori e frumos”, a venit răspunsul laconic și politicos. Cu cîteva minute înainte de ora 21 a apărut protagonistul, un islandez înalt, blond, îmbrăcat în negru. Am negociat plata în euro, am luat restul în coroane islandeze și am întrebat dacă pot să-l fotografiez în timpul concertului. No problem.

Daniel Hjalmtysson, numele dezvăluit în timpul concertului, și-a dat jos haina groasă, și-a ridicat mînecile jachetei flaușate, arătîndu-și brațele bogat tatuate, s-a așezat pe scaun în fața unui calorifer pe rotile și a început cu „Bird on a Wire”. Vocea lui Daniel suna în mod straniu foarte apropiată de vocea gravă, de bas profund a lui Leonard Cohen, făcîndu-mă să uit pentru un minut că eram acolo și pentru a fotografia, nu doar pentru o experiență muzicala pasivă. Greșeala mea – ca fotograf trebuie să profiți de orice ocazie și să fotografiezi de îndată ce se arată momentul –,candelabrul s-a stins, iar camera minusculă a fost scăldată în întuneric, singura lumină slabă provenind de la ghirlanda de becuri de Crăciun, atîrnînd peste una dintre traversele de lemn, și de la reflectorul strălucind prin geamurile laterale, prea puțin pentru a permite suficient contrast pentru o fotografie decentă. Au urmat „Suzanne”, „So long, Marianne”, „Famous Blue Raincoat”, „Chelsea Hotel #2”, „Dance Me to the End of Love”, întrerupte de prezentări atît în islandeză, cît și în engleză.

Înainte de ultima melodie, Daniel ne-a sugerat în glumă să cerem un bis. „Ai  oricum în spate acel Fender electric pe care nu l-ai folosit pînă acum”, m-am făcut eu auzit. Bis-ul a fost „Hallelujah”, celebra piesa de pe albumul Various Positions(1986), inițial refuzat de casa de discuri.

În ciuda temperaturii din ce în ce mai joase, care ar fi trebuit să ne facă pe toți să ne ridicăm, să batem din palme și să strigăm ca într-o biserică evanghelică afro-americană din sudul SUA, din gurile tuturor nu a ieșit decît o șoaptă ușoară. Ar fi putut fi interpretat ca emoționant, o fredonare abia auzită a celui mai faimos cîntec al lui Cohen, o lamentare despre dragostea pierdută cu referințe din Vechiul Testament, într-o încăpere rece și întunecată a bisericii, dar publicul mi s-a părut neangajat și mult prea timid. Am cîntat și eu cu vocea mea profundă, nemuzicală, în timp ce mă gîndeam la întîlnirea cu creștinii chinezi din Urumqi, care, auzind că sînt creștin, măcar botezat, dacă nu chiar credincios, au izbucnit în strigăte stridente, dar fericite: „Aleluia”, „Aleluia!”. 

Concertul odată terminat, s-au stins luminile și promisiunea lui Daniel de a poza pentru cîteva fotografii ar fi fost uitată dacă nu aș fi insistat. Daniel a cîntat ceva și în fața microfonului, astfel că seara s-a încheiat și cu fotografii. Plus o aprofundare ulterioară a cîntecelor lui Cohen. Deloc rău pentru 17,50 euro.

Corneliu Cazacu este fotograf.