Jurnal din Anul Ciumei

Publicăm, în avapremieră, un fragment din noua ediție a Jurnalului din Anul Ciumei, de Daniel Defoe: o descriere precisă și tăioasă a epidemiei de ciumă din 1665 care a făcut peste o sută de mii de victime în Anglia.

Ajunsesem acum la începutul lui august, iar molima bîntuia fără cruţare prin părţile unde locuiam eu; doctorul Heath, venind în vizită la mine şi văzînd cît de des înfruntam pericolul străzilor, m-a povăţuit cu multă seriozitate să mă încui în casă, împreună cu cei din gospodăria mea, şi să nu îngădui ca vreunul dintre noi să iasă pe uşă. De asemenea, să ferec zdravăn toate ferestrele, să trag obloanele şi perdelele şi să nu le mai deschid nicidecum. Şi mai înainte de a deschide vreo uşă sau vreo fereastră, să afum bine încăperea cu răşină, smoală, sulf sau praf de puşcă, ori altele asemănătoare. Şi, un timp, aşa am şi făcut. Dar cum nu mă îngrijisem din timp de provizii pentru o asemenea retragere, nu era cu putinţă să rămînem tot timpul în casă. Cu toate că era prea tîrziu, am încercat să fac cît am putut în privinţa aprovizionării. Cum aveam putinţa şi să coc şi să prepar băuturi în casă, m-am dus şi am cumpărat doi saci cu făină şi, timp de cîteva săptămîni, avînd cuptor în casă, ne-am copt singuri pîinea. Am cumpărat de asemenea malţ şi am preparat atîta bere cît să-mi umple toate butoaiele pe care le aveam şi să ne ajungă la toţi pe cinci-şase săptămîni. Am mai pus la cămară o cantitate mare de unt sărat şi de brînză Cheshire. Dar nu aveam carne, iar ciuma dăduse iama în măcelarii şi în abatoarele de pe strada noastră, aşa încît nu era de dorit nici măcar să treci drumul pînă la ei.

Şi aici trebuie să arăt din nou că această nevoie de a ieşi din casă pentru cumpărarea de merinde a dus în mare măsură la ruina întregii populaţii, pentru că în asemenea prilejuri oamenii luau boala unii de la alţii; ba uneori chiar merindele erau infectate şi sînt foarte îndreptăţit să socotesc astfel. Nici n-aş putea afirma cu inima împăcată ceea ce repetau alţii cu mare siguranţă, anume că ţăranii care aduceau bucatele la oraş erau cu toţii perfect sănătoşi. Ce ştiu sigur e că măcelarii din Whitechapel, unde se tăiau cea mai mare parte din vite, fuseseră cotropiţi de ciumă în asemenea hal, încît numai cîteva dintre prăvăliile lor mai rămăseseră deschise, iar cei ce supravieţuiseră tăiau vitele tocmai la Mile End şi apoi veneau călări cu carnea la piaţă.

Oricum, bieţii orăşeni nu puteau să-şi facă mari provizii, şi se ivea mereu nevoia de a merge la piaţă după cumpărături, fie singuri, fie trimiţîndu-şi servitorii sau copiii. Şi cum această nevoie se repeta zilnic, rezultatul era că la piaţă veneau o sumedenie de oameni atinşi de boală, iar mulţi dintre cei ce plecau de acasă sănătoşi se întorceau cu moartea în ei.

E drept, lumea îşi lua felurite măsuri de prevedere: cei ce cumpărau la piaţă o ciozvîrtă de carne n-o luau din mîna măcelarului, ci o desprindeau singuri din cîrligul de care atîrna. Pe de altă parte, măcelarul nu punea mîna pe bani. Monezile se aruncau într-un borcan plin cu oţet, ţinut acolo special în acest scop. Cumpărătorul avea întotdeauna la el şi mărunţiş, ca să nu fie nevoit să ia rest. Toţi ţineau în mînă sticle cu săruri, sau parfumuri, şi foloseau orice mijloc de apărare ce putea fi folosit. Cei săraci, însă, nu-şi puteau îngădui asemenea lux şi înfruntau toate primejdiile la buna întîmplare.

Zi de zi circulau tot felul de poveşti înspăimîntătoare: uneori, cîte un bărbat sau cîte o femeie cădeau morţi chiar în mijlocul pieţei, căci mulţi dintre cei ce purtau boala în ei nu ştiau nimic de acest lucru pînă cînd cangrena lăuntrică nu le ataca organele vitale, caz în care mureau în cîteva clipe. Din care pricină erau numeroşi cei ce se prăbuşeau morţi în plină stradă, fără să fi dat nici un semn de boală. Alţii aveau timp să se tîrască pînă în prima dugheană, ori la prima bancă sau poartă, unde se aşezau jos şi-şi dădeau sufletul.

Asemenea lucruri se întîmplau atît de des, încît, atunci cînd ciuma era în toi, nu puteai ieşi în stradă fără să te izbeşti la tot locul de cadavre; pe de altă parte, e vrednic de luat aminte că, la început, în asemenea prilejuri, trecătorii obişnuiau să-i strige pe vecini să iasă din case, pentru ca după aceea să treacă pe lîngă morţi fără să-i ia măcar în seamă. Cînd dădeau peste un cadavru în drum, treceau pe partea cealaltă. Ori dacă se izbeau de el în vreun gang sau o străduţă îngustă, făceau cale întoarsă şi ocoleau pe alt drum. În asemenea cazuri, cadavrul era lăsat locului pînă cînd erau înştiinţate autorităţile să vină să-l ridice, sau pînă cădea noaptea, şi groparii din căruţa cu morţi îl încărcau şi-l cărau. Asta nu înainte de a-l scotoci prin buzunare, şi uneori a-l dezbrăca de haine, dacă mortul era mai bine îmbrăcat, cum se întîmpla de multe ori, şi a-l fura de tot ce putea fi furat.

Dar să ne întoarcem la pieţe. Măcelarii aveau grijă ca, ori de cîte ori pica cineva mort în piaţă, să-i înştiinţeze pe slujbaşii oficiali care cărau mortul într-o roabă şi-l duceau la cimitirul cel mai apropiat. Şi aceste cazuri erau atît de dese, încît nici nu mai erau înregistrate în Buletinele mortuare – „găsit mort în stradă sau în cîmp“ –, ci intrau în evenimentele obişnuite ale marii ciume.

Dar cînd molima şi-a dat drumul rupînd orice zăgaz, pieţele începură să fie foarte sărace în merinde, iar numărul cumpărătorilor scăzu şi el fulgerător faţă de altădată. Primarul hotărî ca ţăranii care aduceau de-ale gurii la oraş să fie opriţi la barieră şi să-şi desfacă acolo mărfurile, pe care le vindeau pe loc, şi apoi de îndată se întorceau la ei acasă. Ceea ce le cădea bine ţăranilor pentru că-şi vindeau marfa chiar la intrarea în oraş, ba uneori chiar în cîmp, mai ales pe maidanele de lîngă Whitechapel, în Spitalfields. Trebuie ţinut seama că străzile care poartă azi numele de Spittle-Fields nu erau pe atunci decît cîmp deschis.

Acelaşi lucru şi în celelalte părţi ale oraşului, unde pînă şi primarul, consilierii orăşeneşti şi magistraţii îşi trimiteau dregătorii şi slujitorii să le tîrguiască cele trebuincioase pentru familii, întrucît domniile lor se ţineau cît mai mult cu putinţă între patru pereţi. La fel procedau şi mulţi alţii. Dar după ce s-a luat această măsură, ţăranii veneau cu mare bucurie la oraş şi aduceau provizii de toate felurile; şi foarte rar se molipseau. Fapt care a întărit legenda că ţăranii ar fi fost ocrotiţi în chip miraculos.

(Jurnal din Anul Ciumei, traducere din limba engleză, prefață și note de Antoaneta Ralian, Colecția „Cărți Cult”, Editura ART, ediție cartonată, 288 pagini)