„Între materie și antimaterie”

● Cristina Chiprian, Toate cele zece muze, Editura Timpul, 2023.   

Elaborată și spontană, sofisticată și autentică, poeta Cristina Chiprian își scrie ultima carte de versuri despre teritoriile cerului și ale pămîntului, despre locurile în care omul se poate mișca/visa într-o lume imaginată mai bună. O carte în care generoasele muze pot avansa ipoteza  ingenioasei „îmbunătățiri” a Lumii. Muzele atrag atenția, odată cu viziunea prezentului asupritor, la realitatea tragică a reprimării omului de către om și restricționarea accesului la drepturi elementare. Cartea este și un elogiu adus artelor salvatoare, dar și doveditoare neobosite, în profunzime, ale răului. Muzele, înaripatele, planînd printre versuri se vor lupta cu arme de flori, de note muzicale, de culori, de versuri. În viziunea poetei, ele vor fi protectoarele omenirii. Acompaniate de frumusețea de cantilenă a versurilor.

Cristina Chiprian este doctor în domeniul „stilistică și poetică” și a publicat poezie și proză (romane). Cîteva titluri sînt semnificative pentru ingeniozitatea și originalitatea poetei: Reguli pentru a supraviețui în orice împrejurare, Declarație patetică în baza folclorului argentinian, Ghid pentru a înțelege păsările și animalele, Pasăre măiastră survolînd infinitul, Himerele facerii și himerele desfacerii, Nașterea comediei și a tragediei în istoria secretă, Cartea parabolelor

Noua sa carte structurează un poem sui-generis, în care părțile cu conținut liric, sintetice, alcătuiesc  un joc „de-a lumea”, unde ludicul își are rolul de bază în atenuarea reflectării lirice a unei realități în întreaga dramă a ei. Prologul, conținutul și epilogul, cu început, dezvoltare și final, întregesc construcția impecabilă a unui parcurs ideal. Bunul-simț al autoarei estompează cu mijloace poetice dureri, eroziuni și chiar tragedii, de la duioșie și ironie pînă aproape de sarcasm. Shakespeariana sentință „Lumea-ntreagă e o scenă” (Vizita bătrînei doamne) devine pavăza poetei, dar și delicata armă de luptă în zădărnicirea faptelor noastre vanitoase: „sublimul concepției” care duce la „ridicolul receptării” naște „sublimul ridicolului” (Sublimul ridicolului). Fiecare secvență dedicată cîte unei muze conține trei episoade. Umorul și subtilitatea însoțesc, în forma lor neagresivă, frumusețea „compunerii” și a stilului (Flacăra olimpică). În același timp, episodul Calliope, muza poemului epic, conține în subsidiar sentința a lăsa la voia destinului ceea ce pare hazard. Destinul hotărăște firul vieții. Soarta acceptată. 

Un zîmbet ironic însoțește primul poem dedicat lui Clio, muza istoriei (Istoria veche): „cine mai știe acum dacă evenimentele nasc destine sau destinele nasc evenimente / Ah, istoria veche a mai învățat uneori și din propria greșeală / din propria îndoială de sine, din neîncrederea în alții / dacă e să greșești nu te opri, mergi mai departe – vin după tine atîtea generații / ce Dumnezeu, ești istoria veche, nu mai contează / oricum greșelile se repetă, nimeni nu are să-și mai dea seama”.

Spuneam că ludicul este o condiție esențială a poeziei Cristinei Chiprian, trecînd prin nonșalanță și duioșie, patinînd rapid înspre ironie și dramatism (Istoria recentă, Fata cu laur): „Fata cu laur duce coronițe chiar în mijlocul evenimentelor / așteaptă la ușă pînă răsună aplauzele și laudele / […] / chiar și atunci cînd împletește coronițe se află în afara întrecerii / înaintea semnării tratatelor de pace, înaintea acordării distincțiilor / toate acestea sînt așa, un altfel de a spune / și un alt fel de a gîndi”.

Ignorarea actuală a rostului comediei va duce la înăsprirea tonului. În episodul dedicat Thaliei, stîngăcia contemporanilor, ignoranți ai clasicului teatru socotit desuet, naște versuri acide în „timpul care ar fi o problemă / – la urma urmei chiar o tragedie” (Vizita bătrînei doamne, comedia). 

Observarea unei societăți deformatoare a limbii de baștină și a ignoranței crase provoacă reale suferințe poetei, odată rostul comediei uitat în mersul înainte al istoriei. În plus, dramatizarea exagerată a existenței cotidiene va fi în detrimentul culturii: „oare ce s-o fi întîmplat cu paradoxurile verbale / cu nonsensurile care ne înveseleau existența / parcă nu s-ar mai gîndi nimeni să combine expresiile și locuțiunile / pentru a face proba unei culturi mai puțin solide” (Vorbele și faptele).

Pentru Melpomene, muza preferată, tonul se schimbă. Poeta renunță la nonșalanță, la ironie, la sarcasm. În acest caz, „jocul” încetează. Păcatul și iertarea, elegia cu elemente muzicale, va fi orchestrată grandios în variante. Predestinarea unei întîlniri esențiale sfîrșește în tragedie. În Vîrsta tragediei aflăm originale definiții ale: 1) fericirii, 2) nebuniei, 3) înțelepciunii, 4) conștiinței (ca ultimă vîrstă a tragediei). 

Instanțele feminine poate fi capodopera acestei ingenioase cărți. Repetiția va reveni ca marcă recognoscibilă a autoarei. Tema – coborîrea, în trepte, în adîncul misterios al existenței.

Celorlalte muze, cea a poemului liric – Erato, cea a dansului – Terpsichore, cea a muzicii – Euterpe și cea astronomiei –Urania, li se vor compune „triouri” în care se insinuează un nou ton – ironia amară în acceptarea destinului: jocul ingenios de-a poetul și muza (de fapt, o relație ca între prieteni), viața ca un dans la distanță pînă la dansul între galaxii, șansa eliberării prin muzică și vers concomitent căderii în lume, schimbarea ordinii anotimpurilor în care vara e a tuturor împlinirilor de rod și culoare. O viziune sui-generis a lumii de astăzi, o ludică „facere a lumii” cu amicală ironie îi este dedicată Uraniei, în timp ce poeta privește cu un zîmbet șăgalnic și sprințar ploaia de stele: „Nu-i greu, prinzi gîndul în palmă, îl fixezi în plasmă, îl loghezi / se spune că nu curentează, dar puțină atenție / pui în ordine rădăcinile, frunzele, elitrele / îi mîngîi penele de curînd crescute, îi ții capul în palme / și gîndul crește / pînă la glezne, pînă la genunchi, pînă la talie […]” (Ploaia de stele). 

Ultimei muze, Polymniei, muza poeziei religioase, îi este dedicat episodul despre patrie – omagiu de final adus locului „unde cineva, odată / și-a plantat sufletul și trebuia să revină, de unde ar fi fost să fie” (Numele patriei), „dar nu eram singuri / strîngeam în mîini cele trei capete de steag, singurul lucru care ne mai rămăsese / acela era trupul patriei – dar numai unii dintre noi mai știu ce înseamnă” (Trupul patriei).

Rămâne misterul: cine este a zecea muză? Cititorul n-are decît să ghicească…

O carte despre valorile actuale și dintotdeauna ale omului, rară în peisajul poeziei de azi, ce o așază pe Cristina Chiprian printre poeții de prim rang ai actualității. 

Ioana Diaconescu este scriitoare și traducătoare.