„Întîlnirea dintre artă și politică e ucigătoare pentru artă” - interviu cu pianistul și scriitorul Andrei VIERU
Andrei Vieru este pianist, scriitor și matematician român. A urmat studii de pian la Conservatorul din Bucureşti, ca elev al lui Dan Grigore, şi cursuri de interpretare cu Carlo Zecchi, Lev Naumov şi Philip Herschkowitz. Din 1988 s-a stabilit la Paris. A susţinut concerte şi recitaluri atît în Franţa, cît şi în Germania, Marea Britanie, Belgia, Italia, Spania, Republica Cehă. Socotit de critica muzicală un formidabil interpret al lui Bach, a înregistrat pentru prestigioase case de discuri Variaţiunile Goldberg, Arta Fugii, Clavecinul bine temperat, dar şi Beethoven (Variaţiunile Diabelli) sau Mussorgski (suita Tablouri dintr-o expoziţie). Dintre volumele sale menționăm: Le gai Ecclésiaste, subintitulat Regards sur l’art, Editura Seuil, colecția Réflexion, 2007, (Ecleziastul vesel, Curtea Veche Publishing, 2014), volumul Éloge de la vanité, Editura Grasset, 2013, pentru care primeşte premiul Casanova (atribuit autorilor europeni care scriu direct în franceză), Elogiul vanității (Humanitas, 2016).
Susțineți o pledoarie pentru educația muzicală în școală. Cît de importantă este muzica în formarea unui copil, a unui tînăr?
„Polifonia, ca și știința, este specifică civilizației noastre occidentale. Folosesc termenul de polifonie pentru a desemna nu doar contrapunctul, ci și armonia occidentală. (…) E posibil să fie cea mai inedită, cea mai originală și desigur cea mai miraculoasă realizare a civilizației noastre occidentale, chiar în mai mare măsură decît știința”, scrie filozoful Karl Popper.
Fără să-l contrazic pe celebrul filozof, spun altceva: că polifonia reproduce caracteristicile gîndirii umane. Într-un fel, este o alegorie a ei. O metaforă nu a limbajului cum cred unii, ci chiar a gîndirii. Gîndirea omului se desfășoară, precum muzica, în timp. Și e polifonică. În sînul ei se nasc consonanțe și disonanțe, unele rezolvabile, altele nu. Astea ar fi doar cîteva din asemănările de adîncime dintre polifonie și gîndire. Am un capitol întreg despre asta în Ecleziastul vesel, carte reeditată de curînd de editura Curtea Veche.
Argumentul multora că muzica, precum, să spunem, latina sau matematica, nu-i folosește omului în viață la nimic e o tîmpenie utilitaristă. Muzica dezvoltă gîndirea și lărgește orizontul.
Dezvoltă gîndirea - așa cum spuneți - dar, din punct de vedere etic, moral, ne face muzica mai buni?
Nu cred că există pe lumea asta vreo disciplină, vreo îndeletnicire, vreo doctrină care să garanteze progresul moral al tuturor indivizilor care o îmbrățișează. Dacă ar pretinde cineva că a descoperit vreo asemenea rețetă, aș pleda împotriva ei. Fiindcă efectul e totdeauna contrar.
În artă sînt frontiere? Se poate vorbi despre limite - ideologice, culturale, politice, sociologice, psihologice și geografice - atunci cînd vine vorba despre artă?
Frontierele din interiorul artei - de pildă, frontierele dintre genuri - îl confruntă pe creator cu adevăratele probleme ale creației. De cînd mă știu, m-au interesat operele de artă care își depășesc genul, care țin de mai multe genuri simultan.
Arta a comportat totdeauna reguli, restricții, canoane. Geniile au știut totdeauna să se ia la trîntă cu ele și să le depășească. De cînd lumea, inovația în artă s-a produs printr-o tensiune în raport cu tradiția, nu prin ignorarea acesteia. Aș cita, aici, faimoasa maximă a lui Gustav Mahler: „tradiția e întreținerea focului, nu venerarea cenușii.
E paradoxal că, în anii ’80, ți se spunea destul de des, chiar la școală, că adevărata artă apare în condițiile echilibrului dintre tradiție și inovație. Acest „echilibru“ e de fapt un hotar. Tocmai granițele dintre concepte sînt, deseori, cele mai interesante. În problematica frontierelor, cele dintre artă și non-artă ocupă însă un loc special. În secolul XX ele au tins să dispară, să fie revocate. Totul a devenit artă. Altfel spus, nimic nu mai e artă.
Înțeleg însă a doua parte a întrebării dvs. în cu totul altă cheie. Întîlnirea dintre artă și politică e ucigătoare pentru artă. Asistăm de mulți ani la un atac în regulă împotriva gîndirii artistice. Limitările despre care vorbiți sînt exterioare artei și cred că aici noțiunea de limită nu se suprapune peste noțiunea de frontieră, ci are mai degrabă legătură cu abolirea lor. Nu știu dacă la asta vă referiți, dar, în materie de limitări, intervine în zilele noastre tot mai vizibil și mai brutal cenzura. Din motive de corectitudine politică, azi unele opere de Mozart nu se mai pot pune în scenă. Cancelled.
Putem vorbi despre o artă care ține strict de totalitarism? Există o muzică specifică totalitarismelor?
Totalitarismele recente - cele legate de religiile seculare ale modernității și de mesianismul politic pe care-l propagă - au dat naștere unor forme de artă întru totul asemănătoare. Arhitectura italiană din perioada fascismului seamănă uimitor cu cea din Rusia vremurilor lui Stalin. E adevărat că nazismul, fascismul și comunismul sînt religii seculare. Primele două s-au constituit de la bun început ca un amestec de religie seculară cu naționalism. Comunismul a luat virajul ideologic al naționalismului încetul cu încetul. Nu vorbesc doar de România lui Ceaușescu. Elemente palpabile de naționalism au apărut și în Rusia lui Stalin, se pot observa demult și în China.
În măsura în care nu e legată neapărat de un mesaj explicit, muzica a interesat în ceva mai mică măsură regimurile totalitare. Sigur că se pot recunoaște și acolo trăsături comune, în primul rînd festivismul. Dar dacă vorbim de totalitarism pornind nu de la instituțiile statului, ci de la societate, un fenomen sociologic semnificativ este rap-ul, care se aude prin megafoane de cel puțin treizeci de ani. Nu mi-e clar dacă rap-ul ține de ideocrația actuală, de anomie sau de totalitarismul care s-ar părea că mijește la orizont. Oricum ar fi, se percepe în rap un fel de „festivism al revoltei".
Arta angajează o cauză? Sau cauza implică (dacă este necesară) și o (formă de) artă?
Nu sînt un amator de artă angajată. Arta e un scop în sine. Ideologiile totalitare sînt primele care tind să transforme arta într-un mijloc de propagare a pseudo-ideilor din care sînt alcătuite. Dintre care cele mai multe sînt, ironic, mijloace devenite scopuri în sine. Cum ar suna o Simfonie a remdesivirului și a măștii chirurgicale? Dar o Odă lockdown-ului? Dar un Oratoriu al eolienelor sau al panourilor sonare? Asta ca să pomenesc doar cîteva mijloace devenite, bezmetic, scopuri în sine.
Se spune adesea că de la sublim (de la „măreție”, afirmați în Elogiul vanității) la ridicol nu este decît un pas. Care este limita - și de ce anume depinde ea - ca o formă artistică să degenereze?
De obicei, aluneci în ridicol chiar din teamă de ridicol. Pe principiul „de ce ți-e frică nu scapi”. Eu însă prefer un creator mare căruia nu-i e teamă de ridicol sau o operă de artă grandioasă situată la marginea ridicolului, față de ceva mediocru și de perfect bun gust. Dacă ți-e teamă de ridicol (și, din aceeași prudență, de măreție), te supraasiguri în privința bunului gust dîndu-ți astfel silința să fii și mai mediocru decît ești. Și atunci toate șansele să devii prețios sînt de partea ta. Excesele de rafinament și de stil te pot pierde. Dar mi s-a întîmplat să citesc și cărți pline de prețiozități ridicole, care totuși, prin măreția ideilor, mi-au stîrnit admirația.
Există o sintagmă pe care am întîlnit-o în comentariile dumneavoastră publice, aceea de „mediocritate talentată”. Puteți detalia ce reprezintă de fapt?
Talentul e de multe ori o ușurință într-un domeniu sau altul, o simplă dexteritate. Talentele de un fel sau altul se întîlnesc destul de des. Populația e, în general, talentată. Numai că talentul, ușurința, te descurajează - și uneori chiar te împiedică - să aprofundezi ceva, să simți „rezistența materialului", cum spunea regretatul compozitor Costin Cazaban.
Să vorbim despre talent - pentru că, iată, sînteți pianist, scriitor, pictor și matematician. Pentru multă lume CV-ul dumneavoastră este bulversant și, firește, al dumneavoastră cursus honorum stîrnește admirația. Sînteți ceea ce se numește un om ales, special. Întrebarea mea este - cînd ați devenit conștient de toate aceste talente/înzestrări pe care le aveți?
Mi-am dat seama de la început că nu am nici un talent. Nu am avut niciodată ușurință în nimic. Singura mea înzestrare rezidă în capacitatea de a trece, prin asociere sau disociere, de la niște idei la alte idei. Orice idee, bună-proastă, e o lume posibilă. Întrebarea e: care sînt lumile posibile accesibile pornind de la o lume dată? Vreau să spun că mi-am dorit foarte devreme să-mi pot lărgi sfera ideilor accesibile (mie) pornind de la o idee dată.
Fiindcă am pomenit de asociații de idei, e uneori amuzant să sari în mai mulți pași peste o prăpastie din lumea ideilor fără să te prăbușești în hăul lor.
De ce e amuzant? Vi s-a întîmplat?
Să cad? Sau să levitez? Sigur că mai amuzant e să nu te prăbușești atunci cînd faci cîțiva pași în vid. Asta înseamnă că, în situația dată, intuiția nu ți-a jucat feste. Dar e foarte important să știi că intuiția te poate înșela oricînd. Cînd te-nșală, te amuzi mai puțin... se amuză alții...
Cît de greu este pentru un om talentat să se racordeze la mundanul pe care îl vede pe fereastră?
E și mundanul văzut pe fereastră o buză de prăpastie…
Un pianist talentat trăiește întotdeauna într-o conexiune profundă cu realitatea? Sau, adesea, se închide într-o lume a lui... Există - pentru un om talentat - vreun fel de a fi inadecvat sau neadaptat?
Nu știu dacă „lumea lui” trebuie opusă „realității”. „Realitatea” nu e dintr-o bucată. E formată din mai multe lumi. Mă întreb, pe de altă parte, care e legătura dintre inadecvare și neadaptare. Inadecvarea e involuntară: nu te duce mintea sau instinctul cum să acționezi sau să reacționezi adecvat. Neadaptarea poate fi și o alegere. Nu totdeauna conștientă. De multe ori romantică.
Cînd simțiți că puteți cînta mai bine - în solitudine sau cu public?
Am nevoie de public ca să cînt cu plăcere pentru mine însumi. Parcă așa începe Elogiul vanității…
Pînă la urmă, ce sînt aplauzele? Cum simte un artist aplauzele, le așteaptă cum - cu umilință, cu vanitate, cu mulțumire… Care este relația unui pianist cu aplauzele?
Foarte simplă: dacă o lucrare se termină în fortissimo, aplauzele-s furtunoase. Cînd se termină în pianissimo, ça fait un bide, cum spune pianistul francez. Un flop, un eșec, cu alte cuvinte. Din cauza asta, unii pianiști nici nu cîntă vreodată asemenea piese în public. Nu e însă cazul meu.
Once upon a time cîntam la pian la teatrul Bulandra, în Hamlet-ul lui Tocilescu. După al doilea antract, era în spectacol o scenă mută în care regina privea, nemișcată, o oglindă, în timp ce eu cîntam Intermezzo op. 118 nr. 6 de Brahms. Acest moment muzical trecea drept „numărul” pianistului. După arpegiul ăla în mi bemol minor care încheie piesa în pianissimo, publicul uneori aplauda, alteori nu. Cînd ieșeam din scenă, regizorul tehnic mă întreba: „Ai luat aplauze?” Îmi aduc aminte că odată am vrut să povestesc într-un alt interviu despre acest „Ai luat aplauze?”, care mă amuza la culme. Întrebarea privea lumea teatrului, a cărui esență, într-un fel, se rezumă prin acest „ai luat aplauze”. Sorel, unchiul meu, mă avertizase amuzat: „vezi că dacă o să spui asta n-o să iei aplauze”…
Este în vreun fel inserată noțiunea de compromis în viața unui om talentat?
În franceză, avem două cuvinte: compromis și compromission. Al doilea se întrebuințează exclusiv în sens peiorativ: înseamnă, de cele mai multe ori, tranzacție cu propria conștiință sau principii. În arabă, se pare că nici cuvîntul nu există, nici noțiunea. Compromisul în primul sens, cel neutru, e ceva fără de care nimic nu ar putea căpăta expresie. Orice expresie artistică e un compromis între instanțe interioare.
Și o provocare, un joc: ați afirmat că Mozart seamănă adesea cu un copil, cu un heruvim... dacă aș spune Bach, Rahmaninov, Wagner sau Mahler, ce comparații ați alege?
Am spus că Mozart seamănă cu un heruvim în contextul unei paralele cu Pușkin. Dacă ar fi să fac o paralelă în privința lui Bach, aș apune că seamănă într-o oarecare măsură cu Leibniz, dar pe mine mă face să mă gîndesc și la Pascal. Mahler e rudă cu Dostoievski nu doar prin forța aproape insuportabilă a expresiei, nu doar prin cultul gafei stilistice, ci și prin ambitusul modulațiilor.
Iată un pasaj din Întîmplări din subterană: „Toată lumea plînge și mă sărută (altfel, ce nătărăi ar fi!), iar eu merg desculț și flămînd să predic idei noi și să-i zdrobesc pe retrograzi la Austerlitz. Apoi se cîntă un marș, se decretează o amnistie, papa de la Roma acceptă să plece în Brazilia; apoi se dă un bal pentru toată Italia la Villa Borghese, cea care se află pe malul lacului Como, întrucît cu acest prilej lacul Como e transferat la Roma; apoi scena din tufișuri etc., etc. - ce, parcă nu știi?” Ce, nu sună asta a simfonia a VII-a de Mahler?
În privința lui Rahmaninov și a lui Wagner nu m-aș aventura. Simt că dacă aș face-o, aș lua-o pe un făgaș biografic. Ciudat, dar nu am avut aproape niciodată relații personale, biografice, cu compozitorii mei preferați. Wolfgang Amadeus și Anatol Vieru sînt, cred, singurele excepții.
Cartea mea despre Pușkin, Pușkin și muzica sa — Sarcina traducătorului și cea a interpretului, care apare în Franța anul viitor, e în mare măsură și despre Mozart. Trasez acolo o paralelă mult mai amplă între Pușkin și Mozart. Probabil că n-aș fi scris-o niciodată dacă n-aș fi ascultat opera tatălui meu Ultimele zile, ultimele ore după Mozart și Salieri de Pușkin și după piesa Ultimele zile [ale lui Pușkin] de Bulgakov:
Ce înseamnă, de fapt, a semăna cu un copil? Considerați că există puțin adevăr în ideea că murim atunci cînd uităm să fim copii? Și dacă da, dumneavoastră cum/în cel fel credeți că v-ați păstrat acea... să o numim inocență?
A semăna cu un copil înseamnă a-ți păstra capacitatea de a fi uimit. Unii spun „pe mine nu mă mai miră nimic!” cu uimire, alții din blazare. Aceștia din urmă sînt însă mult mai numeroși. Cînd te-ai blazat, pe jumătate ai murit. Ar trebui să recitim periodic Suflete moarte, suflete inapte să contemple și să descopere lumea, inapte să-și mai pună problema creației.
Nu știu dacă la mine e inocență… În fine, dacă mi-am păstrat-o, atunci plimbîndu-mă pe străzile Parisului și privindu-le ca și cum le vedeam pentru prima oară.
Sînteți și scriitor - Elogiul vanității (și nu numai!) publicat în urmă cu ceva timp a fost un volum foarte bine primit de publicul român. Ați rămas în continuare preocupat de tema vanității și a invidiei sau, dimpotrivă, odată cu publicarea respectivului volum, subiectul a fost clasat pentru dumneavoastră?
Țin la Ecleziastul vesel cît țin și la Elogiul vanității, care continuă în plan moral să examineze probleme formulate în Ecleziast în plan estetic. La ora actuală, n-aș putea spune că mă mai preocupa tema invidiei și a vanității individuale. Mă preocupă însă chiar foarte tare tema invidiei colective, soclul pe care se clădesc ideologiile egalitariste. Or, egalitarismul e departe de a se fi epuizat în calitate de resort al totalitarismelor pe care le-am trăit și care încă ne mai pîndesc.
Dar referitor la tema admirației colective - în ce măsură există ea? Se mai practică, a rămas valabil exercițiul admirației?
Admirația colectivă e de multe ori urmată de ură colectivă. Trăim într-o epocă a demolării statuilor. Ceea ce pare că se urmărește e demolarea însăși a unei civilizații.
Pornesc de la următoarea premisă: aveți o stare, o stare privilegiată, un moment inspirat. Cum știți prin care dintre forme - muzică sau literatură - o veți transpune?
Dacă am un moment „inspirat” despre care nu știu cum și prin ce se transpune, deduc că a fost un moment neinspirat.
Care sînt proiectele la care lucrați în prezent?
Scriu o carte de filozofie politică. Nu că nu s-ar fi scris deja destule de la Platon încoace, dar sînt în ziua de azi multe confuzii în lumea ideilor politice. Îmi propun, nici mai mult nici mai puțin, să spulber cîteva dintre ele. Eu nu am o minte formatată de vreo școală de științe politice (și pretind că ăsta e un avantaj!). Sună arogant, dar mizez pe aptitudinea pe care încă o mai am, sper, de a contempla realitatea și de a citi cărți cu o privire proaspătă, nesetată de ideologii și de cunoștințe de specialitate prost digerate. Am oroare de ideologii, oricare ar fi ele.
Să nu vă imaginați însă că-mi scriu cartea total rupt de prietenii mei din domeniul filozofiei și a științelor politice. Discuțiile cu Gabriel Liiceanu, Dragoș Aligică, Adela Toplean, Horia-Roman Patapievici, Valeriu Stoica, Sever Voinescu m-au ajutat enorm să-mi formulez anumite idei cu precizia cuvenită. Desigur, în forul meu interior dialoghez și cu unchiul meu Sorel și cu Terente Robert. Discuțiile cu Adela Toplean, purtate în principal în scris, vor fi probabil la originea unei cărți care în mare parte a fost deja scrisă.
În paralel, corectez o carte care urmează să-mi apară în martie la o editură pariziană. E un lung eseu teoretic despre problematicile traducerii și ale interpretării, ale tălmăcirii în general și a lui Pușkin în special, însoțit de partea sa practică: o traducere a teatrului lui Pușkin în franceză, începută cu foarte mulți ani în urmă și terminată acum, în timpul pandemiei, cu Ospăț pe timp de ciumă.
Mai am și niște proiecte muzicale, dar vorbim altă dată despre ele. Cu viața culturală și cu economia pusă pe butuci cam peste tot, e greu de discutat acum.
Un om talentat, un om care are apariții publice, un om care scrie și, iată, un om care acordă interviuri. Și, în ceea ce mă privește, vă mulțumesc pentru acest interviu. Întrebarea mea de final este: sînteți un om timid, domnule Andrei Vieru?
Fiindcă am fost cîndva un om timid, am să vă trîntesc, la sfîrșit de interviu, într-un acces de timiditate, una bună. Timiditatea este un fel de spirit autocritic neexplicitat; infatuarea, un soi de încredere de sine neexplicitată nici ea.
Dar nu cu privire la timiditate voiam să vă răspund, ci cu privire la explicitare, adică la felul în care am scăpat de timiditate. Vă rog s-o luați ca pe o obrăznicie: explicitarea, ca operațiune asupra unui conținut mental oarecare, satisface patru axiome (exact cele care, în topologie, definesc închiderea topologică și, în logica modală, posibilul):
- explicitarea unui conținut mental vid dă un rezultat vid
- explicitarea unui conținut nu sacrifică nimic din acel conținut; fie îi adaugă ceva, fie îl lasă neschimbat, ca în cazurile despre care e vorba la punctul precedent și la punctul următor
- explicitarea unui conținut deja explicitat îl lasă neschimbat
- explicitarea reuniunii a două conținuturi este echivalentă cu reuniunea celor două conținuturi explicitate.
Explicitarea este așadar închidere topologică, adică adăugarea unei frontiere la ceva atît de nedefinit, de lipsit de contur, precum, de pildă, timiditatea sau infatuarea.
interviu de Simona PREDA
