In memoriam Ovidiu Verdeş
Cercetător literar, profesor universitar și prozator, Ovidiu Verdeș (1963-2022) a fost, din 1991, cadru didactic la Catedra de Teoria Literaturii a Universității din București, unde a ținut cursuri, ateliere și seminare de teoria literaturii şi a criticii, filosofia limbajului şi filosofie contemporană, istoria ideilor, estetică, poetica textelor de frontieră, autobiografie, literatură română contemporană. A lăsat în urmă o operă foarte apreciată de cunoscători: Muzici şi faze (2000, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor), Metafora – un concept deschis (2004), Metaforă şi metafizică (2005, Premiul Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată), Metaforă şi metafizică: Heidegger, Nietzsche, Blaga, Derrida(2005) și Teorie literară contemporană. Teme, autori, abordări (2008).
Ar putea părea surprinzător pentru multă lume ce urmează să spun: Muzici și faze este, probabil, cel mai bun roman de debut de la Revoluție încoace. Spun că poate părea surprinzător pentru că, spre deosebire de altele, acest roman n-a avut neapărat un destin editorial tocmai grozav. Apărut în anul 2000, într-un tiraj mic, la Editura Univers și premiat de USR, reeditarea din 2003 de la Editura Aula i-a sporit aura, dar nu neapărat și faima. A atins repede statutul de carte cult (dovadă faptul că titlul a devenit o sintagmă detașată de carte, preluată în limbajul curent și, la un moment dat, chiar ca nume pentru un site de muzică), dar nu în sensul popularității, cît în sensul dobîndirii unui grup de fani înfocați, al unor inițiați. Căci, deși premiată la apariție, specialiștii n-au băgat cartea în seamă de-a lungul timpului așa cum ar fi meritat, parte și din cauza discreției autorului, care n-a mai publicat între timp altceva, fiind absent din spațiul literar formal, parte și din cauza gustului relativ convențional al criticilor literari. Pentru mulți, probabil că Ovidiu Verdeș a fost un fel de one hit wonder.
În 2009, suplimentul Adevărul literar & artistic a făcut o anchetă dedicată celor mai bune romane ale deceniului 2000-2010, unde au invitat să se exprime zece critici literari. În 2011, revista Corpul T a propus de asemenea o anchetă care să stabilească însă un top al romanelor româneşti apărute în deceniile de după Revoluție, anchetă unde au invitat aproape șaizeci de recenzenţi, cronicari şi critici literari, universitari şi redactori de reviste. În nici unul din aceste topuri finale ale specialiștilor nu apărea Muzici și faze, prea puțini fiind cei care-l menționau pe listele lor (doar vreo trei, dacă nu mă înșel, unul fiind subsemnatul). Din fericire, romanul acesta atît de iubit de cititorii săi apare reeditat acum la o editură mare și are șansa să ocupe locul meritat în ceea ce, timid și poate inutil, numim canon literar.
Recitit cu ocazia celei de-a treia ediții (Editura Polirom, 2016), în Muzici și faze impresionează încă de la primele pagini ruptura stilistică față de tradiția romanului românesc. Ca anvergură a oralității, a dialogurilor și a discursului colocvial, acest roman nu are o precedență căreia să-i datoreze ceva. Cele aproape cinci sute de pagini de vorbire în termenii liberi ai oralității vîrstei juvenile fac din adolescentul de 15 ani pe nume Tinuț un personaj la fel de izbutit și de important precum Vica din Dimineața pierdută de Gabriela Adameșteanu, spre exemplu. Romanul lui Ovidiu Verdeș este, din punctul de vedere al limbajului, al stilului colocvial presărat cu ticuri verbale, englezisme și jargonul adolescenței epocii („nenică”, „sanchi”, „țais”, „kentane”, „mozol”), un adevărat tur de forță. (Invocarea seriei La Medeleni de Ionel Teodoreanu n-ar fi chiar hazardată, dar există o mare, prea mare diferență de nivel artistic.) E foarte interesant detaliul că romanul poveștilor Muzicilor și fazelor apărea în același an cu Povestirile cu înjurături ale lui Sorin Stoica: ambii naratori protagoniști impuneau în literatura română formula auctorială „io” ca semn distinctiv pentru noua oralitate.
De altfel, Mircea Cărtărescu spunea, la apariție, că „Ovidiu Verdeș nu este Salinger, dar nici mult nu a lipsit, cartea sa fiind cea mai adevărată, mai vie, mai înveselitoare și mai nostalgică proză românească citită de mine de zece ani încoace, umilind întregul experimentalism pretențios al anilor ’80, ca și oralitatea, de multe ori vulgară, a ultimului deceniu”. La nivelul oralității lui Verdeș, una atît de naturală, autentică, vie și plăcută, n-a mai evoluat decît Sorin Stoica, regretatul Sorin, plecat dintre noi, ca un star rock, la fix 27 de ani. Iar altcineva, din păcate, n-a mai apărut să exploreze această zonă de oralitate a literaturii noastre.
Tinuț forevăr
O altă dimensiune importantă este cea muzicală, substratul rock-ului șaizecist-șaptezecist face din acest roman un obiect literar neidentificat deschizător de drum, căci literatura noastră a fost și este în continuare o artă fără legături cu ceea ce se cheamă cultura populară/pop culture. Cînd vorbeam despre ruptura de tradiția prozei românești, mă refeream și la această dimensiune „americană” a literaturii lui Ovidiu Verdeș care integrează firesc cultura populară în discursul literar așa-zis înalt, chiar academic, dat fiind că autorul este profesor universitar de teoria literaturii. La noi, cultura populară nu e suficient cunoscută de scriitori – ca experiență; nici recunoscută – ca importanță artistică. Din acest punct de vedere, nici un alt roman românesc nu este mai tributar (deopotrivă ca dependență și omagiu) și totodată mai important pentru cultura muzicală pop, chit că referințele românești sînt puține: Phoenix, Sfinx, Dan Andrei Aldea, Iris, plus cîțiva autori de șlagăre.
Pentru prima dată la noi, referințele predominante ale universului romanesc nu mai sînt, așadar, literare, ci muzicale. Tinuț este un cititor bun (se vede asta din livrescul replicilor sale și din comentariile aduse literaturii de manual), dar deocamdată n-a descoperit cărți de o complexitate fascinantă pe măsura albumelor unor Zeppelin, Yes ori King Crimson. Urechea, imaginația și educația lui sînt fundamental muzicale – este un mic meloman, așa cum altădată adolescentul miop al lui Eliade era un mic cărturar. În plus, are parte de un model chitarist, nu scriitor, în persoana lui Bodi, adolescentul cu cîțiva ani mai mare decît el, care-l fascinează prin cunoștințele și gusturile sale, aceasta fiind cea mai frumoasă și mai complexă relație din roman. Atenția, simpatia și generozitatea, sfaturile de viață pe care i le dă Bodi, aflat pe picior de plecare din țară, îl modelează deopotrivă muzical și sentimental pe Tinuț.
În fine, universul psihologic, emoțional, idealist al adolescenței din acest roman rămîne, cel puțin din punctul meu de vedere, neegalat în proza românească, ce oricum nu excelează la acest capitol. Exuvii de Simona Popescu, Dincolo de frontiere de Sorin Stoica, Tinerețile lui Daniel Abagiu de Cezar Paul-Bădescu sau Băiuțeii fraților Florian sînt referințele absolute ale prozei românești cu adolescenți. Protagonistul din nuvelele Nostalgiei și din Travesti-ul lui Mircea Cărtărescu evoluează la un nivel mai mult fantasmagoric, cumva la antipodul manifestării adolescentine de gașcă, realist-comportamentale din Muzici și faze. Plasat în comunism (e vorba de vara lui 1978), romanul lui Ovidiu Verdeș poartă puține și vagi mărci ale ideologiei, pare că se desfășoară într-o bulă protectoare, dar e vorba de însăși lumea copiilor în general prea puțin afectați de dimensiunea politică a vieții. E mult loisir în viața acestor puști care merg la cinema, la cofetăria Capșa, în Cișmigiu cu barca, la concert la Circ sau în tabără la Herculane.
De altfel, părinții lui sînt „de condiție” (Tinuț a fost crescut de guvernante), au o situație financiară bună, sînt educați și deschiși la minte (cineva îi numește „burjui”, adică burghezi), astfel că îi oferă băiatului mult credit și libertate. Tinuț e foarte emancipat pentru un adolescent din comunism: are discuri originale, primește în dar un magnetofon Maiak, fumează Kent, bea coniac, răsfoiește nu doar Pif, dar și Playboy, poartă blugi, pleacă în tabere. În rest, „fazele” sale sînt amintirile, gîndurile, proiecțiile, presupozițiile, planurile, observațiile, divagațiile, fanteziile, superstițiile, candorile, teribilismele oricărui adolescent îndrăgostit și în formare, aflat în ultima săptămînă de școală din clasa a noua, înaintea vacanței de vară, care se anunță a fi „the summer of first love”. Fazelor sale (y compris și niște vise bizare care, apropo, fac din finalul acestui roman unul dintre cele mai misterioase evăr, final atins de un foarte muzical ecou al „țigăncilor” lui Eliade) li se adaugă scenele de cartier și de viață la bloc (vizite, voyeurisme, certuri, conflicte), plus legendele urbane din zona bucureșteană Panduri.
În mod normal, această a treia ediție a romanului Muzici şi faze (care, între timp, a dat și numele unei platforme online dedicate muzicii românești) ar trebui să-i consolideze statutul de carte cult și să-i confere, în sfîrșit, și dimensiunea populară pe care o merită din plin.
(articol apărut în Dilema veche, nr. 658 / 2016)
