În apărarea orei de latină
În prefața la Ab Urbe condita (De la fundarea Romei), Titus Livius ne spune despre legendele fondatoare pe care le va include în carte, după care ne face puțin cu ochiul, îndemnîndu-ne să ne exersăm spiritul critic. Așa-i zicem acum. Pe atunci, cînd scria Titus Livius, era mai simplu: era vorba despre elementara capacitate de a distinge legendele de realitate. Titus Livius ne vorbește despre tradiții „mai curînd împodobite cu legende poetice decît bazate pe dovezi istorice”, despre care spune că nu le va critica, lăsînd pe fiecare să-și formeze propria atitudine în legătură cu ele.
Numai că spiritul rațional i-o ia înainte și, pe la începutul cărții (în 1.4), ne demitizează ultracelebra legendă a lupoaicei capitoline și a gemenilor fondatori, Romulus și Remus, pe care o găsim pînă azi evocată de numeroase statui, la Roma sau București, copii ale celei originale. Aceasta este, de altfel, și legenda romană preluată din Ab Urbe condita de absolut toate manualele de latină, vechi sau noi, pe care le-am văzut.
Or, după ce ne deapănă povestea copiilor care plutesc pe un rîu, într-un coș, și sînt găsiți și hrăniți de o lupoaică, ce ne spune Titus Livius? Că mult mai probabil copiii au fost hrăniți nu de o lupoaică reală, ci de Larentia, nevasta păstorului turmelor regale, Faustulus, căreia ceilalți păstori îi ziceau ironic „Lupa”, pentru că și-ar fi împărțit cu generozitate favorurile printre ei. „Lupa” era un denominativ comun la Roma pentru prostituate – de unde și cuvîntul „lupanar”.
Să facem un mic popas aici. Credeți că această poveste, cu demitizarea ei cu tot, poate fi un punct de plecare pentru o discuție la clasă despre mituri și realitate, despre cum ne raportăm critic la o informație, despre cum să trecem prin filtrul nostru ceea ce citim și auzim?
De cînd toți ne pricepem la educație mai ceva ca la fotbal, o mulțime de voci cer studierea la școală a „gîndirii critice”. Doar că gîndirea critică e un obiectiv major al întregii școlarități, nu o disciplină în sine. Nu poți ține prelegeri după care elevii să gîndească critic, nu poți preda conținuturi explicite care să fie de ajutor. Cineva care știe definiția gîndirii critice nu va gîndi mai critic după aceea.
Tocmai de asta, gîndirea critică e ceva ce se obține prin ani de lectură, dezbateri pe text, dialog elev-profesor, elev-elev și chiar elev cu sine însuși. Iar ceea ce facilitează aceste dialoguri sînt disciplinele umaniste: literatura română, latina, literaturile străine, literatura universală, filosofia, istoria.
Ce mă mînă pe mine-n luptă
Nu sînt profesoară de latină, nu am nici măcar licența în latină. Am făcut latina în clasa a VIII-a, în liceu, cîte trei ore pe săptămînă, și doi ani în facultate. Nu am excelat, nu am murit de dragul latinei, ba chiar, în clasa noastră cu olimpici naționali la latină, de la Colegiul „Elena Cuza“ din Craiova, de obicei luam 7-8 la oral și o dregeam cumva, cu o notă mai bună, la teză. La latină, fizică și chimie aveam notele cele mai mici în liceu, dar faptul că am tras din greu pentru notele alea amărîte m-a ajutat ca în facultate să mă simt ca un soldat trecut prin război care e trimis să facă instrucție de front cot la cot cu răcanii. Am rămas însă, după cei șase ani de citit mari texte latine în original și tradus cu sau fără dicționar, în liceu și facultate, cu o imensă admirație pentru literatura latină și cu recunoștința că, datorită latinei, înțeleg orice limbă romanică și mă descurc să vorbesc ceva mai multe decît am studiat la școală.
Nu am o pledoarie pro domo de făcut așadar, decît în măsura în care latina face parte din universul meu, face parte din istoria formării mele ca filolog și ca om și cred că eliminarea studierii ei, măcar un an, de toți elevii români, înseamnă o regretabilă sărăcire a conținuturilor învățămîntului. Mai mult, va duce la o îngustare a orizontului copiilor și la reducerea șanselor lor de a „prinde” ușor limbi străine.
De ce studiem latina
Primo, latina e proto-disciplina școlară. Alături de elină, latina s-a studiat în gimnazii și licee în Europa de cînd s-a inventat învățămîntul de masă. Rolul ei era acela de a acoperi mai multe dimensiuni fundamentale ale educației:
1) Nivelul estetic, nevoia de frumos. Literatura latină ne-a lăsat opere care stau în picioare și azi, după 2000 de ani. Dacă nu mă credeți, luați Satyriconul lui Petronius (scris pe vremea lui Nero) și încercați să-i găsiți vreun cusur sau măcar vedeți filmul omonim al lui Fellini, din anii ʼ60. „Exegi monumentum aere perennius” („Am înălțat un monument mai durabil decît bronzul”), a scris Horațiu. Dar povestea asta le-a reușit atît de multor autori latini, că poate fi pusă ca motto la orice compendiu al literaturii clasice latine.
2) Nivelul cultural sau „ca să înțelegi pe ce lume trăiești“. Fără o idee de literatură, istorie și civilizație latină, să te plimbi prin muzee occidentale este ca și inutil. Referințele sînt acolo, în cărți ce adună două milenii. Cum ar veni, cine sînt sabinele alea și de ce le-au răpit?
3) Nivelul formativ – sau cînd gramatica îți structurează gîndirea. Ca și matematica, limba latină s-a studiat de secole nu doar pentru ea, în sine, nu doar pentru nevoia de a avea acces la modelul suprem de literatură, înainte de crearea literaturilor naționale, ci și pentru calitatea ei de gimnastică a minții. Pentru niște vorbitori ai unei limbi romanice, latina este ca o excursie la bunica, unde găsești albumul de familie cu străbunicii. Îți dă ocazia să afli de unde vine structura gramaticală a limbii pe care o vorbești, de ce „seară” din română seamănă cu „sera” din italiană, de ce la noi „nox, noctis” a dat „noapte”, la fel cum „lac, lactis” a dat „lapte”, de ce „frumos” vine din alt cuvînt decît „beau” sau „bello”, dar seamănă cu „hermoso” din spaniolă (sînt cuvinte-surori, provin ambele din latinescul „formosus”).
Secundo, sîntem o țară vorbitoare a unei limbi romanice, ai cărei cetățeni se bat cu pumnul în piept pentru originile lor daco-romane. A studia limba și civilizația marelui popor al cărui nume îl porți (roman-rumîn-român) este un minim efort de înțelegere a locului tău în lume.
Argumente pragmatice
Să zicem că nu vă impresionează Petronius și nu vă pasă de Titus Livius ori Horațiu. Puteți trăi și fără ei. Fair. Dar pot să vă zic despre ceva fără de care nu prea se mai poate trăi în lumea de azi: limbile străine. Și nu, nu vorbesc aici despre cercetători cu cariere internaționale sau experți în comerț transatlantic, ci despre lucrătorii sezonieri, în agricultură, industria cărnii, badante sau Pflegerinnen, adică milioanele de români care își caută un trai mai bun muncind din greu în Italia, Spania, Franța, Belgia, Germania. Urmăresc de cîteva luni, din interes profesional și uman totodată, poveștile acestor oameni, spuse recent cu predilecție de presa din Germania. Cei mai vulnerabili sînt cei care nu vorbesc limba și sînt astfel reduși la rolul și locul pe care li-l atribuie cîte un șef de echipă, vorbitor al limbii din țara respectivă, fără posibilitatea de a-și reclama cele mai elementare drepturi, precum – nu glumesc – dreptul la pauză de masă la prînz pentru oameni care muncesc 12 ore pe zi în cîmp. Situația lor este numită textual de presa germană „sclavie modernă”.
Într-o lume post-criză și avînd dreptul, în calitate de cetățeni europeni, de a lucra oriunde în UE, mulți români, indiferent de gradul de educație, vor pleca în continuare în următorii ani să muncească și să locuiască în străinătate. Pentru toți aceștia, exersarea timp de un an a gramaticii latine, chiar dacă nu vor vorbi latină, evident, ar fi o bază importantă pe care să-și dezvolte aptitudinile lingvistice. Altminteri, dacă vrei să te faci jurist, te vei lovi toată viața de principii cu haină latinească precum „non bis in idem”, dacă vrei să ajungi biolog, o să descoperi că plantele și animalele au niște nume latinești, date de Carl von Linné/Linnaeus, acum vreo trei sute de ani, după cum la medicină termenii de specialitate pe care îi vei folosi au în componența lor prefixe și sufixe latinești sau grecești ori sînt pur și simplu cuvinte din aceste limbi, ca dura mater sau toate numele mușchilor din corpul omenesc. Latina este peste tot, pentru că a fost timp de secole limba în care s-a transmis cunoașterea în Europa.
Da, școala românească are multe defecte și adesea latina este victima acestui sistem defectuos. Cu o singură oră pe săptămînă, îți trebuie 18 clase de a VII-a într-o școală ca să ai un profesor titular de latină, dacă nu ai norocul să ai unul de română cu latina secundar. Misiune imposibilă azi. De aceea, latina ajunge prea des să fie predată de profesori care nu o cunosc și nu o iubesc, care preferă să asculte ad nauseam copiii la declinarea a treia imparisilabică decît să citească cu ei în clasă o bucată din Viețile celor doisprezece Cezari sau un poem de Ovidiu ori să le explice ce înseamnă acel SPQR pe care o să-l vadă scris pe capacele de canalizare cînd vor merge la Roma, în vacanță sau la muncă.
Latina în sine nu e plicticoasă și nici programa școlară nu o face așa, oricît de mult ne-ar plăcea să dăm vina pe programă. Nu există discipline plicticoase, ci doar profesori blazați sau nepricepuți. Dar la fel de bine, nu există învățămînt bun fără profesori buni. În România, pînă cînd nu vom avea grijă să selectăm cei mai buni profesori care să intre în sistem și să-i menținem mulțumiți de veniturile și statutul lor profesional, vom tot inova prin cîrpeli precum eliminarea unei materii sau a alteia. Fără latină, copiii vor învăța și înțelege și mai puțin. Nu asta va salva învățămîntul românesc, nici alternarea desenului cu muzica sau eliminarea educației tehnologice. Copiii vor veni cu drag la școala în care-i vor aștepta profesori buni. Abia acesta cred că este un proiect care merită dezbătut.
Luminița Corneanu este critic literar și traducător. A fost profesoară de limba română între 2000 și 2009 și a predat limba latină în 2003-2004. În prezent lucrează la Parlamentul European.
Foto: wikimedia commons
