Hrana

Aleksandar HEMON
Publicat în Dilema Veche nr. 857 din 10 - 16 septembrie 2020
Hrana jpeg

Aleksandar Hemon (n. 1964, Sarajevo) a plecat la Chicago în 1992 cu intenția de a sta doar cîteva luni; izbucnirea războiului din Iugoslavia i-a făcut însă imposibilă întoarcerea acasă. La editura Black Button Books i s-au tradus volumul de proză scurtă Iubire și obstacole (2016), volumul memorialistic Cartea vieților mele (2018) și romanul Proiectul Lazarus (2019). Fragmentul de față face parte din dublul volum de memorii Asta nu-ți aparține / Părinții mei: O introducere, recent apărut la editura Black Button Books.

Cînd eu și Kristina eram mici, părinții noștri plecau la muncă pe la 7 dimineața. Nu mîncau niciodată micul dejun (doruceak) înainte să plece, uneori nu beau nici cafea. Mama ne pregătea o masă fortifiantă care includea gălbenuș amestecat cu zahăr sau pîine cu miere, dulceață sau untură cu paprika. Mai tîrziu, cînd am mai crescut, ne lăsa lucruri pe masă. Apoi, într-o zi, am învățat să ne hrănim singuri, îndrăznind, în cele din urmă, să sărim peste micul dejun.

Masa în familie a zilei, pe care o numeam prînz (ruceak), avea loc pe la ora 4 după-amiaza cînd se întorceau mama și tata de la lucru, asta dacă nu cumva eu și Kristina aveam ore după-amiaza. Asta era ora la care ne așezam în jurul mesei ca o familie. Mama pregătea mîncarea din seara precedentă sau încălzea ce mai rămăsese de la prînzul trecut. De cele mai multe ori, era o masă consistentă: supă, un fel principal, de obicei o tocană groasă de vreun fel, toate consumate cu multă pîine. Pregătirea mesei putea începe cu două zile înainte, cînd mama ne întreba dacă avem sugestii/preferințe. Alteori, decidea pur și simplu pe baza produselor din congelator și din cămară. Cel mai adesea, preferințele noastre erau ignorate, fie pentru că erau prea complicate, fie pentru că ceream cu nerușinare bani pentru cevapcici [kebabul bosniac făcut dintr-un amestec de carne tocată de vită și de miel – n. tr.]. La fel ca pentru toți copiii din lume, mîncarea din afara casei era mereu mai tentantă.

Ruceak era o masă cu un protocol bine pus la punct. Nu aveam voie să citim sau să ne uităm la televizor. Trebuia să le dăm părinților raportul zilnic înainte de a începe să mîncăm și să prezentăm status-ul temelor. („Cum a fost la școală?” „Bine.”„Ce-ați făcut la școală?“ „Nimic.” „N-aveți teme?” „Nu.”) Trebuia să gustăm cîte puțin din tot ce era pe masă și să terminăm totul din farfurie, pentru că dacă lăsam prea mult, îi făceam o nedreptate mamei, care gătise pînă noaptea tîrziu. În orice caz, mereu trebuia să mîncăm tot ce rămînea. Și mereu rămînea mîncare. Această conexiune protocolară de familie se desfășura cu știrile de la radio pe fundal, pe care părinții noștri le ascultau cu jumătate de ureche în timp ce-și manifestau interesul impus în legătură cu experiențele noastre școlare și gîndurile noastre de copii. Orice reușeau să scoată de la copiii lor dezinteresați trebuia să ia sfîrșit pînă la 4,25, cînd începea prognoza meteo. Radioul era dat mai tare și nimeni n-avea voie să vorbească. În adolescență, cînd eu și sora mea am început să contestăm orice fel de autoritate, contestam adesea sacralitatea prognozei de după-amiază susținînd cu aroganță că meteorologii fie nu știau despre ce vorbesc, fie mințeau cu toată gura. O dată, am trăit un moment glorios de fericire cînd am văzut pe geam furtuna de afară în timp ce la meteo ni se promitea o zi însorită.

După ce părinții noștri își făceau siesta de după masă, venea momentul pentru cafea și prăjituri. Cina (vecera) era deseori doar o gustare, ce înșfăca fiecare din frigider. Pentru asta nu ne mai așezam la masă ca o familie. Kristinei și mie chiar ni se dădea voie să citim sau să ne uităm la televizor în timp ce mîncam. Iar cînd am atins adolescența inconștientă, ieșeam seara fără să mîncăm, lăsîndu-ne părinții să moțăie în fața televizorului și să aștepte ultima prognoză a zilei, care arareori începea înaintea viselor lor.

O consecință a unui astfel de program era că managerierea hranei avea un element de manageriere a timpului. Nu luam prînzul cînd ne era foame, ci atunci cînd venea ora mesei. Zilele noastre erau organizate în jurul hranei. Mesele erau planificate și programate. Toate acestea își aveau rădăcinile în traiul țăranului muncind din greu, al bunicilor mei și al generațiilor dinaintea lor. Nu puteau pleca de pe cîmp să ia o gustare. Mîncau înainte de răsărit, cînd soarele urca cel mai sus pe cer, și la apus și consumau alimente bogate caloric care alimentau corpul pentru muncile grele pînă la următoarea masă. Chiar și azi, cînd îi vizitez pe ai mei în Canada, mama ne anunță de seara sau în dimineața zilei respective ce și-a propus să pregătească sau să încălzească pentru prînz. Acum, cînd părinții mei iau prînzul la 2,30, după ce termină treaba în atelier, tata apare în bucătărie între 2,25 și 2,29, se uită sub capace, caută o lingură și gustă orice fierbe în oala mare de pe foc. O masă poate fi amînată pînă cînd treaba e terminată, dar nu poate fi uitată niciodată. Noțiunea de a uita să mănînci e de neconceput pentru ai mei și, de altfel, și pentru mine. Sînt convins că încă din timpurile în care strămoșii noștri s-au ridicat în două picioare să se îndrepte șovăielnic spre o nutriție mai bună, nici un Hemon nu a uitat vreodată să mănînce.

Pentru că hrana este atît de strîns legată de muncă, n-ar putea niciodată să fie o chestiune de pură relaxare. Chiar dacă eram în vacanță, în drum spre mare, rareori ne opream la vreun han de pe marginea drumului, celebru pentru mielul la proțap sau pentru păstrăvul la grătar. Dacă o făceam, era un mare eveniment, se întîmpla o dată pe an, devenind astfel apexul călătoriei noastre. Era mult mai probabil ca tata să conducă mai departe pentru a evita căldura, iar noi să ne umplem burțile cu lucrurile pregătite de mama și puse cu grijă într-o cutie aurie de metal. Acea cutie aurie, un corn al abundenței dreptunghiular, e unul dintre fetișurile mele din copilărie. Mi-o amintesc cu o precizie desăvîrșită și mi-o pot roti lent în minte pentru o examinare memorialistică în cel mai mic detaliu. Ouă fierte, ardei gras, cașcaval, cîrnați și pîine, în acea cutie aurie, toate căpătau o aromă pe care mi-o amintesc și acum, și împreună cu ea, stîncile golașe de pe valea rîului Neretva, sclipirile verzui de pe apă, vegetația carstică măruntă încălzită de soarele neobosit.

Cu toate acestea, hrana e o sursă de plăcere, tocmai pentru că este atît de strîns legată de muncă. Pe de-o parte, să mănînci cînd îți e foame, mai ales dacă ți-ai cîștigat foamea prin trudă, e profund satisfăcător. Etosul este comunal, munca este împărțită și interșanjabilă și include mereu o recompensă: un festin ocazional care aduce oamenii laolaltă la o sărbătoare exuberantă a desăvîrșirii. O dată, bunica a avut 47 de oameni la masă și, în afară de doi-trei vecini, toți erau rude.

Viața socială a părinților mei (și deci a copiilor lor) însemna de obicei cîțiva prieteni ai lor care se strîngeau pentru o mulțime de mîncare și băutură și cîntece și rîsete. Uneori, prietenii veneau la noi acasă, alteori, mergeam noi la ei. De obicei pentru a sărbători ceva (o aniversare sau revelionul), dar putea fi și o reuniune arbitrară care le satisfăcea nevoia regulată de a fi alături de alți oameni. În orice caz, masa era plină de feluri de mîncare pregătite de gazdă: meza (mezeluri, ouă fierte, brînză, murături), plăcinte cu brînză și spanac, supe, sarmale, friptură, cartofi, salate, pîine, iar la final două feluri de desert (prăjituri și tort). Pe masă era mereu mai multă mîncare decît era necesar, ceea ce făcea gazdele să insiste ca toată lumea să-și pună mai mult pe farfurie (Ma, uzmi!) ignorînd afirmațiile musafirilor: „Dacă mai iau o gură pocnesc”. Așa că oaspeții își umpleau farfuriile și festinul continua vreme îndelungată, cu toții vorbind unii peste alții la masă, glumind, tachinîndu-se, adesea cîntînd cu zarvă și veselie. Nimeni nu numea acest demers cină, toate activitățile gravitau în jurul mîncării, dar nu ar fi putut niciodată să fie reduse la asta. În bosniacă, verbul care descrie acest tip de activități este sjediti, ceea ce înseamnă a sta, pentru că întreaga operațiune constă în a sta în jurul mesei, a mînca, a bea, a fi împreună în scopul unei satisfacții binemeritate. Dacă ar trebui să invoc o imagine a părinților mei fiind fericiți necondiționat (ceea ce nu e o sarcină ușoară), ar fi imaginea alor mei așezați în jurul mesei, alături de prieteni, zguduindu-se de rîs printre îmbucăturile delicioase, sorbind din paharele cu șliboviță sau grappa.

Aceste reuniuni puteau dura tot week-end-ul: uneori, de 1 Mai, de ziua muncii, mergeam la Boraciko Jezero, o stațiune modestă de munte, lîngă lac, unde Elektroprenos avea o clădire de vacanță (odmaraliște), să ne alăturăm prietenilor părinților mei și familiilor lor. Sursa inextricabilă de bucurie și amuzament era prezența celorlalți, iar spiritul abandonului de sine domnea de dimineața pînă seara și dincolo de timp. Dar principalul ritualul al conexiunii era prepararea mielului la proțap pe care apoi îl împărțeam cu toții. Acolo, ca în orice alt loc în care am trăit, hrana era făcută pentru a fi împărțită, motiv pentru care era inadmisibil să mănînci în timp ce altcineva doar se uită. Hrana înseamnă oamenii din jur. Detestăm să mîncăm singuri, la fel cum detestăm să fim singuri.

traducere de Elena MARCU

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Tentativă de omor în trafic. Pietoni loviți intenționat cu mașina pe trotuar. Una dintre victime a fost ulterior înjunghiată
Doi bărbați au fost arestați preventiv sub acuzația de tentativă la omor după ce unul dintre ei a lovit în plin cu mașina doi pietoni care mergeau pe trotuar, iar cel de-al doilea s-a dat jos din autovehicul și a înjunghiat-o apoi pe una dintre victime
image
Prețurile de pe litoralul românesc au luat-o razna. Cât au ajuns să coste produsele obișnuite din supermarket
Luna mai este aproape de final iar comercianții de pe litoralul românesc pun la punct ultimele detalii pentru noul sezon de vacanțe. Chiar dacă turiștii nu se înghesuie deocamdată în stațiuni, multe afaceri deja și-au deschis porțile
image
Istoria romanțată a Hotelului Intercontinental, unde s-a filmat pelicula „Nea Mărin Miliardar" VIDEO
Simbol al Capitalei, Hotelul Intercontinental a fost inaugurat în luna mai a anului 1975. De-a lungul timpului, aici au înnoptat personalități ale lumii și tot aici s-a filmat pelicula „Nea Mărin Miliardar".

HIstoria.ro

image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.
image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.
image
Războiul aerian împotriva Germaniei
Pe la mijlocul anului 1943, soarta războiului s-a întors în favoarea Aliaților atât în Europa, cât și în Pacific. Informațiile ULTRA au jucat un rol extrem de important în războiul aerian deasupra Germaniei.