Gaspar Noé – Cinéma du corps. 30 de secunde pentru abandonarea filmului.

Ilinca STRATON
Publicat în Dilema Veche nr. 935 din 10 – 16 martie 2022
Gaspar Noé – Cinéma du corps  30 de secunde pentru abandonarea filmului  jpeg

Cineastul argentinian stabilit la Paris și-a găsit influențele, încă de la începutul carierei sale, în stilul și viziunea regizorale ale lui Kubrick (mai ales 2001: A Space Odyssey), către care face adesea trimiteri. Însă ce reușește acest autor, încă de la primul succes cinematografic Seul contre tous, și mai apoi controversatul Irréversible, nominalizat la Cannes pentru Palme d’Or, este să compună un stil auctorial propriu – să se înscrie, fără eforturi scontate sau manierisme forțate, pe o listă personală (și nu numai, sînt convinsă) a acelor mari autori de film postmoderni, care au revoluționat cinema-ul și au formulat un nou discurs despre însăși reprezentarea imaginii.

La nivelul fondului (componenta narativă), Noé revoluționează printr-un cinema exclusiv senzorial, un cinema al corpurilor, în jurul cărora așterne o pleiadă de subiecte așa-zis tabu, despre care vorbește constant, liber și empatic, contrar lumii degrada(n)te pe care, în mod recurent, o expune – o lume a Răului necesar, în care decadența reprezintă doar o altă formă a normalității. Cît privește forma (componenta estetică), cineastul recompune, printr-o serie de mijloace de altfel uzuale, o nouă stilistică, cea a prezentului senzorial – începînd cu unghiul de vedere subiectiv al camerei de filmat (marca recurentă a cineastului) și terminînd cu imaginea răsturnată (mișcarea recurentă de macara la care apelează Noé ca trimitere directă spre decadența lumii, spre Infern). Cert este că în mijlocul universurilor diegetice expuse de cineast stă, pe un pseudo-piedestal, problematica moralității, reprezentată mult mai volatil (decît în valența ei clasică) – fie percepută în sens diferit, subiectiv, fie existînd o intangibilitate a sa.

Ceea ce mi se pare remarcabil la acest autor, dincolo de consecvența stilului, de consistența menținută, de evoluția evidentă (cu mici excepții, cum ar fi Love), este această aură, parafrazîndu-l pe Walter Benjamin, pe care o menține atît de proaspătă, atît de actuală, parcă reinventînd, chiar în timp ce vorbim, limbajul cinematografic. Un exemplu la îndemînă este unul aparent banal – modalitatea originală prin care introduce creditele de final – în Climax, de exemplu, apărînd în mijlocul filmului timp de aproape trei minute; toate aceste așa-zise artificii nu comportă nici vreun aer manierist, nici vreunul demonstrativ, ci mai degrabă completează această lume subexpusă, răsturnată, plină de split-screen-uri și de neoane. Iar dincolo de consecvență și consistență, devine fascinant modul în care cineastul explorează, cu fiecare peliculă în parte, diversitatea enormă a posibilităților pe care acest medium al cinema-ului le oferă.

Seul contre tous este prima peliculă ce va marca această lume originară, în sens deleuzian, o lume a unui început radical și a unui sfîrșit absolut, două coordonate fundamentale ce formează legea celei mai mari pierderi – în acest caz, pierderea oricărei urme a moralității. Contextual, Noé expune viața unui măcelar afundat într-o lume degradantă, a violenței, a agresiunii, a pulsiunii, și încercarea de a o părăsi, printr-un nou început – căutarea fiicei abandonate și recuperarea timpului pierdut. Universul diegetic este simptomatic pentru contextul socio-politic al Franței anilor ’90, fiind pe alocuri și puternic influențat de un univers godardian, iar narativ, de unul dostoievskian.

Imaginea-pulsiune despre care vorbește Deleuze cred că se poate regăsi recurent în viziunea auctorială a lui Noé, chiar și fără a teoretiza mult prea mult. Practic, imaginea-pulsiune este în strînsă legătură cu naturalismul, iar filmele lui Noé pot fi privite în cheie naturalistă, tocmai prin artificialitatea pe care o și propun, cum ar fi Tokyo-ul din Enter the Void și perspectivele forțate ale camerei de filmat. Universul diegetic specific cineastului argentinian propune un mediu predispus la distrugere și autodistrugere, cu personaje care pierd mereu – pe alții sau pe ei înșiși. Există o permanentă subiectivizare a binelui și a răului, într-o lume perfect palpabilă, în care moralitatea comportă alte forme: alterate, diferite.

Irréversible spune povestea traumatizantă a unei femei agresate și violate (în convenția timpului real) într-o noapte în centrul Parisului. Probabil este prima peliculă în care Noé folosește un fond clasic (narativa, deși brutală, vulnerabilă, este creată în cheie clasică, convențională) și o formă artificială. Practic, pentru a potența trauma și efectele ei, Noé expune povestea printr-o cronologie inversă. La șapte ani distanță, apare Enter the Void, un film care avea să cutremure generații de receptori. Atît fondul, cît și forma vor revoluționa limbajul cinematografic, printr-un film ce încă produce ecouri. Într-un Tokyo al neoanelor, al culorilor, al semnelor luminoase și al unei agitații permanente, un american va fi trădat de către prietenul lui și va fi ucis în timpul unui trafic de droguri. Sufletul acestuia va dăinui, observînd efectele morții sale și căutînd o formă de salvare. Cineastul expune acest univers diegetic prin unghiul subiectiv al camerei de filmat, practic întruchipînd spiritul protagonistului în sens metafizic, transcendental. Următoarea peliculă, Love, este probabil singura, în accepțiunea mea, care nu reușește să ofere nimic în plus stratului de suprafață. Noé încearcă plasarea unui triunghi amoros (în care povestea lipsește cu desăvîrșire) într-o formă originală, dar care nu pare să funcționeze. Deși rămîne consecvent viziunii auctoriale prin care totul despre „lucrurile ce nu se vorbesc și nu se arată”, aici sînt posibile, ca un soi de metodă escapistă (atît cea a creatorului, cît și cea a receptorului), însă totuși rămînînd un ceva insuficient. Dincolo de libertatea erotică de exprimare vizuală, de planurile lungi explicite, de renunțarea la orice tip de inhibiție creatoare, nu se află nimic mai mult.

Însă cred că acel climax al stilului auctorial se arată pe sine și mai mult tocmai în Climax, o propunere de proiect fără scenariu, fără actori profesioniști (cu excepția Sofiei Boutella), o singură locație și o producție de doar 15 zile. Aici, Noé preia o poveste reală petrecută în Berlinul anilor ’70 pe care o readuce în actualitatea unui Berlin al anilor ’90. Dar, în fond, localizarea spațio-temporală este irelevantă pentru că în acest univers pare că cele două coordonate sînt total alterate. Douăzeci de dansatori se adună într-o hală industrială pentru a repeta o coregrafie complexă, iar printr-un ritm bine dozat, destul de convențional chiar, realizăm că acestora li s-ar fi pus LSD în sangria din care se serveau precum într-un ritual. Noé deconstruiește ideea de policier, fiindcă mai mult decît cine este făptuitorul contează efectele propriu-zise: unii dansatori sînt într-o euforie desprinsă dintr-un paradis subiectivizat, în timp ce alții coboară, previzibil, în Infern. Paradoxul face că deși putem, în calitate de receptori, să anticipăm, acest aspect devine inutil în cazul lui Climax. Fondul și forma sînt într-o completă armonie în această peliculă ce propune o căutare în adîncul spiritului, un loc al traumelor, al fricilor, al falsei protecții și, nu în ultimul rînd, al incapacității de a distinge ce este real și ce nu. Spuneam anterior că ritmul este unul bine dozat – mai mult decît atît, are o fluiditate extraordinară; voi aminti faptul că, deși convenția este una cît se poate de evidentă: timpul real, lipsa elipselor, unghiul de vedere subiectiv, planuri lungi (one-shot-ul de 42 de minute), devine și mai remarcabilă performanța funcționării convenției în lipsa unui scenariu. Acești dansatori remarcabili reușesc să revoluționeze arta improvizației, în timp ce actrița Sofia Boutella conduce acțiunea către un climax ce pare să fie unul permanent.

Noé amintea, la conferința de presă de la Cannes din 2019, faptul că un film bun ar trebui să semene cu o petrecere, la care știi cine va sosi, știi ce mîncare și ce băutură vei avea, practic cunoști toate ingredientele modului în care filmul va lua naștere. Cristi Puiu compara filmul cu gătitul, mai precis cu ciorba de potroace – dar era vorba tot de niște ingrediente bine alese, puse împreună. Cam așa ia naștere Lux Aeterna, un mediumetraj produs de casa de modă Saint Laurent, mai precis de Anthony Vacarello (directorul creativ al casei Saint Laurent și producătorul filmului Lux Aeterna), un film ce inițial servea scopului comercial impus de casa de modă și care s-a transformat într-un metafilm, prezent bineînțeles la Cannes. Lux Aeterna reprezintă o combinație de ingrediente de toate tipurile, ce par să conducă spre o petrecere ca nici o alta. Filmul se deschide printr-un one-shot realizat în tehnica split-screen-ului, prin care protagonistele Béatrice (Béatrice Dalle), în rolul producătoarei, și Charlotte (Charlotte Gainsbourg), în rolul actriței principale, au fel și fel de discuții, mai mult sau mai puțin filozofice, înainte de a începe filmarea propriu-zisă. Haosul intern se dezlănțuie în stilul auctorial specific – scandalurile tipice platoului de filmare capătă valențe tipic noéniene, în care senzorialitatea atinge cote maxime; dacă, în Climax, dansatorii se dezlănțuie în Infern în urma unui cocktail de sangria și LSD, aici luminile stroboscopice au efecte direct senzoriale asupra receptorilor, poate unele chiar extreme, totul petrecîndu-se într-un haos vizual și auditiv, în care vrăjitoarele arse pe rug par să nu mai aibă vreo șansă la eternitate. Lux Aeterna este poate cel mai nerelatabil film al cineastului, deși posedă o oarecare structură narativă, din nou în lipsa unui scenariu. Avîndu-le pe cele două extraordinare actrițe ca punct de start al proiectului, Noé croșetează, în jurul unor discuții, un alt film ce devine o experiență în sine. Privit în cadrul Festivalului TIFF (iunie 2021) în sala de proiecție a Casei de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca (un spațiu relativ mic, intim și poate într-o totală incongruență față de pelicula ce urma să se deruleze), acest film a fost realmente, pentru 50 de minute, o imersiune într-un alt univers, pe cît de clișeică ar putea părea (și uneori și este) această formulare.

Gaspar Noé este cu desăvîrșire un cineast-autor, revoluționar al fondului și al formei și avînd o capacitate parcă interminabilă a de rămîne într-o zonă cinematografică complet experiențială și senzorială. Vortex, recenta peliculă a cineastului (ce urmează să fie lansată), pare să propună altceva – o reinterpretare cu iz hanekian a propriului chin experimentat, o abordare extrem de personală ce propune povestea unei femei (interpretată de Françoise Lebrun) în relație cu partenerul de viață (interpretat de Dario Argento), în climaxul demenței, un film realizat total în tehnica split-screen-ului, ce pare (cel puțin la nivelul teoretic al imaginației) să nu eșueze în a radiografia un moment de început radical și sfîrșit absolut.

Ilinca Straton este cineast.

p 15 Delta Bucurestiului 0778 jpg
„Încerc să încetinesc dispariția amintirilor din acest loc” – interviu cu regizoarea Eva PERVOLOVICI
„Pentru mine era important să arăt în film acest trecut simbolic, în același timp artistic și spiritual, al închisorii Văcărești.”
947 15 Alexandru Belc jpeg
„Mă interesează legătura dintre trecut și prezent” – interviu cu regizorul Alexandru BELC
„Cît de mult putem să ne luptăm pentru a nu lăsa compromisul să se instaleze în noi?”
p 15 coperta2 jpg
Nota traducătorului
Seria romanelor „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust va apărea, începînd din acest an, la Editura Cartier în noua traducere a lui Cristian Fulaș.
p 21 jpg
David Lynch: fuga psihogenică
La David Lynch există o doză bine echilibrată de mister și de inexplicabil, de gangsteri și femei în pericol, de dedublare și subconștient.
945 15 Sebastian Strasser png
„Mi s-ar părea fabulos să fac un film SF în România” – interviu cu regizorul Sebastian STRASSER
Tehnica învățată în ultimii zeci de ani aș vrea să o aplic la poveștile autentice care sînt parte din sufletul țării în care m-am născut.
945 22 Christian Badea jpeg
„Voiam să aud ceva care să-mi dea încredere că există potențial” – interviu cu dirijorul Christian BADEA
„Tehnic, muzicienii tineri sînt buni, atitudinea lor e bună. Trebuie timp.”
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE jpeg
„Altfelul este de multe ori mai ademenitor și, uneori, mai trainic” – interviu cu Horațiu MĂLĂELE
„Cînd viața începe să te cutremure și ești în pericol să te prăbușești e bine să te agăți de ce-ai făcut pînă atunci.”
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII jpeg
„Cred că adevăratul personaj a fost textul” – interviu cu actrița Marina PALII
„Aș investi în educație și apoi aș trăi o sută de ani să văd roadele ei într-o societate sănătoasă.“
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ jpeg
Bienala, un loc al fugii continue – interviu cu Cosmin COSTINAȘ
„Sperăm ca un anumit tip de relație să se stabilească între obiectul artistic, între personajele de pe ecran și conversațiile interioare pe care fiecare dintre noi le avem.”
Istoria culturală a lumii povestită de culori jpeg
Istoria culturală a lumii povestită de culori
Albastrul prosperă doar pe tărîmurile nepămîntești ale cerului, ale mării și ale orizontului.
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe jpeg
Jafar Panahi – film și cenzură, de aproape și de departe
Debutul cinematografic și scenariile metaforice care vorbeau despre sistemul totalitar apar și în urma propriilor experiențe politice.
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu jpeg
În preajma și totodată în inima Ansamblului brâncușian de la Tîrgu Jiu
Noua carte trebuie percepută ca o sinteză esențială, consacrată devenirii singurei opere monumentale transmise nouă de Constantin Brâncuși, dar și semnificației acesteia.
Poetul într un oraș de graniță jpeg
Poetul într-un oraș de graniță
Despre Petre Stoica cineva mai prețios ar putea spune că a îngenuncheat în fața poeziei și a plecat din cele lumești exact de ziua ei.
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI jpeg
„Original înseamnă să găsești personaje verosimile și să le pui în situații adevărate” – interviu cu regizorul Bogdan George APETRI
„Plec la drum cu o idee, cu o poveste, gîndindu-mă strict doar la personaje, la situațiile în care se află ele, la problemele cu care se confruntă, la deciziile pe care trebuie să le ia.”
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA jpeg
„Trebuie să ne luăm la revedere de la cîrciumar” – interviu cu regizorul Gabriel TEMPEA
„Tot mai puțini dispun de tihna și fizionomia necesare savurării șnițelelor de proporții copleșitoare.”
Yorgos Lanthimos  Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia jpeg
Yorgos Lanthimos. Caninul, Alpii, homarul și Ifigenia
Cinema-ul lui Lanthimos este în egală măsură autentic și artificial, realist și formalist.
Golania (1990) & Rezist (2017 2018)   un amplu ritual de trecere jpeg
O reașezare a condiției umane
Zoomizarea relațiilor umane sau microsoftizarea dialogurilor umane e brand global.
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI jpeg
O scenă pentru tinerii muzicieni de jazz – interviu cu Bogdan MATEI
„Pure Jazz“ este o serie de concerte în care vor performa doar tinerii muzicieni cu vîrstă sub 30 ani și care au compoziții proprii.
Enescu și Caudella – întîmplare cu elev și profesor jpeg
Cum l-au furat pe Enescu. Probele implacabile noi
Numele lui Romeo Drăghici, executor testamentar, primul director al Muzeului Enescu, a părut mereu stimabil. Niciodată nimeni nu îi contestase fie practicile patrimoniale, fie influența masivă asupra destinului postum al lui Enescu.
Brâncuși și religia frumosului jpeg
Brâncuși și religia frumosului
Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat.
De ce este Enescu cel mai împlinit dintre noi jpeg
Patru scrisori inedite ale lui Enescu, identificate, editate, comentate și restituite muzicii lui
La 28 ianuarie 2022, cîțiva istorici, arhiviști, muzicieni, critici literari și jurnaliști au semnalat și criticat public o nouă licitație privată cu documente obținute indubitabil fraudulos din arhive publice.
Anul cinematografic 2021 – anchetă jpeg
Anul cinematografic 2021 – anchetă
Șase critici de film și o întrebare: „Cu ce rămînem din anul cinematografic care a trecut?”.
Anul teatral 2021 – o anchetă jpeg
Anul teatral 2021 – o anchetă
Teatrele au fost nevoite să-și reinventeze repertoriul, să găsească mereu alte formule pentru a rămîne aproape de spectatori.

HIstoria.ro

image
„Micile Rome” - Așezările coloniștilor romani în Dacia
După cucerire, teritoriul unei noi provincii era împărțit administrativ și guvernat după principiile dreptului roman. Elementele principale ale romanizării au fost armata, administrația, coloniștii, dreptul roman, veteranii și școlile create în provincii. Armata avea legături permanente cu autohtonii, unii dintre ei înrolându-se în trupă imediat după cucerire, în provinciile lor sau fiind trimiși în altele, chiar departe: trupe auxiliare formate din daci, imediat după cucerire, au fost trimise u
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.