„Filmul meu sondează resorturile altruismului” – interviu cu regizorul Radu MUNTEAN

Întregalde, cel mai nou lungmetraj al lui Radu Muntean, a avut premiera mondială în secțiunea „Quinzaine des Réalisateurs” de la Cannes, iar următoarea proiecție a filmului va avea loc în cadrul ediției cu numărul 20 a Festivalului Internațional de Film Transilvania. Cu un scenariu semnat de Radu Muntean, Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu, filmul spune povestea a trei prieteni care se află într-o excursie umanitară. Călătorind într-un jeep pe drumurile de munte neasfaltate ale satului Întregalde, ei întîlnesc un bătrîn singur pe care încearcă să-l ajute să ajungă la gaterul unde pretinde că lucrează. Alături de actorii Maria Popistaşu, Ilona Brezoianu şi Alex Bogdan, actorul neprofesionist Luca Sabin este o adevărată revelație. De la Cannes, regizorul Radu Muntean a răspuns întrebărilor mele.

V-au plăcut în copilărie filmele de acțiune cu salvatori?

Îmi plăceau filmele cu bătăi sau cu nave spațiale. Ce mai salvau ei pe acolo era secundar, așa că nu le-aș numi chiar filme cu salvatori. În general, în filmele astea de acțiune în care se împute treaba, dar invariabil se termină cu bine, cel mai mult îmi plăcea partea de început, cînd se trecea de la normalitate la haos în maximum un sfert de oră. Pe urmă, îmi pierdeam pe parcurs interesul, iar salvarea din final mi se părea de departe cea mai plicticoasă.

Ați spus la un moment dat că aveați în minte, de ani buni, subiectul filmului Întregalde. Prin cîte etape a trecut scenariul pentru a ajunge la formula actuală și cum s-a cristalizat povestea?

În 2012, am participat, împreună cu Alex Baciu și Răzvan Rădulescu, la prima expediție umanitară, chiar în comuna Întregalde, care a dat și titlul filmului pînă la urmă. După această, să-i zicem, prospecție, am încercat să scriem un sinopsis, dar ne-am împotmolit nițel. Nu am ajuns la o formulă care să ne mulțumească pe toți trei, așa că am decis să punem povestea în cui. La momentul respectiv, vecina lui Kente, bătrînul tăietor de lemn rătăcit pe munte, era personajul principal. Apoi, cred că cinci ani mai tîrziu, după o a doua expediție, am revenit și am scris povestea în forma în care se regăsește acum în film. În timpul acestei expediții, Răzvan și Alex au rămas împotmoliți într-un jeep, într-o zonă izolată, și am reușit să-i recuperăm abia pe la 2 noaptea. Incidentul ăsta a deblocat într-un fel impasul scenaristic în care ne aflam și a stat la baza rezolvării plot-ului.

M-am gîndit cît de important este altruismul pentru societate, dar și cum se formează comportamentele antisociale în creierul unui om. Cum s-a realizat în film tranziția personajelor de la o atitudine indiferentă la una altruistă?

Nu cred că cei trei tineri din jeep-ul pe care-l urmărim în film au o atitudine indiferentă la începutul filmului, altfel nu l-ar fi luat în mașină pe bătrînul rătăcit, murdar de noroi. Pentru fiecare dintre ei, însă, altruismul se vede diferit, iar filmul își propune să sondeze resorturile altruismului, locul său în proiectul personal al fiecăruia.

Pe lîngă „personajul generic al salvatorului”, filmul dezvoltă și tema străinului prin bătrînul localnic interpretat de Luca Sabin, o ciudățenie de om. Este sacrificiul voluntarilor față de el un fel de test al generozității?

Este, în mod evident. Atîta timp cît nu apare nimic neprevăzut, expedițiile astea umanitare sînt un combo de satisfacție pentru participanți. Au ocazia să-și conducă mașinile de teren pe drumuri neumblate, să-și demonstreze disponibilitatea către altruism livrînd saci cu alimente localnicilor și să socializeze la final, ca între prieteni. Lucrurile se complică atunci cînd poziția nu mai e una confortabilă, cînd se pune problema propriei supraviețuiri.

Prin introducerea localnicului ca personaj cu potențial mitologic ați avut în minte ideea de a supune eroii filmului unor încercări „ca în basme”?

Ne-am gîndit la asta cînd am scris scenariul, că apariția lui Kente are ceva din intervențiile Sfîntului Petru, care testează credința și umanitatea muritorilor, în basmele populare. Dar sigur că interpretarea a fost mai degrabă ironică, Sfîntul Petru al nostru face pe el, vorbește în dodii și pare întors cu cheia.

Personajul Kente se strecoară haotic prin pădure către un gater abandonat și îi abate din drum pe tinerii voluntari. Dacă ați fi fost pus în situația lor, cum credeți că ați fi reacționat?

Eu cred că am ceva din personajul Mariei, așa că probabil aș fi făcut la fel, dar nu pentru că sînt un erou, ci mai degrabă pentru că țin să-mi demonstrez mie că sînt capabil de gesturi de tipul ăsta.

Cum l-ați convins pe Luca Sabin să joace și cît din replicile lui sînt improvizație? A fost nevoie de  muncă de convingerea din partea echipei pentru a-i păstra naturalețea?

După ce am terminat filmul mi-am dat seama cît de inconștient am fost să plănuiesc un film care să depindă atît de mult de prestația unui actor neprofesionist, care a văzut prima oară o cameră de filmat în prima noastră zi de filmare. Dar, cumva, de cînd l-am întîlnit pe Luca Sabin, cu coasa în spinare, pe un drum din Rîmeț, am știut că va funcționa foarte bine în rolul lui Kente. Am avut mare noroc cu el. Nu doar că a înțeles rapid ce are de făcut și s-a integrat imediat în echipa filmului, dar avînd aceeași meserie ca personajul nostru, mi-a livrat o grămadă de povești pe care i le-am atribuit lui Kente. Personajul a căpătat o biografie mai bogată și asta e foarte important în film. Schimbam în fiecare zi textul lui Kente, păstrînd părți din scenariul inițial și lăsîndu-i cîteodată loc lui Luca Sabin să vorbească liber despre lucruri pe care le conveneam înainte de filmare. Avea în urechea sănătoasă o cască minusculă, prin care comunicam în timpul cadrului și-i mai spuneam ce să facă. Asta poate părea că simplifică lucrurile într-un anumit fel, dar e foarte complicat să te concentrezi și la ce ai de făcut, și la ce auzi în cască, în același timp. Dar omul s-a descurcat.

Jucați rolul coordonatorului echipei de voluntari care, atunci cînd i se comunică gravitatea situației, nu are o reacție promptă. Cum a fost experiența ca actor?

Sînt la a doua experiență de tipul ăsta, am mai jucat și în Alice T. Îmi place să joc, mi se pare că înțeleg mai bine prin ce trece un actor în timpul filmării și asta mă ajută să comunic mai bine în general cu actorii cu care lucrez. Cînd filmezi ești foarte concentrat și atent la tot ce se întîmplă în jurul tău. Pare că și timpul se descompune, curge altfel, cînd ești în interiorul cadrului. Pe de altă parte, pentru că nu-ți permiți să nu fii imersat în acest moment al filmării, pierzi un pic perspectiva mare a lucrurilor, de care ai nevoie ca regizor. Așa că, avînd multe lucruri de gestionat, am fost ușurat cînd s-au terminat zilele mele de filmare.

Gîndirea noastră este profund contextuală. Asta face ca uneori aceeași situație să poată fi interpretată diferit de aceeași persoană, dar și de către persoane diferite. Spun oare deciziile de moment, cele luate în situații de criză, adevărul despre noi?

Eu cred că pot spune adevărul despre o parte din noi, de care ori nu sîntem conștienți, ori nu prea vrem să fim. De asta încerc în filmele pe care le fac să pun personajele într-o postură inconfortabilă. Cred că în felul ăsta ajungi să-ți chestionezi acțiunile. Și mă refer aici mai degrabă la spectatori decît la personaje.

Evoluția personajelor din Întregalde este dictată de ceea ce li se întîmplă în anumite secvențe tensionate. Credeți că personajul Maria, interpretat de Maria Popiștașu, este cu adevărat mai altruist prin comparație cu prietenii ei? Dacă da, atunci cum se explică gestul ei aproape irațional de a pleca noaptea în pădure, lăsîndu-și prietena singură?

Maria își setează o ștachetă morală sub care nu vrea sub nici o formă să sară. Nu suportă ideea de a se dezamăgi pe sine. Era o replică în scenariu, care din păcate n-a mai intrat, în vria secvenței în care Maria pleacă să-l salveze pe bătrîn de la gater. „Aș vrea să nu știu că e acolo singur și îngheață, dar acum, că știu, nu pot să-l las să moară.” Cred că fraza asta descrie cel mai bine de ce se duce să-l salveze pe Kente noaptea prin pădure, la minus nu știu cîte grade. Cum spuneați, gestul Mariei are ceva egoist, pentru că își pune în pericol prietena, rămasă singură în pădure. Maria nu e un erou, e un om care încearcă să fie relevant și să trăiască la înălțimea așteptărilor pe care și le-a cultivat de-a lungul anilor. În final, faptul că bătrînul e salvat are mai multă relevanță pentru ea decît pentru Kente.

Oare faptul că ne pasă de ceilalți face parte din natura umană? Sîntem prin asta mai buni decît alte ființe?

Cred că solidaritatea face parte din natura umană. Nu ne face neapărat mai buni, dar ne ajută să supraviețuim ca specie. Într-una din ultimele secvențe ale filmului sînt puse față-n față două feluri cultural diferite de a vedea altruismul. Preocupată că, din cauza varicelor, bătrînul pe care tocmai îl salvase ar putea să-și piardă picioarele, Maria primește următorul răspuns, de la vecina care tocmai îl spăla de rahat pe bătrîn: „Eu ce să-i fac? Abia nu mai pleacă”. Pentru cei care locuiesc în zone izolate, în care natura dictează ritmul vieții, altruismul, în forma lui dură, abrazivă, e parte din viața de zi cu zi și nici măcar nu mai sînt convins că poate fi numit în felul ăsta. 

a consemnat Roxana CĂLINESCU

Foto: Voodoo Films