„Filmul e un mozaic în care fiecare piesă pare autonomă” – interviu cu regizorul Gabriel ACHIM
Cel mai nou film semnat de Gabriel Achim, intitulat poetic Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric, a avut premiera de curînd și relatează întîmplările prin care trece Teo – foarte bine interpretat de Bogdan Dumitrache –, un regizor care repetă cu actorii pentru un proiect de teatru. Povestea din film e compusă din cinci variante de lucru ale piesei de teatru în care unica constantă e dată de prezența a trei personaje: Teo, soția sa și fiica lor. Frămîntările apar la fiecare secvență din viața camuflată fie în bucata de teatru, fie în filmul care pare să se topească în detaliile cotidianului. Cu muzica compusă de muzicianul Vlaicu Golcea și coregrafia semnată de Florin Fieroiu, filmul atrage atenția spectatorilor, propunîndu-le o formulă inedită. Din distribuție mai fac parte actorii Anca Androne, Luiza Gherghinescu, Gheorghe Ifrim, Rolando Matsangos și Silvana Mihai.
Ați filmat chiar înainte de pandemie nu mai puțin de 15 nopți fără a repeta înainte cu actorii... Cum s-a derulat turnajul secvențelor respective? A urmat sau nu cronologia scenariului scris?
Deși a fost un film foarte greu de făcut, pandemia, în mod paradoxal, a fost cam singurul lucru care nu ne-a împiedicat mai mult decît pe toată lumea. Noi am terminat filmările exact înainte să înceapă restricțiile. În al doilea rînd, am intrat în pauză de filmare forțată la serialul Las Fierbinți, așa că am putut să montez mai repede decît îmi planificasem. Și, nu în ultimul rînd, am profitat de generozitatea unor prieteni și am folosit pe post de studio de montaj sala lor de ședințe, atunci golită de angajații care lucrau de acasă. Sigur, în afară de faptul că mă încerca un soi de anxietate că voi fi interogat de poliția locală – vă mai amintiți că aveam nevoie de declarații pentru a putea circula prin oraș – și că ar fi trebuit să inventez un motiv plauzibil de deplasare de la domiciliu (să montezi un film nu era considerată o activitate esențială), pandemia chiar mi-a oferit răgazul și liniștea necesare pentru a finaliza montajul.
Cu actorii am reușit doar să parcurgem pe repede-înainte textul de două ori. Practic, nu a fost o repetiție propriu-zisă, ci doar un test de voice-over. Precizez aici că varianta inițială a scenariului conținea un voice-over omniprezent, un fel de meta-comentariu al personajului principal care lega poetic fiecare secvență într-o cronologie mult mai amestecată față de versiunea finală (da, se putea și mai complicat). Pînă la urmă, am renunțat la ideea de voice-over pentru că am fi avut nevoie de o pregătire foarte minuțioasă, iar cele 15 nopți de filmare cît a durat turnajul ar fi fost total insuficiente pentru a obține raportul just între ceea ce puteam filma și voice-over-ul din post-producție. Așa s-a conturat ideea de muzică și sound design. Deși nu intuiam pe deplin posibilitățile, coloana sonoră a depășit intențiile poetice pe care le-ar fi putut aduce voice-over-ul. În ceea ce privește turnajul secvențelor, am filmat cît de eficient se poate în 15 zile, deci nu cronologic (un lux pe care foarte puțini și-l pot permite), ci pe locații, la foc continuu.
Personajul principal din film e un regizor pe nume Teo și e interpretat de actorul Bogdan Dumitrache. Alegînd un subiect autobiografic – de altfel, aproape toate episoadele care se întrepătrund în film par că relatează, prin personaje, o experiență foarte personală –, construiți o dramă nu lipsită de anecdote. De ce vi s-a părut important ca structura întregului film să se compună din elemente care gravitează în jurul personajului Teo?
La un moment dat, Teo realizează cum ar trebui să facă piesa de teatru la care lucrează. „Înlăuntrul nostru – spune el – e întuneric, la propriu. În întuneric te împiedici, ți-e frică, ai surprize. Așa aș vrea să fie și spectacolul nostru.” Nu m-a interesat cauzalitatea narativă obișnuită, ci mai degrabă fluxul de memorie al lui Teo. Stările, gîndurile lui Teo și, mai ales, modul în care conștiința se întoarce asupra ei înseși au dictat structura și estetica filmului.
E multă incertitudine în felul în care relaționează protagoniștii din Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric, iar piesa de teatru care e inclusă în film solicită mai mult ca de obicei atenția spectatorilor. Ce v-a determinat să introduceți scenele de teatru în film?
Eu cred că un film cu aviatori ar trebui să conțină măcar o secvență de zbor. Filmul meu e despre un regizor de teatru. Măcar din punctul ăsta de vedere și tot ar trebui să conțină fragmente din piesă (pentru că nu e toată în film). Cu atît mai mult cu cît, pentru mine, e foarte interesant să observ cum se comportă personajul și la locul de muncă. Mi se pare destul de relevant să vedem cît împrumută teatrul de la viață și, prin mise en abyme, cît împrumută filmul de la autor. Filmul e un mozaic în care fiecare piesă pare autonomă – nu prea știi de unde să o iei –, poate de aici și senzația de incertitudine, dar la final totul se leagă într-o imagine cu sens. Bineînțeles, e destul de dificil să legi totul de la o primă lectură, dar eu mă bucur cînd dau „ceva greu” spectatorului. Pentru că, la rîndul meu, îmi place să fiu tratat la fel de filmele pe care le văd.
La un moment dat, linia dintre ceea ce e filmat ca fiind repetiție pentru piesa de teatru și frămîntările din viața regizorului Teo, așa cum sînt surprinse în film, devine extrem de „sensibilă”... Filmul nu e doar un mozaic, e și un labirint în același timp, ai nevoie de toate indiciile ca să ieși cu bine din el. Iar fragmentele din piesa de teatru sînt de mare ajutor.
Fragilitatea personajelor este excelent completată de muzica compusă de Vlaicu Golcea. Cum ați lucrat cu el? Mai precis, cum lucrează astăzi un regizor de film cu un compozitor?
Cu Vlaicu (Golcea, nota red.) a fost o călătorie formidabilă. Aveam povestea pe care o spune și polițistul în film – cu tînărul care s-a aruncat de la fereastră, polițistul fiind impresionat nu de ceea ce văzuse, ci de ceea ce auzise, de zgomotul pe care l-a făcut corpul lovit de caldarîm. Povestea asta pleacă de la o istorie adevărată. Ne întorceam, eu și co-scenaristul și scriitorul Cosmin Manolache, de la Ion Barbu, de la Petrila, unde proiectasem documentarul meu despre scriitorul Sorin Stoica. Și, undeva în Petroșani, se oprise circulația – doi pensionari intenționau să se arunce de la balcon, de undeva de la un etaj superior. Se adunaseră oameni, poliție, pompieri. Pensionarii s-au aruncat de la balcon, am fost martori. Imaginile mi le mai amintesc destul de vag. Dar sunetul la impact n-am să-l uit niciodată. Așa mi-am dorit să fie și sunetul filmului, mai puternic decît ceea ce vezi, iar Vlaicu a fost persoana cea mai potrivită care să-mi traducă cu asupra de măsură intențiile. Și nu numai el, ci și cei doi sound designer-i, Alexandru Dragomir și Sebastian Zsemlye. Pentru că muzica a fost întrețesută cu zgomote și un „tratament sonor special”. Revenind la Vlaicu, a fost prima mea experiență cu un compozitor și chiar nu știu dacă e tipică sau nu. Mi-am dorit o muzică à la Adrian Enescu sau Oneohtrix Point Never, pentru că tipul lor de muzică mi s-a părut a fi cea mai potrivită pentru a traduce sonor depresia, angoasa, anxietatea, „zgomotul” subconștientului. Așa că Vlaicu a coborît din pod sintetizatoarele și s-a apucat de lucru chiar la el acasă, în sufragerie. Eu nu știu să citesc un portativ, așa că fredonam sau căutam muzică similară sau pur și simplu încercam să-i spun cam ce ar trebui să transmită. Vlaicu lucra apoi la diverse „sample-uri”, alegeam, dădeam la o parte, le dezvoltam, încercam pe imagine, uneori reveneam la ce puseserăm deoparte. Dar au fost și momente de grație, care au scurtcircuitat traseul ăsta, momente în care Vlaicu a compus pe loc. Mă rog, cu bucățile de muzică dezvoltate ajungeam la studioul de sunet, unde iar testam și integram cu sound designer-ii. A fost un proces foarte laborios și intens. Mie, unuia, mi-a plăcut enorm.
În ce a constat contribuția coregrafului Florin Fieroiu? I-ați lăsat mînă liberă sau ați „negociat” coregrafia unor secvențe?
La Florin (Fieroiu, nota red.) am apelat pentru că experiența mea în teatru e zero și îmi doream ca fragmentele de teatru să fie la cel mai înalt nivel. Dar, în același timp, teatrul trebuia să funcționeze și ca film în film. Am gîndit în mare cam ce ar trebui să conțină fragmentele și l-am lăsat pe Florin să propună. Pentru el a fost dificil să înțeleagă exact ce făceam, pentru că nu avea reperele din film, dar pînă la urmă n-a avut de ales și a cedat în favoarea filmului. Mai în glumă, mai în serios, chiar ne gîndeam să punem în scenă întreaga piesă, adică să completăm și părțile lipsă. Și poate chiar o s-o facem la un moment dat. Și cu el a fost o colaborare excelentă.
Snowing Darkness sună mai bine decît Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric. A fost o decizie grea să alegeți titlul filmului?
Pe parcursul realizării filmului am avut diferite variante de titlu: Noapte, +1/-1, Cealaltă viață – dar pînă la urmă m-am oprit la Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric nu numai pentru forma lui poetică, dar și dintr-o necesitate, aceea de a fi cît mai onest cu spectatorul, să știe încă de cînd citește programul la cinema la ce fel de film o să meargă. Îmi place să-mi triez spectatorii, chiar dacă spectatorii merg din ce în ce mai puțin la cinema, cu atît mai mult la film românesc.
Mai poate fi arta o formă de terapie individuală sau de grup?
Eu nu prea cred în valoarea terapeutică a artei. Poate că pe unii dintre spectatori îi ajută, dar pe autori dimpotrivă, pe mine sigur nu mă ajută. Așa cum se întîmplă și în filmul meu, cred că folosirea artei ca terapie vine la pachet cu costuri suplimentare. Și mai cred că pe cei mai mulți dintre spectatori treaba asta cu arta îi încurcă și mai mult. Oamenii nu mai vor să li se pună o oglindă în față, nu mai vor să se confrunte cu ei înșiși – pare mult mai rentabil să te confrunți cu alții, pe Facebook eventual, pentru că față în față necesită un pic curaj. Acum, eu aș chestiona și ce se întîmplă în artă, care de mult nu mai imită viața, ci politica, iar politica chiar n-a vindecat pe nimeni, dimpotrivă. Dar asta e o altă poveste, poate pentru alt film fără succes la public.
interviu realizat de Roxana CĂLINESCU
